705 matches
-
-i mai putem vedea; ni-i imaginăm doar, și, desigur, cu totul altfel de cum au fost. * Cineva, un intelectual, ros vădit de alcool, bate sfios la ușă, cerând parcă să-i acompaniez insomnia. Privind cu interes la vechea mașinărie de înduioșat suflete, îmi propune s-o restabilească; "e ușor, sunt... am fost", corectează, specialist în mecanică fină. "Și ce să facem cu ea?" îl întreb. Îmi răspunde că nu se poate face nimic altceva decât s-o scoatem afară, în frig
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
care în jargonul special însemna pur și simplu o castană proaspăt căzută pe trotuar, dezghiocată și catifelată, purtată în buzunar pentru "orice ocazie". Avusesem succes enorm cu această găselniță sau metaforă, nu știu cum să-i spun, dar câte o fată se înduioșa de acest dar atât de special, foarte ieftin și poetic. (Uită-te, tu, ce catifelată-i, ca un botișor...) Aveam grijă să pierdem, din când în când, aceste bilete conspirative, lăsate la vedere, să fie găsite de cine trebuie... Făceam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
cunoscuseră deja atîta demnitate în rîn-duiala lucrurilor spirituale și divine; și atunci i-au cerut pentru prima oară și un ajutor uman. Și inima blîndă a maicii universale a credincioșilor, prin acea iubire care se născuse odată cu ea, s-a înduioșat față de nevoile popoarelor obidite și rătăcite, ca să spunem așa, și le-a devenit mîngîiere, apărătoare și conducătoare. Atunci Clerul, fără să știe cum, s-a văzut în fruntea națiunilor; și în vreme ce a cedat îndemnului irezistibil al iubirii care îl apăsa
Cele cinci plăgi ale sfintei biserici by Antonio Rosmini [Corola-publishinghouse/Administrative/912_a_2420]
-
să fac namaskar! Trebuie, cu siguranță, să mai lucrez: să mai lucrez pe mine însumi și în Sahaja Yoga! Ce pot cu certitudine să afirm: în minutul acela de stat pe centru, am simțit niște vibrații extraordinare! Mama s-a înduioșat de mine și mi-a alinat frământările, cum numai EA știe și poate... Am observat, la un moment dat, în apropierea mea, un sahaja yoghin cu un copil în brațe. Cu o ședere în lotus impecabilă, cu fața complet destinsă
Nevăzutele cărări by FLORIN MEȘCA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91862_a_93220]
-
împiedicat probabil să se îmbete), i-a reușit ceva, a avut o satisfacție, nu mai știu, cert e că perorează, se laudă, dar chiar și lăudăroșenia îi „iese”, e simpatic, inteligent. Laitmotivul său, neobositor, spumos, care mă amuză și mă înduioșează, e că „pe mulți i-ar fi putut băga el în galoși”. Îl cred, așa e, cu calitățile lui ar fi putut face mai mult decât mulți alții... Viața însă... Împrejurările... Ne simțim apropiați, cum nu ne-am simțit de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
n-avea mai mult de câteva luni și, în loc să se repeadă asupra pachetului pe care i-l adusese și pe care i-l pusese în față, se luase, și se ținea după el. Până și bestia de nepot s-a înduioșat, iar mie mi s-a frânt, pur și simplu, inima... Încât, a doua zi dimineața, de cum l-am auzit, m-am sculat din pat, mi-am pus o haină pe mine și am coborât, hotărât să-l aduc, fie ce-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
eu contaminat. Sunt ca un nou-născut, orbit dureros de primele licăriri de lumină, la ieșirea din întunericul pântecului matern. Poate că ar trebui să plâng și eu, așa cum fac locuitorii din aceste ținuturi, când li se naște un copil. Se înduioșează pentru toate suferințele ce vor urma. Merită să suferi oricât ca să atingi o clipă de fericire ca asta, trăită de mine intens în această dimineață aurorală. Lipsă Se aud frânturi de bocete nu departe de colibă. Acum două zile, un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
stă În măreția evenimentelor, cât În emoția sufletească pe care o provoacă aceste evenimente. Cu aceeași emotivitate cu care am fost dăruit până la maturitate - când mă țineam de braț cu Ion Minulescu, amândoi În pas cu muzica militară, tăcuți și Înduioșați de amintirea copi lăriei noastre - voi Încerca acum, fără ifose istorice, să evoc câteva peisajii din pitorescul vieții de toate zilele a Bucureștilor din această primă jumătate de veac, cu frământările sale lu mești interesând mai mult istoria măruntă a
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
Înlesnită prin ultimele mele experiențe proprii - o recunosc și o regret, așa cum ai regreta amputarea unui mădular al tău bolnav, dar totuși al tău. Tudor Arghezi, căruia mă scuzam odată de acest lirism al meu neghiob, Îmi spunea, uitându se Înduioșat la mine, cu ochii lui mici de câine bun și trist: „E totuși frumos lirismul, nu-i așa?... E frumos!“ Alta... și atâtea altele Încă, ce mai Încolo?, stăteau totdeauna gata să-mi dovedească, fără ca tu să te gândești măcar
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
piept cu puterea aceea permisă, nu mai mult decât ar fi vrut să o facă. Carlina își dăduse drumul lacrimilor care țâșniseră prea repede, fără voia ei, unindu-se jos aproape de bărbie. Nicky își croise sigur drumul spre inima ei, înduioșând-o până la lacrimi. Zarurile fuseseră aruncate și totuși cine câștigase? Ea sau el? Mama soacră îi lăsase timp berechet să se acomodeze în postura de mămică. Îl ținea pe Nicky la ea câte două-trei săptămâni după care îl aducea la
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
pe lemn de-ocară. Adăpat - drept răcorireCu oțet și fiere-amară ! Să ajungi la reușită M-ai străpuns cu lancea crudă Și din inima-mi zdrobită Tu de sânge-ai scos-o udă. Moartea mea și-a ei durere Pe puțini înduioșează Mulți în față-mi cer putere Și-n ascuns mă detronează. Dar ce vreau?... O, vreau iubire Imitare, reparare;... Nu tânjiți cu șovăire!... Alergați și mic și mare; Iată inima-mi străpunsă Vrea să-mpartă numai bine; Și văpaia ei
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]
-
la Ciric, de la Cetățuia la Grădina botanică, eflorescențele în imaginare ghirlande suspendate dând credit parcă fenomenelor alchimice într-o perpetuă explozie a imaculatului. Dar visătorul este cel care fructifică mai ales culoarea albă, un trandafir, un crin sau o orhidee înduioșează iubirea, pe când piatra albă sfârșește prin a fi de un alb mai alb în ochii arheologului. Culorile materiale, de la alb la negru, de la roșu și gri la nuanțele variate ale ceramicii (de Cucuteni) răsfrâng istoria veche, punând-o pe masa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
și mi-a fost și jele când am lăsat copiii. Da câți ai? Șase, domnule locotenent. Apoi, eu camarade, precum văd, ai fost cam bolnav și cred că nu ești deplin înzdrăvenit... (Doctorul îi dă a înțelege ceva, căci e înduioșat de mâhnirea concentrată din ochii lui). Ba-s zdravăn, domnule locotenent. Nu vrai să te întorci acasă? Nu. De aicea mă duc înainte cu ceilalți. Înapoi nu se poate. Altul, mărunt și vioi, are un zâmbet subțire când îl ispitește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
aceea o săruți. Hora nu îmbătrânește. Raiu era la Mongolia, unde eram fericit. Bine este la împărăția ta, unde am atâta mâhnire. Care mâhnire? Am mâhnire, s-a îndârjit Urda, căci va să piară fiul prea iubit al Împărăției persienești. Înduioșându-se d. de tulburarea prea frumoasei sale a dat poruncă să fie tăiat coconul. Atunci d. ridicându-se cu putere din jilț a poruncit ca să nu mai omoare pe fiul său. O dulce al meu stăpân, uită-te la ochii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
D-l Vizebürgmeister era încântat de atâtea măriri. Am văzut și câțiva scriitori și artiști. A fost și Goethe aici. M-am înclinat. Lumea care a trăit aici, din veacul XVIII până ieri, avea prilej să se simtă onorată și înduioșată de adâncă mulțămire, mai cu seamă că mărimile lumii veneau să bea apa lor dela Sprudel și Mühobannen. Părea că onoarea apelor se răsfrânge asupra întregei lor existențe; de aceea la marginea târgului, pe multe stânci bine îngrijite, se poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
ai murdărit, dar puteai și să cazi!” Tăcea. „Nene - a intervenit colegul său, care îi păzise ghiozdanul și ghetuțele - s-a urcat să așeze un pui în cuib”. Asta mi a dat peste cap toate bănuielile rele și m-a înduioșat. Am încercat s-o dreg, spunînd: „Ei, atunci situația se schimbă, totuși...” Peste cîteva zile, tot în parc, o scenă similară, dar cu un alt personaj: un muncitor. Concluzia care mi s-a impus e că numai naturile simple, spontane
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
am înscris primul la cuvînt. N-am pornit în iureș, ca să nu mă sufoc de „nervi”. Am luat-o dinspre literatură (cam de depărtișor și, poate, nu tocmai adecvat) amintind, mai întîi, anecdota în care Voltaire se indigna și se înduioșa de atitudinea și, respectiv, soarta lui Jean Jacques Rousseau, adăugînd că, în intervalul dintre „discuțiile individuale” și ședința de azi, stările mele sufletești au oscilat: cînd a dominat hotărîrea de a ataca, cînd a intervenit relaxarea, tendința de a bagateliza
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
legat-o de viață. În ultimele săptămâni care i-au precedat moartea, părea cuprinsă de o mie de proiecte care presupuneau un lung viitor; detalia cu interes planurile ei de rostuire, de relații sociale, de avere; îngrijirile prietenilor ei o înduioșau; se mira ea singură de a se simți din nou legată de viață. Pentru cei care o înconjurau era o durere mai mult, o durere cu atât mai amară cu cât nici o urmă a ei nu trebuia să se vadă
ANTOLOGIA PORTRETULUI De la Saint-Simon la Tocqueville by E.M. CIORAN () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1321_a_2740]
-
această forță pentru ca în fața mea să-și ascundă probabile îngrijorări firești ca, fără ca ea să știe, privind prin retrovizorul mașinii, depărtându-mă, să-i surprind expresia schimbată și discret în direcția mea făcând semnul crucii. Cât de mult mă putea înduioșa această evocare! Cât de mult o iubeam și îi iubeam pe toți cei dragi!" Obține, succesiv, toate atestatele competenței în profesie: brevetul de observator aerian (nr. 539/1931), apoi pe cel de pilot militar (nr. 248/1932) și în final
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
această forță pentru ca în fața mea să-și ascundă probabile îngrijorări firești ca, fără ca ea să știe, privind prin retrovizorul mașinii, depărtându-mă, să-i surprind expresia schimbată și discret în direcția mea făcând semnul crucii. Cât de mult mă putea înduioșa această evocare! Cât de mult o iubeam și îi iubeam pe toți cei dragi! Apoi gândurile fugeau mai departe. O scenă tragiccomică, aș putea spune, îmi trecu prin minte și mă făcu să surâd: era cu mult timp în urmă
Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare by Daniel Focşa [Corola-publishinghouse/Memoirs/1389_a_2631]
-
și această scrisoare nefericită fu un izvor de necazuri. Per total, România manevra pe un excelent teren, iar noi găseam pretutindeni o primire bună și susținere loială. Ofițerii care făcuseră parte din misiunea generalului Berthelot în Moldova păstrau o amintire înduioșată despre sejurului de acolo, cu o urmă de nostalgie, de care la mulți din ei grația româncelor nu era străină. Robert de Flers, care în plin război debarcase din avion la Iași, ne susținea cu pana și verbul său spiritual
by DIMITRIE GHYKA [Corola-publishinghouse/Memoirs/1001_a_2509]
-
când urcă din slavă în slavă, slăvind pe Dumnezeu. Am vorbit cu acest moșneag. Era îmbrăcat în zdrențe. Purta pe obraz și pe frunte urmele învechitei mizerii. Era totuși vesel. L-am întrebat de sănătate. Deodată glasul lui s-a înduioșat, a făcut o cruce mare și mi-a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu, am destulă sănătate pentru ca să duc și anii și mizeriile”. Marți 23 august 1950. O schimbare a mersului trenurilor m-a obligat să rămân în Brăila. Am cumpărat câteva
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
înțelepciune, înălțime morală și dreaptă judecată "a celor care au fost". Constatarea a făcut-o și un alt fălticenean bun cunoscător al acestui spațiu de excepție, care își amintea: "când auzeam rostit numele lui N. Gane, mă bucuram și mă înduioșam în același timp: proza lui a însemnat pentru mine una din primele emoții culese chiar din cărțile de școală primară ale timpului" (Aurel George Stino, Grădina liniștii, Iași, 1974, p. 10.). Într-un fel de preambul al cărții, autorul ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
recunoscut și sărbătorit de toți, el a dezgropat limba noastră de sub dărâmăturile trecutului, i-a redat frumuseța ei originară și a adus-o la cinste într-o lume care uitase s-o vorbească; el a fost cel dintăi care a înduioșat inimile noastre prin versul lui dulce și limpede curgător ca izvorul de la munte; el simboliza într-un cuvânt întreg neamul nostru cu suferințele, cu lacrimile lui din trecut, cu dorul și cu aspirațiunile lui spre viitor. El, de-ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
considerat ca al noulea copil al meu. O! Dac-aș sta să descriu toate plăcerile ce mi-a făcut el în cursul vieței sale de vreo 14 ani, să istorisesc toate alintăturile, toate naivitățile, toate ghidușiile lui, care când mă înduioșau, când îmi stârneau râsul, aș putea să umplu un volum întreg, dar trebuie să reiau firul întrerupt al istorisirei mele. Ziceam, deci, că într-o frumoasă dimineață din luna august eram pe-o întinsă miriște de pe moșia Spătăreștii. O adevărată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]