3,728 matches
-
am cerut-o! Dar să mă lași să te iubesc eu, să te iubesc cum știu eu. Voi păstra în inima mea amorul meu și-l voi mângâia cu furie, cu furia unei tigrese ce-și mângâie copilul născut în pustiu. Nu știi tu cât te-aș iubi, scumpul meu, adoratul meu! Știi tu ce ești pentru această inimă sărmană și zdrobită, știi tu ce ești pentru acest cap sărman și nebun de amor? O, tu nu știi, căci tu n-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
senin și luna era mai moartă, nimica nu se mai auzea în pustia de zăpadă decât pocnetul șuierător, vâjâitor a cnutei de cazac plumbuite. Numai din când în când treceam pe lângă o colibă acoperită d[e] zăpadă, care fuma în pustiu. Acolo se schimbau caii. Am mers, am mers până ce am ajuns la satul sibiric unde era să mă colonize pe mine. Era aproape de marea înghețată. Aicea vînez: mi-am cumpărat din orașul sibiric patine cu cari colind pe gheață nopți
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scriși cu stele... Nu era aceasta cu bolți mândre nalțate, cu icoane luminoase pe ele, cu șiruri de stâlpi sfințiți de cântări melodioase - era o arhitectură țapănă, rece, goală - era atât de pustiu de frumusețe ca pieptul unui om mort... Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tânăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrișul uliței ce-l puteai număra, și umbra evreului, lipită pe păreți, îl urma
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
o haină veche, aș fi cumpărat-o napoi... De ce s-o închidă... - Pentru că-i a lui... a cumpărat-o, îi sătul de ea... a închis-o... I-o ții de rău, Ruben? Sărmana fată, cum va fi plângând ea-n pustiu și mă va fi blăstemînd, căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Iepth sin Gibud... Dar taci... să tăcem, zise bătrânul netezindu-și barba, să-mpărțim aurul ce mi l-a dat creștinul, treizeci galbeni venetici, să
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
pat, lung și slab, și pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese hainele de Domn. - Trebuie să mă duc la Hagar în turn, șopti el monoton, Hagar! Hagar! Și nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniței, căci dușmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atârnau pe corpul lui slab, curelele de sabie și le-nchiasă pe dos și în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
trosni * cu palma peste frunte, parec-ar fi vrut să-și aducă aminte sau ș-ar fi adus de ceva. Astfel a mers într-una fără popas, obosit, pe un plai ce părea a nu mai avea sfârșit. {EminescuOpVII 245} " Ce pustiu, gândi el, își bate drumul joc de mine! Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cântători și eu încă tot nu văd nici sat, nici
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
viețuitoare, doar câte o cocoară or vreun cocostârc singuratec care se leagănă într-un picior pe vro mlaștină acoperită c-o coajă de natron sau câte un uliu care sus, din aer, caută pradă. Cea mai adâncă tăcere domnește în pustiu și, dacă o-ntrerupe strigătul unui păstor sau mugetul unei turme, tonul * te sperie care, adus de aripele vântului în ureche, nu știi de unde vine. {EminescuOpVII 325} ["EA ERA ALBĂ CA ZĂHARUL... "] 2290 Ea era albă ca zăharul, atât corpul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
a tranziției anterioare, fapt confirmat de evoluția românească. Istoria modernă a României apare ca o succesiune de tranziții neîmplinite care se neagă reciproc. Pare să fie o suită de exoduri fără Moise, fără lideri politici capabili să scoată poporul din pustiu. Țara Făgăduinței a existat mai mult într-un mediu confuz-ideatic decât ca imagine credibilă sau realitate la capăt de drum; au existat din plin intenții, ideologie a salvării. Rămâne însă speranța unei continuități ascunse, pozitive. Drumul pare să aibă totuși
Macroeconomia tranziției postsocialiste by Cristian Florin CIURLĂU () [Corola-publishinghouse/Science/196_a_212]
-
opri; apoi privirea-i peste lume aruncînd. Lumină adînci prăpăstii, mănăstirea Învechită, Deodală cetățuie, ce de turnuri ocolită. Ca de lună colorată și privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc; Și pustiul fără margini, și cărarea rătăcită, Stînca, peștera adîncă, În vechime locuită De al muntelui sfînt pusnic ce sîrmanii Îl iubesc. Erau dulci acele ceasuri de extaz și de gîndire, Șoptele, adînci murmure ce iau viața În pustii, A mormintelor tăcere
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Rădulescu și Grigore Alexandrescu, introduc peisajul alpin În poezia română. În Răsăritul lunei. La Tismana fantezia concentrează În cîteva strofe: desimea brazilor, pădurea-ntunecată, un locaș trist nelocuit (operă omenească În păragină, produs uman Întors la viața geologică), prăpăstii adînci, „pustiuri fără margini”, peșteri, stînci etc. Peisaj compus din cărți, În stil tenebros romantic. Peisajul este completat, În Cimitirul, cu o peșteră Întunecată, simbol, evident, de ordin moral: „azil al pocăinței”. Aici locuiește o „groaznică iazmă” ce zbiară „sătănește”, alt simbol
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
umbrele, iazmele. SÎnt locuri sumbre, ascunse de ochii lumii, bătute de viscole rele, stăpînite de neguri. Ele stimulează În așa chip gîndirea Încît gîndirea, de obicei potolită, resemnată, Închisă În propria-i suferință, devine ageră și devoratoare „ca tigrul În pustiuri”: „Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îmi place a naturei sălbatecă mînie, Și negură, și viscol, și cer Întărîtat, Și tot ce e de groază, ce e În armonie Cu focul care arde În pieptu-mi sfîșiat. La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfa așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sfngerînd.” Tudor Vianu credea că Gr. Alexandrescu „descrie o configurație, nu un peisaj”, lipsind descrierilor (În proză) elementele sensibile. CÎnd se discută acest aspect
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Întunecimi grandioase (În Suferința). Mai Întîi locul (spațiul) așteptării: În Întuneric, sub un cer „Întărîtat” și Într-o natură zguduită de o mînie sălbatică. Este faza furioasă, devoratoare a așteptării: „La umbră-n Întunerec, gîndirea-mi se arată, Ca tigrul În pustiuri, o jertfă așteptînd, Și prada Îi e gata... De fulger luminată, Ca valea chinuirei se vede sîngerînd.” Așteptarea stimulează ( În poemul cu același nume) o meditație mai senină și o emoție mai fin caligrafiată. Timpul așteptării e tot noaptea, o
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În universul material implică o provocare, o siluire, o luptă cu obiectele rebele, o spargere brutală a zidurilor. Elementele, chiar și cele mai fioroase, pătrund lin În poemul lui Alecsandri sub hainele unei melancolii luminoase. Fantezia străbate fără dificultate cețurile, pustiurile, natura În totalitate i se așterne, docilă, la picioare. Scrisul nu cunoaște, pe scurt, praguri, obstacole, literatura nu iese, la Alecsandri, dintr-o confruntare, ci dintr-o revărsare lentă și dulce (drăgălașă) a imaginației. O penetrație și o Întoarcere, o
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
decît priveliștile ce primesc adeziunea poetului. Alecsandri devine, fără voia lui, un remarcabil poet al pustietății. Însă dezolarea În fața golurilor din natură nu ține mult și nu provoacă un sentiment de neliniște cosmică. Ordinea universului nu este primejduită, haosul, golurile, pustiurile sînt accidente În natură. Dealtfel, Alecsandri trece repede peste ele. Odată tabloul Încheiat, ochiul caută cu aceeași curiozitate alt peisaj, În contrast de obicei cu cel dinainte, În așa fel Încît ele formează un cuplu de alb-negru. În Grui-Stnger sînt
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ce trece prin cîmpia dunăreană pune capăt pustietății, limitează fuga orizontului. Spiritul se simte acum În siguranță: „Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean, Unind două orizonturi, iată valul lui Traian! Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier, CÎntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier. LÎngă dînsul doarme-un cîne; pe sus zboară un vultan, Și o turmă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de o teamă obscură. Teama este provocată În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
doar, s-o Întîlnim la Alecsandri, spirit sociabil, turist cu vocație, prețuitor În grad maxim al comodităților urbane. Să nu pierdem din vedere un fapt important: cîmpia de la MÎnjina (unde este localizată, În martie 1845, această meditație) nu este un pustiu, nu-i un spațiu fără margini, amenințător și nefertil. Numai jalea e „fără margini”, numai dorul este „fără hotar”, numai Îndrăgostitul fără speranță simte Îndemnul să se arunce pe un cal și „prin văzduh să-noate, / pășind peste-orizonturi, zburînd peste
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poetic, Alecsandri lasă privirea să alerge slobod pe astfel de vaste Întinderi: „Crivățul din meazănoapte vîjie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri de pe deal, de pe cîmpie, Valuri albe trec În zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd În urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt, Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pămînt. Zberăt, răget, țipet, vaiet, mii de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
năvălesc viețuitoarele, intră vijelios ierburile și arborii, spațiul liric este acaparat de pardoșii, tigrii, șerpii gigantici, de elefanții și de celelalte „feare-ncrustate” de la India Brahmină. RÎurile Asiei, valea Cașmirului, mîndra insulă a Ceylonului, lacul Ciad și munții Lunii cu Îngrozitorul Pustiu, Nilul Alb la care se Închină un popor negru și alte misteruri ale Africii sînt evocate Într-un singur poem. O adevărată explozie de elemente, o geografie fabuloasă, o deschidere enormă a imaginației. Locul focului este luat de mîndrul soare
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ale iubirii ademenitoare. Ele promit „veselii sfinte” apoi sar „răpide” În aer și se fixează, ca trei steluțe, pe cer. Caracterul alegoric al poemului este evident. Peisajul nu trece de obișnuitele determinări: „Era o cîmpie lungă și tăcută, Lungă ca pustiul, ca moartea de mută”... Alecsandri propriu-zis nu visează. Reveria lui e leneșă. Scopul ei este să seducă, nu să disloce elementele materiale. Să le seducă pentru a ajunge mai repede la cuibul ocrotitor și a intra În acea stare de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vuiet surd, grozave șoapte, zgomot lung, Înădușit, apariția, apoi, a oardelor ca un nor negru ce se lățește și acoperă orizontul. Norul devine o hidră, hidra se metamorfozează În neguri otrăvitoare, vifor de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu... Imagini, toate, ale unei violențe materiale ce se dezagregă ușor. O agresivitate ce se scurge ca apa În nisipurile secetoase... În aceeași tehnică sînt compuse și poemele din Ostașii noștri: o retorică mai obosită, bazată aproape În exclusivitate pe antiteză
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de dimineață), din sfera micii poezii pastorale. Deghizat („schimbat la față”), Amoriu culege flori pe cîmp și gîndește malefic: „vai de cin-a priimi/aceste flori de la mine”... O fețișoară căuta, În acest timp, o mioară rătăcită și, Întîlnind „prin pustiuri” copilașul viclean, cedează rugăminților lui și-l ia În brațe. Ce urmează se poate prevede: fețișoarei i se aprinde sufletul, aleargă pe dealuri, plînge, se vaită și invocă moartea: „Moartea fără prelungire Să vie să mă ia, Căci alt chip
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Un I.C. (VÎnătoarea, 1846) face chiar teoria iubirii tinere. Florica este o „copilită” și soacra, crescută În altă morală, dezvoltă ideea iuprii lumii și, fatal, a sentimentelor: „Pe cînd eram odată Ca dînsa-n lume fată Noi nu știam ce este pustiul de iubit, Dar Îns-acum o fată De tot este schimbată, Iubește cît de mică că lumea s-a iuțit”... Fata tînără pe patul morții este, tot așa, o „floarea matinală”, o „tînără suflare.”, o copiliță, În fine, care-și Încetează
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]