6,493 matches
-
adâncurile înșelătoare ale oglinzii. M-am repezit la el, cu mâna întinsă, presimțind deja în palmă gâdilarea aripilor lui catifelate... Atunci mi-am dat seama ce nefiresc de mare era. M-am apropiat și nu mi-am putut stăpâni un strigăt: - Dar sunt doi! Sunt doi fluturi siamezi! Într-adevăr, cei doi fluturi păreau lipiți unul de celălalt. Iar trupurile lor erau însuflețite de palpitații febrile. Spre surprinderea mea, sfinxul acela dublu nu-mi dădea nici o atenție și nici nu încerca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a moravurilor burgheze, ea avea să se afle puțin după aceea pe marginea alunecoasă a unei gropi deschise în care zburau deja primele lopeți de pământ. Avea să se zbată cu atâta violență între mâinile care o țineau, să scoată strigăte atât de sfâșietoare, încât până și cortegiul funerar al rușilor din cimitirul acelui îndepărtat orășel siberian avea să rămână înmărmurit. Deși obișnuiți cu strălucirea tragică a funeraliilor din țara lor, cu lacrimile năvalnice și cu bocetele răscolitoare, oamenii aceia străteau
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
funeraliilor din țara lor, cu lacrimile năvalnice și cu bocetele răscolitoare, oamenii aceia străteau încremeniți în fața frumuseții chinuite a tinerei franțuzoaice. Ea se zbătea deasupra gropii strigând în limba ei sonoră: „Aruncați-mă și pe mine! Aruncați-mă!” Acel cutremurător strigăt de jale a răsunat multă vreme în urechile noastre de copii. - Poate că ea... l-a iubit..., mi-a spus într-o zi sora mea, mai mare decât mine. Și a roșit. Dar mai mult decât cuplul nefiresc al lui
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
curte acceptau această diferență. Toată lumea pricepea că Charlotte nu era chiar o băbuță rusoaică. Asta nu însemna că trăia ruptă de lume sau că avea vreo prejudecată socială. Dimineața devreme, eram smulși uneori din somnul nostru de copii de un strigăt ce răsuna în mijlocul curții: - Hai după lapte! Printre vise, recunoșteam vocea și mai ales intonația inimitabilă a Avdotiei, lăptăreasa, care venea din satul vecin. Gospodinele coborau cu bidoanele lor către două enorme recipiente din aluminiu pe care țăranca aceea vânjoasă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Atlantidei noastre franceze. Însă prea puțin ne păsa de logica aceasta reală. Pentru noi conta doar cronologia lungilor istorisiri ale bunicii: într-o zi, în vremurile lor legendare, Parisul se ivea din apă, soarele strălucea și, în același moment, auzeam strigătul încă îndepărtat al trenului imperial. Acea ordine a evenimentelor ne părea la fel de legitimă ca și apariția lui Proust printre țăranii din Neuilly. Balconul îngust al Charlottei plutea sub suflarea înmiresmată a câmpiei, la hotarul unui oraș adormit, rupt de lume
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
purtători de torțe, perechea imperială a urcat scara. Parcă înainta printr-o cascadă vie: rotunjimile albe ale umerilor femeilor, florile deschise de pe corsaje, strălucirea parfumată a coafurilor, scânteierea bijuteriilor de pe decolteuri, toate acestea pe fundalul uniformelor și al fracurilor. Puternicul strigăt „Trăiască Împăratul!” înălța prin ecourile lui tavanul majestuos, contopindu-l cu cerul... Când, la sfârșitul spectacolului, orchestra a atacat La Marseillaise, Țarul s-a întors spre Președinte și i-a întins mâna. Bunica a stins lampa și am petrecut câteva
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
scăunelul, am fugit în bucătărie. Niciodată nu plânsesem atât de mult. Îndepărtam cu furie mâinile surorii mele, care încerca să mă consoleze (îmi era așa de ciudă pe ea, care încă nu știa nimic!) Printre lacrimile mele, au răzbătut câteva strigăte disperate: - Totul este fals! Trădătorilor, trădătorilor! Mincinosul ăsta cu mustăți... Halal Președinte! Minciuni... Nu știu dacă Charlotte ghicise motivul deznădejdii mele (probabil observase dezordinea provocată de scotocirile mele în cufărul siberian, poate că și găsise pagina fatidică). Oricum, mișcată de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dublă de marfă pe cartelă. N-am înțeles ce a provocat deodată mânia mulțimii. Oamenii care stăteau în spatele nostru au crezut, poate, că sora mea voia să se strecoare fără să stea la coadă - o crimă de neiertat! Au izbucnit strigăte arțăgoase, șarpele acela lung s-a încordat, am fost înconjurați de chipuri amenințătoare. Am încercat amândoi să explicăm că eram frate și soră. Dar mulțimea nu-și recunoaște niciodată greșeala. Cei care nu trecuseră încă de prag, cei mai acriți
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ne-am strecurat de-a lungul cozii sperând să fim acceptați măcar cu câțiva metri mai departe de locul pierdut. Dar trupurile se strângeau unul lângă altul când treceam noi și, curând, ne-am trezit afară, în zăpada topită. În ciuda strigătului unei vânzătoare: „Hei, cei de dincolo de ușă, nu mai așteptați, n-o să ajungă pentru toată lumea!”, oamenii continuau să se îmbulzească. Stăteam la capătul cozii, hipnotizați de puterea anonimă a mulțimii. Mi-era teamă să ridic ochii, să mișc, mâinile, înfundate
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
își recunoștea în el fiul. Și nu știa ce să facă cu acel bătrân-insectă, ea, care se hrănise timp de câteva săptămâni cu carne de om. Atunci, din gâtlejul ei pornea un urlet de lup. Nici o fotografie nu putea fixa strigătul acela... Un țăran s-a uitat suspinând în ochii capului aruncat pe drum. Apoi s-a aplecat și, cu o mână stângace, l-a împins într-un sac mare de pănură. „Am să-l îngrop, a mormăit el. Noi nu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a adresat fiicei sale. Iar Charlotte a înțeles: ceea ce trăiseră ele de la despărțirea lor pe peronul gării, cu opt ani în urmă, toată mulțimea aceea de gesturi, de chipuri, de cuvinte, de suferințe, de lipsuri, de speranțe, de neliniști, de strigăte, de lacrimi - toată rumoarea aceea a vieții răsuna în străfundul unui singur ecou care refuza să moară. Întâlnirea aceea, atât de dorită, atât de temută. - Voiam să cer cuiva să-ți scrie, spunându-ți că am murit. Dar era război
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
într-un colț al bucătăriei ticsite, cu umărul sprijinit de etajera pe care trona televizorul, îi ascultam avid încercând să mă fac nevăzut. Știam că, în curând, chipul unui adult va apărea în ceața albastră și că voi auzi un strigăt de indignare șăgalnică: - Ah, ia uitați-l pe micul somnambul! A trecut de miezul nopții și încă nu e în pat. Hai, afară, mișcă! O să te chemăm când o să-ți crească barba... Dat afară din bucătărie, nu reușeam să adorm
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să înțeleagă de unde venea zumzetul compact și monotom care părea să impregneze pereții cu vibrații surde. Și-a simțit trupul, capul trepidând în zgomotul acela lent și vâscos. Copiii s-au trezit și au alergat la fereastră. Charlotte a auzit strigătul mirat al fiicei sale: - Ah! Toate stelele astea! Dar mișcă... Fără să aprindă lumina, Charlotte s-a dus lângă ei. În trecere, a zărit pe masă o vagă lucire metalică: portțigaretul lui Fiodor. Trebuia să se întoarcă de la Moscova în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
degajeze cufărul cel mare pe care erau așezate. Trebuia să se pregătească pentru noapte, să scoată hainele călduroase și două pungi cu biscuiți. Charlotte a întredeschis capacul, și-a vârât mâna înăuntru și a înlemnit, neputând să-și stăpânească un strigăt scurt care i-a trezit vecinii. Cufărul era plin cu ziare vechi! În zăpăceala din dimineața aceea, luase cu ea cufărul siberian... Fără să poată încă să-și creadă ochilor, a scos o filă îngălbenită și, la lumina cenușie a
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
străzii. Dacă Charlotte l-ar fi primit în pragul casei, dacă el ar fi deschis ușa și ar fi intrat, așa cum făceau toți soldații când se întorceau de la război, în viață sau în filme, atunci ar fi scos probabil un strigăt, s-ar fi aruncat spre el, s-ar fi agățat de centironul lui, ar fi plâns... Dar el a apărut foarte departe, îngăduind să fie recunoscut puțin câte puțin, lăsându-i soției lui timp să se obișnuiască cu strada aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și - ca într-o iluzie optică - cu un mecanic îmbrăcat într-un maiou pătat cu păcură: un fals uriaș aplecându-se pe geam. De fiecare dată, înainte de a traversa unul dintre drumurile care se pierdeau la orizont, locomotiva scotea un strigăt pe jumătate tandru, pe jumătate plângăreț. Dublat de ecoul lui, semnalul acela semăna cu chemarea răsunătoare a unui cuc. „Cucușka”, spuneam noi, trăgând cu ochiul când zăream convoiul pe șinele înguste împresurate de păpădii și de mușețel... Glasul ei m-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
că aș da fără să șovăi toată colecția asta pentru senzația unică, acidulată, lăsată pe buzele mele de o cochilie imaginară de argint din cafeneaua iluzorie de la Neuilly? Pentru o singură gură de aer sărat din Cherbourg? Pentru un singur strigăt al Cucușkăi venit din copilăria mea? Totuși, continuam să umplem tăcerea, ca pe un butoi al Danaidelor, cu vorbe fără rost, cu replici goale: „E mai cald decât ieri! Gavrilici este iarăși beat... Cucușka n-a trecut în seara asta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
prostie cosmică e dispariția unei femei frumoase! Dispariție fără întoarcere. Pieire totală. Fără umbră. Fără reflex. Fără apel...” Soarele se stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei cochete, mi-a venit o idee simplă, un
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
apel...” Soarele se stingea în adâncurile stepei. Dar văzduhul a păstrat îndelung luminozitatea cristalină a serilor răcoroase de vară. Dincolo de pădurice a răsunat strigătul Cucușkăi, mai sonor în aerul rece. Frunzișul copacilor era presărat cu câteva frunze galbene. Cele dintâi. Strigătul locomotivei a răsunat din nou. Deja departe, atenuat. Atunci, reîntorcându-mă la amintirea celor trei cochete, mi-a venit o idee simplă, un ultim ecou al reflecțiilor triste în care mă încurcasem adineauri: „Dar în viața lor exista dimineața aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
imensa Moscovă ca în mijlocul unui harem. Nu avea nevoie să fie iubit, nu-i păsa de ceea ce puteau să simtă față de el alesele lui. Selecta o femeie, o dorea, o poseda chiar în ziua aceea. Apoi o uita. Și toate strigătele, tânguielile, lacrimile, gemetele, rugămințile, injuriile pe care se întâmpla să le audă nu erau pentru el decât niște condimente care sporeau savoarea violului. Mi-am pierdut cunoștința la începutul celei de-a patra nopți de nesomn. Exact înainte de sincopa aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de la bucătărie, am înțeles că în viața aceasta nu exista nici o logică, nici o coerență. Și că, poate, doar moartea era previzibilă. În seara aceea, am aflat ceea ce părinții îmi ascunseseră întotdeauna. Episodul tulbure din Asia Centrală: Charlotte, bărbații înarmați, îmbulzeala lor, strigătele. Nu păstram decât reminiscența vagă și copilărească din istorisirile de odinioară. Cuvintele celor mari erau atât de obscure! De data aceasta, claritatea lor m-a orbit. Cu o voce foarte obișnuită, golind într-un vas cartofii ce abureau, mătușă i-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Nu izbuteam să cred că viața mea era altădată alcătuită din relicvele acelea prăfuite. Trăisem fără soare, fără dorință - în crepusculul cărților. În căutarea unei țări-fantomă, a unui miraj al Franței de odinioară, populate de strigoi... Instructorul a scos un strigăt de bucurie, arătându-le tuturor cronometrul: „Un minut cincisprezece secunde!” Era timpul cel mai bun. Roșcovana s-a întors radioasă. Și, scoțându-și chipiul, a scuturat din cap. Părul i s-a învăpăiat în soare, pistruii i-au țâșnit ca
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care o ascund sub nenumărate fandoseli. Viața... „Și unde sunt eu în clipa asta?”, m-am întrebat, ghicind că răspunsul la această întrebare avea să dea naștere unui adevăr extraordinar, care urma să explice totul, definitiv. Dinspre alee au răsunat strigăte. I-am recunoscut pe colegii mei de clasă, care se întorceau în oraș. Am apucat creanga, gata să sar. Vocea lui Pașka, cu o undă de resemnare acrită, a răsunat cam nesigură: - Așteaptă! Acolo o să stingă proiectoarele, ai să vezi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și, suflecându-și pantalonii până la genunchi, a intrat în apă, dând la o parte tulpinile lungi ale trestiilor. A împins mătasea broaștei și s-a spălat pe față îndelung, scoțând gemete de plăcere, care puteau fi luate, de departe, drept strigăte de disperare. Era o zi mare în viața ei. În seara aceea de iunie, pentru prima oară în viață, avea să se dăruiască unuia dintre tinerii ei prieteni, unuia dintre dansatorii care țopăiau pe platoul de pe Muntele de bucire. Era
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu brațele pline de tatuaje vorbea despre un lac înghețat umplut cu cadavre goale. Și toți oamenii din vagonul de clasa a treia care mă ducea la Saranza păreau să nu remarce paradoxurile acelea sfâșietoare. Continuau să trăiască. Liniștit. În strigătul meu, voiam să revărs asupra Charlottei aceste imagini. Așteptam de la ea un răspuns. Voiam ca ea să se explice, să se justifice. Căci ea îmi transmisese sensibilitatea franțuzească - a sa-, condamnându-mă să trăiesc dureros între două lumi. Aveam să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]