14,398 matches
-
a avut loc epidemia. Medicul și soția lui se uitară unul la altul surprinși, iar ea întrebă, De unde știți că n-am orbit acum patru ani, Chiar adineauri, spuse comisarul, soțul dumneavoastră, cu multă inteligență, a considerat că e timp pierdut să întrebi un polițist de unde știe ceea ce știe sau afirmă că știe, Eu nu sunt soțul meu, Iar eu nu sunt obligat să vă dezvălui, fie dumneavoastră, fie dumnealui, secretele meseriei mele, știu că nu ați orbit și asta îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
probabil a luat câinele ca acoperire sau, poate se folosește de zgarda animalului ca să transporte mesaje clandestine, fericite vremuri acelea în care câinii saint bernard purtau la gât butoiașe de brandy și, cu puținul acela, câte vieți, care se credeau pierdute, au fost salvate în alpii înzăpeziți. Urmărirea suspectului, dacă vrem s-o numim așa în continuare, n-a mers departe. Într-un loc retras din cartier, ca un sat uitat în interiorul orașului, era un parc cam abandonat, cu pomi mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
iar aici, jos, oamenii ridică brațele ca să le prindă, și hârtiile coboară, zboară ca niște porumbei, și una dintre ele s-a odihnit pentru un moment pe umărul comisarului și a alunecat în jos. Până la urmă încă nu e nimic pierdut, orașul a luat problema în mâinile sale, a pus sute de xeroxuri la treabă și acum sunt grupuri însuflețite de fete și băieți care umblă și pun hârtiile în cutiile de scrisori sau le înmânează pe la uși, cineva întreabă dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
jos. M-au trecut fiorii. Acum începeam și eu să simt ceva din emoția care-l cuprinsese pe el. Am fost ciudat de impresionat. Parcă deodată aș fi fost transportat într-o lume în care se schimbaseră valorile. Stăteam acolo, pierdut, ca un străin într-o țară în care reacțiile omului față de lucrurile familiare sunt cu totul altele decât cele cu care e deprins. Stroeve încerca să-mi vorbească despre tablou, dar era incoerent, așa că am fost silit mai mult să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
Albastrul pupilelor era atât de deschis Încât părea aproape alb. Când ochii i se Încrucișară cu ai lui Dante, poetul Încercă pentru o clipă senzația că, dintre toți, tocmai pe el Îl căuta. - Ea ne va călăuzi În cucerirea Răsăritului pierdut. Acolo ne vom Întoarce, să eliberăm Mormântul și să ne recăpătăm bogățiile pe care păgânii le-au furat fraților noștri. Ascultați cuvântul ei, când vă va fi vestit! Și, până atunci, sprijiniți cauza ei, contribuind fiecare cu cât poate, continuă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
În imagini tulburi. - Maestru al figurii moarte... de ce? Îl mai Întrebă Dante. Nu mai auzea nimic din larma din jur, captivat doar de acea Întrebare. - Știu eu cum l-a făcut, repetă bătrânul. Topit pe trupul iubitei sale moarte. Carne pierdută În loc de ceară... Eu l-am văzut. În clipa aceea, câțiva oameni se interpuseră Între ei, Împinși de alții ce se Îmbulzeau zbierând din spate. Priorul Îl observă pe tânărul student care dăduse peste el ceva mai Înainte. Îl fixa ca și cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
noastre. La această ultimă observație, Dante avu o tresărire. - De urcat până la Dumnezeu... Da, aici e problema... - Ce vrei să spui? - Tripla Împărăție a morților, În beznă și În lumină. Am planificat deja În minte primele două condiții, a celor pierduți și a celor care În foc Își curăță păcatele. Dar despre a treia Împărăție... - Paradisul? Cum ți-l imaginezi? - Aceasta e poarta Încă Închisă, Cecco. În mintea mea, Împărăția Binelui nu a căpătat Încă o formă definită. Nimic din ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Uluit, Își dădu seama că smulsese și nobila frunte a omului, o mască din pergament vopsit. Eliberată din strânsoare, o claie de păr căzuse dintr-o dată, ascunzându-i fruntea, Îngustă și teșită, ca a unui plebeu. Brandan părea și el pierdut, Însă pe chipul lui Începuse un spectacol incredibil, așa cum poetul mai citise doar În Metamorfozele lui Ovidiu. Pe fața lui se succedau o serie de măști succesive, ca și când sufletul său ar fi fost teatrul unei bătălii Între diavoli, și făpturi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
simți cum i se taie suflarea Într-o gâfâială chinuită, iar genunchii i se Îndoiră. Stâlpul continua să se legene și o amețeală neașteptată Îl sili să Închidă ochii, În timp ce În creier Îi exploda o jerbă de scântei. Se simți pierdut: dacă nu cădea, oricum, sabia necunoscutului avea să isprăvească cu el. Încetul cu Încetul, simți cum răsuflarea Își reintra pe făgașul normal. Și forțele Îi reveneau cătinel. Călugărul se ascunsese, probabil, la capătul porțiunii de scânduri, gata să se năpustească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
de jar aprins. Se loveau peste mâini și peste picioare printre Înjurături și imprecații, ignorându-l pe Dante. Ceilalți, Însă, odată depășit momentul de zăpăceală, continuau să se apropie, Însoțiți și de alți mușterii li se alăturau. Dante se simți pierdut. Colosul cu platoșa se afla acum la un pas și se repezi la el, Încercând să Îl Înșface de grumaz, Însă Își pierdu echilibrul și se prăvăli la pământ. Dante avu impresia că se Împiedicase de piciorul unuia dintre oamenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Planul Credincioșilor nu se reduce la ceea ce ai văzut. - Continuă. - Înșelăciunea cu Fecioara e numai o etapă dintr-un drum mai lung, la capătul căruia se află o comoară. Dacă asta au descoperit oamenii lui Bonifaciu, atunci suntem Într-adevăr pierduți cu toții. - Despre ce comoară vorbești? - Frederic purta mereu după el sipetele tezaurului de stat, În locurile unde Își instala curtea. Și asta cu o grijă tot mai mare de când Începuse să se simtă Înconjurat de trădare, după condamnarea secretarului său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
necesare pentru Îndeplinirea misiunii pe care Dumnezeu Însuși i-a Încredințat-o: pacificarea Italiei sub pastorația lui Bonifaciu cel sfânt. Predați-ni-l și agheasma iertării va coborî pe capul vostru. Biserica va tăia vițelul cel gras, Întrucât fiul risipitor pierdut era și a fost regăsit. - Un vițel În schimbul unei averi e o Învoială care cu siguranță i-ar plăcea lui Bonifaciu. - Hulitorule! Dumneata nu crezi În nimic. - Cred Într-un singur Dumnezeu care mișcă Întregul și nu e mișcat. Care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
proiect. - Iar dacă crima face parte dintr-un proiect superior și infinit, atunci la ce bun efortul dumitale de a-i da de capăt, priorule? zise Arrigo pe un ton insinuant. - Ca să se facă dreptate. Ca să apropiem pământul de paradisul pierdut. Ca să aducem pe pământ o scânteie din lumina lui Dumnezeu, răspunse poetul. - Nu aș vrea să iau loc În această lumină, messere, zise bătrânul ironic. Deja singurul meu ochi nu mai suportă luminozitatea excesivă, mai degrabă i se potrivește crepusculul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
iluzie, așa cum timpul nu e decât o iluzie a simțurilor noastre, adăugă el dezolat. Uită-te la grăuncioarele acelea de nisip. Ca și ele, grăunțele timpului nostru se epuizează Într-un număr de ore și zile. Și ce știm noi, pierduți cum suntem În această pulbere? - Ești pe cale să-ți pierzi credința, priorule? - Nu... Însă niciodată ca În aceste ore nu mi s-a mai părut că mă Învârt printre miraje. Steaua mea pare să fi pălit și ea, cu lumina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Închine pentru succesul Întreprinderii În cupa minunată care Îi aparținuse tatălui său. Și care l-a ucis În același fel În care Îl ucisese pe Frederic. - Tratatul meu... opera mea de-o viață, murmură Bonatti cu glasul Învăluit de tristețe. Pierdut. Dar mai apoi ridică din umeri, revenind la tonul său zeflemitor. - Și de ce am făcut-o? Eu Îmi adoram Împăratul. Știi să-mi spui, Alighieri? - Da. Acum știu. Acum știu totul, exclamă poetul triumfător. Pentru că Frederic se pregătea să dea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
nimic. O privea pe fată, o devora, ca și cum n-ar mai fi văzut niciodată o femeie, în orice caz, niciuna ca ea... Eu nu prea mai știam unde să mă bag, gândiți-vă, cei doi erau transportați, se închiseseră undeva, pierduți unul în ochii celuilalt, fata nici nu clipea, îi tot zâmbea, nu se uita deloc în jos, nu părea jenată, nici timidă, iar eu eram în plus în toată povestea asta... Căutam ceva de care să mă agăț, care ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
putut crede că e un simulacru organizat într-un decor pentru pitici de circ. Totul era atât de mic. Moartea nu rezista acestei micimi, își lua tălpășița, și odată cu ea, și bagajul ei de suferințe, de trupuri mutilate și țipete pierdute, de foame și frică, de tragedie. Lysia Verhareine privea toate acestea cu ochii larg deschiși. Ținea pe genunchi ceea ce am crezut inițial că era o carte, dar după câteva secunde scria pe cartea care era, de fapt, am văzut bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
vor veni iar și iar, bând iarăși și gândindu-se că nu e mare lucru de capul nostru. Când ieșeam din cameră, am lovit cu umărul un vraf de ziare care s-au prăbușit cu zgomot de hârtie-nvechită. Zile pierdute au alunecat la picioarele mele, ani morți, drame îndepărtate. Și în mijlocul acestora, sărindu-mi în ochi, numele lui Matziev, cu litere mari, deasupra unui mic articol din capul paginii. Incidentul avusese loc în 1894, într-o zi din decembrie. Cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
viu. Amân o vreme deznodământul, asta e tot. Pașii mă trădează, plini cum sunt de reumatism, dar încă știu foarte bine ce vor. Să mă poarte în cerc. Ca un catâr legat de o piatră de moară, care macină grâul pierdut. Să mă aducă înapoi. M-am trezit din vina lor pe malul canalului ce scotea la iveală pe întinsul alb o plasă verde împodobită cu stele fondante. Mă afundam în zăpadă și mă gândeam la Berezina, poate că asta mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
-mi că era mulțumit că-și pierduse o mână, mai ales mâna stângă, un adevărat noroc pentru el, care era dreptaci. În șase zile urma să fie acasă, pentru totdeauna. Departe de acel război de încornorați, după cum spunea. O mână pierdută, ani de viață câștigați. Asta îmi tot repeta, fără încetare, arătându-mi mâna lipsă. Îi dăduse și-un nume mâinii absente: Gugusse. Îi vorbea întruna lui Gugusse, luându-l ca martor, apostrofându-l, tachinându-l. Fericirea nu depinde de cine știe ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
M-a făcut să fumez o grămadă de țigări. M-a copleșit cu atâtea cuvinte și aveam mare nevoie de asta. Nu mi-a pus nici o întrebare. Nici măcar nu-mi cerea să fac conversație. O întreținea singur, cu brațul lui pierdut. În momentul în care s-a hotărât să mă părăsească, în timp ce se ridica mi-a zis: — Trebuie să plecăm, Gugusse și cu mine! Era ora mesei. Castrie. LĂon Castrie. 31 de ani, caporal în batalionul 127 Morvandiau, celibatar, țăran. Iubea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pe al lui. În schimb, Destinat mirosea alcoolul, dar nu îl ducea niciodată la buze. Apoi, cei doi bărbați vorbeau. — Dar despre ce? am îndrăznit să-l întreb într-o zi pe Bourrache, dar după multă, multă vreme. Avea privirea pierdută. Ai fi crezut că privea o scenă îndepărtată, sau o imagine neclară. Ochii i-au devenit strălucitori. — Despre copila mea, a răspuns și lacrimi mari i-au curs pe obrajii nerași. Vorbea mai ales procurorul, eu îl ascultam. Ai fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mai știu bine ce i-am spus, asta nu are prea mare importanță. Era o moartă din altă epocă. Felul în care era îmbrăcată, pieptănătura ei, aerul și poza făceau din ea o lucrare somptuoasă și fragilă dintr-un muzeu pierdut. Chipul ei îmi amintea de alte chipuri, dar acestea se învârteau în cerc, mobile, fugitive, imprecise în trăsăturile lor care se modificau fără încetare, ba întinerind, ba îmbătrânind, atât de repede încât nu reușeam să opresc în această sarabandă pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
surprins la vârste diferite și în epoci variate. Belle de jour, Clălis, Lysia erau parcă trei întrupări ale aceluiași suflet, un suflet ce dăduse trupurilor care-l înveșmântaseră un zâmbet identic, o blândețe și o strălucire fără pereche. Aceeași frumusețe, pierdută și regăsită, născută și distrusă, apărută și dispărută. Văzându-le astfel, una lângă alta, te lua amețeala. Treceai de la una la alta, dar o regăseai pe aceeași. Era în asta ceva pur și diabolic, un amestec de seninătate și groază
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
ajung niciodată sau de ce le ia atât de mult timp. Poate că micul caporal îi scria și el zi de zi Lysiei Verhareine? Poate că scrisorile lui sunt pe cale să apară pe undeva, să o ia pe scurtături, pe alei pierdute, prin labirinturi, cu toate că cei doi sunt morți de multă vreme. Scrisoarea despre care vorbesc fusese pusă la poștă în Rennes, pe 23 martie 1919. Îi luaseră șase ani să ajungă. Șase ani pentru a străbate Franța. Un coleg de-al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]