4,922 matches
-
cu majusculă), axis mundi, simbol al divinului, loc în care transcendentul coboară. P. nu apelează niciodată direct la retorica religioasă, dar spațiul cântat este sacralizat, totul pare străluminat de semnele grației, așa cum simțea Sfântul Augustin. Nu e vorba de o lirică mistică în înțelesul comun, ci de o poetică mistică. Cealaltă carte, Aurea saecula, conține în titlu o superbă ironie cu țintă politică, dar are, ca miză de profunzime, un conținut existențial cu totul străin de istoricitate. Se produce acum o
POPEL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288921_a_290250]
-
apare în 1994. Autoare a mai multor volume de versuri, P. se apropie de poezie venind dinspre matematică, de unde o notă de originalitate. În descendența lui Ion Barbu, refuză tumultul sentimental și preferă spațiul, cu vădite nuanțe clasice, al ideilor. Lirica sa cultivă interogațiile despre sensurile grave ale existenței. Placheta Ție cuprinde trei cicluri intitulate sugestiv Și atunci?, Către mine și Sunt, fiind însoțită de o prezentare a Anei Blandiana. Despre Tărâmul dintre gânduri (1997) Dan Slușanschi afirmă: „Harul este cel
POPESCU-9. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288930_a_290259]
-
care îl frământă. Versurile aspiră acum la o concizie aproape aforistică, vădind o preocupare accentuată pentru cizelarea formei. În disputa dintre sentiment și rațiune, este preferat tărâmul vrăjit al „formelor- gând”. În esență, noi imnuri sunt aduse existenței, imnul definind lirica scrisă de P. Unele teme, cum ar fi condiția cuvântului sau cea a tăcerii, revin obsedant. SCRIERI: Ție, București, 1994; Tărâmul dintre gânduri, pref. Dan Slușanschi, București, 1997; Cânt de iubire - Song of Love, ed. bilingvă, tr. Adrian George Sahlean
POPESCU-9. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288930_a_290259]
-
cele din poemul Speranța - „o viață întreagă, până la genunchi în apă. / să cerni mâlul galben. îmbrăcat în zdrențe. / visând pietricele strălucitoare”, rezumă emblematic întreaga poezie a lui P. Aparent (sau în primă instanță) înregistrare a cotidianului mecanic, impur și hâd, lirica lui traduce, de la un capăt la celălalt, o voltaică tensiune de depășire a cotidianului și a materiei joase, ceea ce în planul limbajului corespunde cu stilizarea și esențializarea notației, până la punctul în care imaginea ei devine epură confină cu figura (opusă
POPA-13. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288915_a_290244]
-
cu răbdare pe mosor / firul de sânge / vei ajunge până la suflet”). Expresie a disperării existențiale și metafizice, versul lui P. sfârșește - cu mențiunea că acesta e un „sfârșit continuu” - în experiența integrării cosmice și a salvării. În plină epocă postmodernă, lirica lui hieratică reabilitează virtuțile fondatoare ale marii poezii. SCRIERI: Furnicile și oglinda, pref. Constantin Abăluță, București, 1993; Războinicul cu ciorapi de piele, București, 1996; Ultimele pătrate de frig, București, 1998; Camera de subsol sau Răscumpărarea, București, 2001. Repere bibliografice: Cezar
POPA-13. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288915_a_290244]
-
avantajul de a efectua nu numai o radiografie a universului poetic, ci și a poeticii ca atare. Metoda rămâne aceeași în Mecanica formei, ce urmărește „aventura poeticului”, „examinarea [...] câtorva moduri de înființare a poeticului”, centrul de greutate fixându-se asupra liricii românești, de la Mihai Eminescu la generația ’80. Perceput adesea ca un discipol al lui Marin Mincu, P. a scris despre modelul său autohton o monografie - Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii (2000). În ciuda mizei riscante și a elanului empatic care
POPESCU-11. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288932_a_290261]
-
activități jurnalistice, marcată de apariția ulterioară a numeroase volume de reportaje - Țara fântânilor (1972), Rapsodii la vatra Mioriței (1975), Reîntâlnire cu cetatea adolescenței (1979), Carte de dragoste pentru București (1986) -, P. își consolidează în timp profilul unui poet modic distinct. Lirica sa, unitară ca tonalitate, întâlnește zone tematico-prozodice foarte diverse, cu trimitere concomitentă la modelul câtorva poeți: Lucian Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu, dar și Al. Macedonski și Ion Minulescu. Dorința lepădării de materie, a desprinderii de lut, a înălțării spre
POPESCU-10. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288931_a_290260]
-
de utilizarea insistentă a simbolurilor și metaforei zborului. Versul relevă însă, nu o dată, discursivități și o exaltare imagistică artificioasă. Călătoria la unul din leagănele civilizației îi descoperă lumi fabuloase, devenind prilej de confruntare cu sine însuși și sursă pentru o lirică a descripției reflexive, ca în Peregrin la Ninive (1988). O chemare specială către civilizațiile dispărute ale Orientului arată și dicționarul Divinități, simboluri și mistere orientale (I-V, 1999-2003). Proza îl trădează pe poet, reconstituind metaforic și liric timpuri revolute și
POPESCU-10. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288931_a_290260]
-
București, 1988; Antologia poeziei religioase românești, pref. edit., București, 1992; Satul românesc în poezie, postfața edit., București, 1994; Cele mai frumoase colinde, București, 1996; Cafeneaua literară și boema din România de la începuturi până în prezent, București, 2002; N. Porsenna, Antologie de lirică universală, pref. edit., București, 2002. Repere bibliografice: Florin Manolescu, „Obsesia păsărilor”, RL, 1970, 15; Radu Cârneci, Pro amicitia, ATN, 1970, 6; Aureliu Goci, „Mereu peregrinul”, RL, 1972, 42; Alexandru Lungu, „Mereu peregrinul”, ATN, 1972, 12; Magda Ursache, „Mereu peregrinul”, CRC
POPESCU-10. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288931_a_290260]
-
Culturală Iugoslavia - Franța, scriitorul leagă prietenii cu marii poeți francezi ai avangardei. Din 1950 va începe să publice poezii în limba sârbă. În 1953 scoate volumul Kora [Scoarța] - un eveniment în poezia din Iugoslavia. Lecțiile suprarealiste franceze sau cele ale liricii moderne române sunt preluate cu inteligență, nu fără apeluri succesive la folclorul sârb. Reeditată în numeroase rânduri, cartea va deveni, la rându-i, un model. Următoarele volume sunt traduse în mai multe limbi și îi asigură notorietatea în cercurile literare
POPA-14. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288916_a_290245]
-
și izvoarele poeziei lui Lucian Blaga, a putut fi interpretată ca descinzând din aceasta. Versurile dezvăluie familiaritatea autorului cu spiritul poeziei europene, îndeosebi cu Rainer Maria Rilke și Stefan George, și în același timp trădează comuniunea cu spiritul filosofiei existențialiste. Lirica lui P. e un imn închinat naturii, percepută ca altar cosmic, întrupare panteistă a divinității, manifestare a sacrului în toate ale firii. Ființele apropiate, dătătoare de viață, Tatăl și Mama, capătă alura unor forțe primordiale, mai mult decât mitologice, iar
POPA-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288910_a_290239]
-
de la Barcă, Lope de Vega, Dolores Medio, Miguel de Unamuno, Juan Ramón Jiménez, Manuel Machado, Vicente Blasco-Ibáñez ș.a. precum și din Giovanni Verga și Francis Cârco. SCRIERI: Din viața și opera lui Unamuno, Craiova, 1923; Cervantes. Viață și opera, București, 1924; Lirica portugheză de azi, Craiova, 1926; Rătăcirea lui Ion Vancea, Craiova, 1926; Asemănări și analogii în folclorul român și iberic, București, 1927; Idolul vremii, Craiova, 1930; Cervantes și Italia, București, 1931; Ovid Densusianu, Craiova, 1934; Două drame de Lope de Vega
POPESCU-TELEGA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288954_a_290283]
-
determina pe P. să desemneze volumul Arta Popescu (1994) drept adevăratul său debut. P. este considerat liderul așa-numitei generații ’90, formată în bună parte în cadrul cenaclului Universitas, înființat și condus de Mircea Martin. Deductibilă, în principal, din Arta Popescu, lirica lui este decisivă pentru descrierea poeziei care începe să fie scrisă în anii ’80. O serie de trăsături pot fi observate aici: poezie a cotidianului sau a textului, înclinația către introducerea elementelor ținând de oralitatea șablonardă, intertextualitate marcată; totuși, deschiderea
POPESCU-5. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288926_a_290255]
-
ci, dimpotrivă, îl apropie de grupul numeros și divers al ortodoxiștilor, și un panteism liric ce poate fi ușor descifrat și în proza lui P. De o mai mare consistență e volumul de versuri Iarba fiarelor (1942), unde, în spiritul liricii de la „Gândirea” și, într-o măsură, al lui Arghezi, poetul se îndreaptă în direcția prozaizării misterului, a „materializării” celor inefabile, închipuind ritualuri religioase în spațiul și în ritmurile naturii, tot în maniera senzualistă argheziană, în cadrele unui „păgânism” poetic convențional
POPOVICI-4. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288966_a_290295]
-
P. două tendințe sau componente ale lirismului: poezia ca „meșteșug” și poezia ca revelație (de conotație religioasă). Între construcția lucidă și ritmul orfic, între livresc și simbol, între decorativism și viziune, într-un cuvânt între formă și spirit pendulează această lirică, mereu aspirând să cuprindă atât frumusețea „terestră” (perfecțiunea ritmului, a cadenței și imaginilor), cât și frumusețea „celestă” (plenitudinea unei semnificații multiple: personală, simbolică, religioasă). Tensiunea versurilor, uneori blândă, melancolică, alteori încrâncenată, cu accente patetice, dublează fertil răbdarea și încrederea „ucenicului
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
care se vor pierde ulterior, când tentația intelectualizării, comună echinoxiștilor, și predilecția pentru construcția hibridă, prolixă răpesc tocmai farmecul percepției pline, originare, cosmice. Nu e de neglijat influența formativă a lui Lucian Blaga - „model prim și esențial” (Eugen Simion) - asupra liricii de tinerețe a lui P., care reușește să prindă acea stare de așteptare binecuvântată, cvasiinconștientă, a unui „copil-slujitor” al misterelor lumii, prezentă și în Cortegiul magilor din volumul Călătoria continuă (1989), dar și presimțirea morții ca ascundere în lumină: „Și
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
următoarele cărți, se simte cum poemele se desfășoară în spații exterioare, decorative (ca un simptom, abundența substantivelor). Modelul clasic și influența italiană - de la modelul bucolicii elegante și al sonorităților vergiliene la modelul poeziei prețioase, obscur-strălucitoare - covârșesc substanța genuină a imaginarului. Lirica se desfășoară de-acum pe două coordonate destul de amestecate, inclusiv valoric: pe filiera neotradiționalistă, de inspirație religioasă, trecută prin expresionismul blagian, și pe aceea a unei poezii cu un tipar clasico-italian de factură barocă, picturală, cu elemente narative sau biografice
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
sau al memoriei), în care se ascund aspirația către înnoire stilistică sau deschiderea către fluxul vieții imediate, concrete. Multe poeme par însă artificiale, livrești, puritatea lor e strict formală, hieratismul rămâne simplu gest aferat, imaginile își pierd pregnanța simbolică. Deși lirica este, în ansamblu, muzicală, cu un ritm impecabil și o dicțiune ritualică, nu vor mai fi atinse cadențele vrăjite și intensitatea vizionară din Umbria inaugurală. P. este și autorul unor volume de proză, Tânărul Francisc (1992) și Cortegiul magilor (1996
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
narativ reușit (mai puțin finalul, nonficțional), la persoana întâi (ceea ce îi conferă o anumită ingenuitate), combinând oniricul, proza de atmosferă fantastică și narația de tip istoriografic. Eseurile din Spuma și stânca (1991) și Revelații... mărturisesc convingeri despre poezia proprie, despre lirică în genere și despre scrisul unor confrați, mai ales din generația autorului, dezvăluind o personalitate în căutarea echilibrului dintre spirit și formă, vechi și nou, interior și exterior, sacru și profan. Unele opinii concentrează opțiuni statornice: poezia ca stare de
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
al anilor ‘70), față în față cu omul „în haine de lucru” (poetul postmodern, optzecist) sau necesitatea dimensiunii etice a poeziei (idealul coincidenței dintre viața și opera artistului). Tot în căutarea modelelor tradiției, monografia Lancea frântă (1995) se ocupă de lirica lui Radu Gyr. Există o demnitate, niciodată trădată, a expresiei poetice la Adrian Popescu, ce presupune eliminarea trivialităților și a stridențelor, metamorfoza miraculoasă a tot ceea ce rănește ochiul și sensibilitatea în caste imagini rezultate din filtrarea stilistică, dar, în ultimă
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
Curtea Medicilor, București, 1979; Suburbiile cerului, București, 1982; O milă sălbatică, postfață Mircea Iorgulescu, București, 1983; Proba cu polen, Cluj-Napoca, 1984; Vocea interioară, Cluj-Napoca, 1987; Călătoria continuă, București, 1989; Spuma și stânca, Cluj-Napoca, 1991; Tânărul Francisc, Cluj-Napoca, 1992; Lancea frântă. Lirica lui Radu Gyr, București, 1995; Cortegiul magilor, Cluj-Napoca, 1996; Italia subiectivă, pref. Marian Papahagi, Iași, 1997; Pisicile din Torcello, București, 1997; Fără vârstă, pref. Dan Cristea, București, 1998; Poezii, București, 1998; Umbria, pref. Ștefan Borbély, București, 2000; Revelații despre poezie
POPESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288922_a_290251]
-
se bat pentru-o para”. Exprimarea directă, în genere discursul, comentariul, meditația lirică îi reușesc mai rar, iar în Umbra timpului (1940), în Împlinire (1942) ori în ciclul postum Cumpănă dreaptă nu sunt puține compunerile artificioase, fade. Realizări în planul liricii meditative se găseau îndeosebi în Caietul verde, elegiile de aici având o prozodie obișnuită, dar fiind scrise, mai toate, în vers alb și reluând motivul timpului, al succesiunii generațiilor, însă într-o notă gravă, singulară ca intensitate în opera poetului
PILLAT-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288815_a_290144]
-
în Portrete lirice (1936), Poezia pură, în „Viața românească” (1938). Rezultatul ultim în planul propriei creații este poemul într-un vers. Ideea de a scrie asemenea poeme i-a venit la recitirea lui Hugo „în vederea unei conferințe” (este vorba despre Lirica lui Victor Hugo, 1935), prilej de a observa și că anumite versuri se detașau din context ca niște piese de sine stătătoare. Acestea ar fi, nu doar la Victor Hugo, „versurile dăruite”, numite astfel de Paul Valéry și ilustrate de
PILLAT-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288815_a_290144]
-
perioadă de lirism modern, străin și autohton, din înseși nervurile poemelor sale, fundal istoric pe care joacă luminile sensibilității sale elegiace; dacă, precum vom vedea, calificația de poet al experiențelor formale se justifică din abundență, cu indicarea naturii elegiace a liricii sale, am determinat și vibrația ei diferențială, și chiar universul moral în care se mișcă. D. Pillat este un horațian, depănând intuiția timpului ireparabil cu regretul insistent după copilărie și adolescență, mai apoi cu presimțământul morții, fatală finalitate a curgerii
PILLAT-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288815_a_290144]
-
țară și în străinătate și participă la diverse colocvii, fiind preocupat îndeosebi de problematica avangardei literare. Grupaje din versurile sale apar traduse în limbile franceză, germană, maghiară, sârbă etc., în reviste și antologii. Deși P. intră în scena literară cu lirică, o vreme cel puțin „criticul pare să-l fi estompat, în conștiința publică, pe poet” (Ștefan Borbély). Nici coabitarea dintre poezie și critică nu este atât de pașnică pe cât ar lăsa impresia. E drept că poetul practică o formulă mereu
POP-7. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288888_a_290217]