432 matches
-
unui șarpe verzui, încolăcit disciplinat pe trunchiul unui pom cu frunze verzi și portocalii. Până la urmă i-am dăruit o pânză înrămată la care țineam foarte mult: un câmp cu cai; privea pânza cu încântare: era lumea lui. În legănarea șaretei mă surprinsei gândindu-mă, deodată, la viitor. Care viitor? Drumul lui, atunci în tinerețe, era departe și imprevizibil. Lung, care moțăia alături, nu mai avea ce aștepta. Acum un an și ceva fusese împroprietărit și era fericit. El atinsese liniștea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
A mea nici nu începuse. Sau poate sfârșise înainte de a fi început; gândesc la tine Keti, la ce-ar fi putut să fie, la ziua aceea oribilă de când n-ai mai venit la locul întâlnirii noastre, când totul fusese retezat. Șareta se afla acum în apropierea gării. Cum Lung dormea, îi luai cu grijă hățurile din mâini, dar el se trezi instinctiv, simți dincolo de somn, că se rupse legătura dintre el și cal, un fel de legătură organică, în afara înțelegerii, asemeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
am răspuns. Și zâmbii. Lung își reluă sarcinile; la scurt timp struni din hățuri, opri și coborârăm în fața treptelor din spatele gării. Atârnă un sac cu iarbă după gâtul calului, apoi se repezi să dea jos cele două geamantane aflate în spatele șaretei, dar îl împiedicai: - Fiecare câte unul; sunt grele, spusei. După ce le coborârăm ne privirăm veseli și triști totodată - un amestec pe care rareori îl încercăm. Intrarăm pe peron, și când trenul sosi, îi mulțumii și ne despărțirăm dându-ne mâinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
îi mulțumii și ne despărțirăm dându-ne mâinile. Era emoționat. - Lung, poate ne mai vedem în viață, rostii. Când trenul plecă, el trecu în spatele gării, mângâie calul, îi lăsă atârnat sacul cu iarbă până ce-l isprăvi, apoi se sui în șaretă și porni, fără vlagă, înapoi, pe drumul lung și prăfuit. Era necăjit, vorbea singur: „Domnule judecător, am vrut să vă spun ceva... ceva ca la despărțire... dar, fir-ar al naibii de vorbe, că nu le găsesc niciodată și mă încurc... Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
fir-ar al naibii de vorbe, că nu le găsesc niciodată și mă încurc... Așa-i dacă n-ai carte. Omul care n-are carte...” Trupul i se bălăbănea în hurducarea roților, care-și mai încercau încă rezistența, și după un timp, șareta se văzu tot mai mică, la urmă abia cât un punct, după care dispăru, dincolo de dunga orizontului. 2. Rezemat cu coatele de geamul deschis, aflat pe coridorul vagonului, priveam câmpia a cărei liniște secretă n-o mai puteam asculta, acoperită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
îi veni în gând judecătorul pe care-l condusese la tren cu numai câteva luni în urmă. Zâmbi. „Ce-o fi făcând?”. A doua zi după ce fusese la gară, trecând pe la casa învățătorului, acesta-l întrebă cum au mers cu șareta, dacă trenul a sosit la timp, câtă lume a fost, și altele, în timp ce Ana îi privea pe amândoi gândind ca pierdute după-amiezile petrecute aici, pe prispa și în curtea casei cu tânărul chiriaș, ori plimbările de-a lungul iazului sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
prin geam, mă aștepta în mijlocul peronului, iar lângă el Lung, amândoi căutându-mă cu privirile. Când am coborât i-am strigat. Au venit; i-am îmbrățișat. Soarele bătea spre orele 9, și după câteva minute mă văzui din nou în șareta primăriei. Străbăturăm întinsa câmpie, departe în fundal, ca-ntr-o ilustrată regăsită, revăzui acoperișul de tablă al bisericii strălucind sub razele oblice ale soarelui de dimineață. Vorbirăm, înviorați de reîntâlnire, și pământul părea o sărbătoare. Lung îmi vorbea tot timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
oprirăm; dacă am mai fi mers douăzeci-treizeci de metri și-am fi cotit la dreapta pe ulița ascunsă toată în verdeața pomilor și copacilor înnoiți, am fi ajuns, după a treia curte, la casa lui Lung. Calul opri, coborârăm din șaretă, și în cerdacul casei ne aștepta de câteva minute - fuseserăm zăriți de mai înainte de-a lungul drumului comunal - doamna Agripina, soția învățătorului, Ana și sora ei; cât despre tânărul învățător, viitorul soț al Anei se afla la ora aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
cine; unde există dragoste nu există TIMP. Vino în cerdac, vreau să te sărut, încheie. - Și eu. Dar rămaserăm acolo, nemișcați ca două lumânări aprinse în inima unei nopți colosale. La ziuă totul se termină, și spre prânz, călător în șareta lui Lung, alături de el, traversam ținutul în care se înmormântase o parte a tinereții. În tren stătui la geamul deschis din coridor. Nu auzeam decât zgomotul sacadat al roților peste capetele liniilor de fier, apoi vocea Anei, spunea ceva, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
maică-sa, și mă invită la botez, în ziua de... (am uitat), cam peste trei săptămâni, când tot Lung mă va aștepta la gară împreună cu el. Veni și ziua asta: o desfrunzire de toamnă, iar pământul arat până în zare. Aceeași șaretă; de mirare cum se mai ținea pe roți; eleganța ei vetustă, deși ușor șubrezită, reușea să readucă - cu greutate, e adevărat - noblețea unei lumi apuse, ce părea uitată de mult, la care în nici un caz nu mai gândea nimeni. Lung
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în albastru balustrada prispei, atent la pătrunderea uleiului în fibrele lemnului vechi ce va trebui în curând înlocuit, își spunea, dar mai încolo, nu mai avea bani acum. Mâine sau poimâine după-amiază, până joi oricum, va vopsi în negru lucios șareta după ce-i va repara încheieturile...a venit primăvara! Își trase șapca pe ceafă. „Care va să zică s-a terminat cu pământul N-a fost să fie...” Cerul lucea deasupra necrezut de albastru. „Vedeți, domnule judecător - își vorbea - spuneați că dreptul de proprietate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
la biserică. Aș fi vrut să-i vorbesc, mi-era teamă, nu mă văzuse, s-ar fi speriat, și-apoi, ce căutam eu acolo? 13. Peste o săptămână, Lung se plimbă - pentru importanța ce vroia să și-o dea - cu șareta pe ulițele comunei și pe șoseaua lucind în soare, încă nu era praf, pământul întărit, rămas din iarnă la muchia primăverii. I se spunea, cu ușor respect, „omul primăriei”, ceea ce-l ridica în ochii celor din comună, ducea pe primar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
țăran și de angajat al administrației, răspunzător, parcă, de bunul mers al treburilor comunale cât și de roadele pământului, pentru că străbătea câmpia în lung și în lat, pe toate drumurile ei, ca-ntr-o permanentă inspecție, de sus de pe capra șaretei. Veacul fluiera alături, nepăsător de câte aveau să vină; el îi simțea adierea în aerul rece de dimineață din primăvara acelui an, numai că nu-și dădea seama ce se întâmplă, de unde venea adierea aceea altfel percepută decât pală, obișnuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
obișnuită a vântului de dimineață. Calul, cu flori din lână colorată pe frunte, prinsă de harnașamentul lustruit pentru întâmpinarea anotimpului, alerga la trap, vioi, prin dislocările timpului, dând impresia că aleargă spre un alt orizont, în timp ce Lung moțăia pe capra șaretei într-o dulce legănare, pe câmpia goală, în inima secolului douăzeci. Pământul, până-n zare, dincolo de ploi, de fulgere, de secete, doctrine economice, aparținea, la fel ca în urmă cu milioane de ani, vitalității lui primordiale, ordinii universale din care făcea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
fulgere, de secete, doctrine economice, aparținea, la fel ca în urmă cu milioane de ani, vitalității lui primordiale, ordinii universale din care făcea parte, nimeni, nimic nu-l va mișca vreodată, și la acest din urmă gând, răsărit în legănarea șaretei, Lung zâmbi în somn, revăzu ședința de la primărie cu primarul și cei doi de la oraș, ce e val ca valul trece, iar cei ce-o convocaseră sau ordonaseră vor pieri și ei în vântul și cernoziomul câmpiei, uitarea se va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
iar cei ce-o convocaseră sau ordonaseră vor pieri și ei în vântul și cernoziomul câmpiei, uitarea se va așterne peste toți, iar câmpia va trăi mai departe în înflorirea, germinația ei fără sfârșit. Lung picotea, zâmbea, răzbunat, pe capra șaretei proaspăt vopsită, lustruită, iar calul alerga, singur, cu stăpânul adormit fericit, pe câmpia aceasta din inima veacului, fără să fie cineva care să fotografieze sau să filmeze trecerea aceasta ce părea obișnuită, dar era unică - depinde din ce unghi și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
tot continuat să vină, din răsărit, din apus, din toate părțile lumii. Dimineața mă înalț în vârful picioarelor pe prispă, mă uit de-a lungul drumului spre deschiderea câmpiei dar nu te zăresc, mă gândesc că vii, că văd o șaretă dar nu e nici o șaretă, nu mai vine nimeni de când ai plecat. Sunt bucuroasă c-am venit să te văd; la noi nu se mai întâmplă nimic.” A doua zi, în tren și ea și fiica stăteau la geamul de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
răsărit, din apus, din toate părțile lumii. Dimineața mă înalț în vârful picioarelor pe prispă, mă uit de-a lungul drumului spre deschiderea câmpiei dar nu te zăresc, mă gândesc că vii, că văd o șaretă dar nu e nici o șaretă, nu mai vine nimeni de când ai plecat. Sunt bucuroasă c-am venit să te văd; la noi nu se mai întâmplă nimic.” A doua zi, în tren și ea și fiica stăteau la geamul de pe coridor din dreptul compartimentului lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
și șoferi de camioane; ăia au furat de prin parcurile de utilaje baterii de mașini și i le-au vândut pe prețuri de nimic ori pe băutură. Le-a pus Într-o cotigă pe două roți - și ele furate de pe la șaretele CAP-ului -, le Încărca la un redresor Înjghebat de un electrician bețiv, dar priceput, și-i scotea omului nunta din necaz. Contra cost, se Înțelege. Nu se da În lături de la nimic ca să câștige: vindea chiar și flecuștețe. Halviță care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
de rău din sufletul lui Îl Împiedicase să-i ceară lui Mihai Enin bani pentru lucrarea cea războinică. Era un soi de praștie uriașă, cu zgârciul făcut dintr-o cameră de tractor montată pe un afet cu roți de la o șaretă a fostei Colective. Enin Își aminti că pe armăsarul care trăsese În ultimii ani la acea șaretă Îl chema Canafas și că, chiar dacă fusese lăsat cu bărbăția neatinsă de cuțitașul jugănarului, animalul se arăta de o blândețe fără seamăn și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
războinică. Era un soi de praștie uriașă, cu zgârciul făcut dintr-o cameră de tractor montată pe un afet cu roți de la o șaretă a fostei Colective. Enin Își aminti că pe armăsarul care trăsese În ultimii ani la acea șaretă Îl chema Canafas și că, chiar dacă fusese lăsat cu bărbăția neatinsă de cuțitașul jugănarului, animalul se arăta de o blândețe fără seamăn și uneori chiar le zâmbea cu bunătate celor pe care Îi Îndrăgea. Zgârciul imensei praștii se Încorda cu ajutorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Dispensarului, În semn de Încurajare pentru doctorul de oameni care Își luase post În Satul cu Sfinți și rămăsese mai mult de o jumătate de an. Medicul avea, astfel, cu ce să se deplaseze mai repede la domiciliile pacienților, de unde șareta se Întorcea - făcându-l pe bietul Canafas să scoată limba de oboseală precum potăile - plină cu sticle, damigenuțe, păsăret de curte, găletușe cu ouă sau săculeți cu boabe de fasole. Doctorul Însă, nepriceput În ale animalelor, nu alocase nici un ban
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Închipuit pentru ei, dar pe care profesorul cu adevărat Îl făcea. Într-o dimineață, pe când soția lui era În chinurile facerii și se Închisese Într-o odaie cu moașa și cu alte două femei, la poarta lui Dordonea se opri șareta cu care se deplasau oficialitățile satului. Coborâră din ea cu greutate, fiindcă erau cu toții grași, primarul, șeful de post și dirigintele poștei. Pătrunși de măreția și gravitatea momentului, Îi Înmânară, ca pe un odor de preț, un plic ce purta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Liniștit, Dordonea rupse documentul În bucăți mici, Îl azvârli peste gardul de sârmă Împletită În curtea păsărilor și trimise la dracu’ toate autoritățile și oficialitățile din țară și din lume. Cei trei plecară amețiți și nedumeriți, iar mai târziu, În șaretă, ajunseră la concluzia că profesorul pensionar era numai bun pentru cămașa de forță. Nici pe departe nu le trecu prin cap că peste Dordonea se așternuse fericirea. După un timp s-a prăpădit și nea Mitu Păcătosul și Necredinciosul. Chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Caracal, on frate; di la Vâlcea on văr cu nevastă cu tot; di la Severin o nepoată și trei mătuși - ’n doi ani s-o mutat la noi cu tăt neamu oltenesc - uite-i pe disculțâi de ieri, azi În șaretă: mâine În bihuncă, poimâne În otomobil - c-o’ pus mâna pe moara lui cutare, o’-ntrat În casăle lui cutare, o’ pus japca pe jiile de-acolo, pe dughenele de dincoaci’ - mai răi ca jâdanii! - Bineînțeles, exagera, zic eu. - Bineînțeles
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]