1,099 matches
-
al patrulea este redundant și poate fi reprezentat numai de forma lungă a acuzativului pronumelui reflexiv, însoțită de morfemul pe: Mihai nu se mai recunoaște pe sine. La diateza pasivă, termenul al patrulea este complement de agent, realizat printr-un acuzativ precedat de prepoziția de (către); termenul se sustrage acordului în persoană și număr cu ceilalți termeni ai sintagmei: Copilul se recunoaște ușor de către părinți. • La diateza reciprocă, termenul al patrulea este complement de reciprocitate, realizat prin acuzativ precedat de prepoziția
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
realizat printr-un acuzativ precedat de prepoziția de (către); termenul se sustrage acordului în persoană și număr cu ceilalți termeni ai sintagmei: Copilul se recunoaște ușor de către părinți. • La diateza reciprocă, termenul al patrulea este complement de reciprocitate, realizat prin acuzativ precedat de prepoziția între: Copiii se recunosc între ei. sau prin constituenți dezvoltați, cu structuri relativ fixe, după trei modele: a. pronumele nehotărâte unul (în nominativ) și altul (acuzativ), precedate de prepoziția cu sau de morfemul pe: Copiii se înțeleg
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
diateza reciprocă, termenul al patrulea este complement de reciprocitate, realizat prin acuzativ precedat de prepoziția între: Copiii se recunosc între ei. sau prin constituenți dezvoltați, cu structuri relativ fixe, după trei modele: a. pronumele nehotărâte unul (în nominativ) și altul (acuzativ), precedate de prepoziția cu sau de morfemul pe: Copiii se înțeleg unul cu altul/unul pe altul. b. pronumele nehotărât unul, în nominativ, urmat de dativul pronumelui nehotărât altul: Copiii își aruncă mingea unul altuia. c. pronumele nehotărât unul (în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pe: Copiii se înțeleg unul cu altul/unul pe altul. b. pronumele nehotărât unul, în nominativ, urmat de dativul pronumelui nehotărât altul: Copiii își aruncă mingea unul altuia. c. pronumele nehotărât unul (în nominativ), urmat de pronumele nehotărât altul (în acuzativ), precedat de prepoziția de sau de la: Copiii se îndepărtează unul de altul. Copiii își iau la revedere unul de la altul. Diateza impersonalătc "Diateza impersonal\" Sintagma este formată din doi termeni, reprezentând o singură unitate lexicală autonomă și o singură funcție
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
aceștia să devină și protagoniști ai acțiunii/stării reprezentând conținutul lor semantic, pot fi considerate defective de persoanele I și a II-a. Ele sunt verbe unipersonale; chiar dacă planul lui semantic este orientat, printr-un pronume personal în dativ sau acuzativ, către protagoniștii comunicării, verbul își păstrează forma de persoana a III-a: Mi-e teamă, dor, frig/ Ți-e teamă, dor, frig/ I-i(e) teamă, dor, frig. Sunt tot unipersonale, defective adică de persoanele I și a II-a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
relație sintactică cu formele scurte ale pronumelor personale și reflexive, care secondează totdeauna gerunziul și cu care se constituie într-o unitate fonic-sintactică, intervine vocala de legătură u: căutându-l, apropiindu-se. În prezența ambelor forme pronominale (de dativ și acuzativ), forma de dativ precede forma de acuzativ: aducându-mi-l, lăudându-și-o, uitându-mi-se etc. PARTICIPIULTC "PARTICIPIUL" Este forma verbală absolută în al cărei plan semantic verbul se întâlnește cu adjectivul. Observații: Când acțiunea verbală este convertită în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
personale și reflexive, care secondează totdeauna gerunziul și cu care se constituie într-o unitate fonic-sintactică, intervine vocala de legătură u: căutându-l, apropiindu-se. În prezența ambelor forme pronominale (de dativ și acuzativ), forma de dativ precede forma de acuzativ: aducându-mi-l, lăudându-și-o, uitându-mi-se etc. PARTICIPIULTC "PARTICIPIUL" Este forma verbală absolută în al cărei plan semantic verbul se întâlnește cu adjectivul. Observații: Când acțiunea verbală este convertită în însușire, participiul se poate transforma din verb
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
limbii (morfologic și sintactic) prepozițiile pe, la, de, a, pentru și omonimele lor - morfeme. Petc "Pe" 1. prepoziție: „O astrologie (...) bazată pe sistemul geocentrist.” (M. Eminescu) „Vin din sure văi de chaos / Pe cărări necunoscute.” (M. Eminescu) 2. morfem de acuzativ (al substantivelor și pronumelor înscrise în genul personal, al pronumelor demonstrative sau al substantivelor + uman în anumite condiții sintactice): „Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolul lor închină, numind mare pe-un pitic.” (M. Eminescu) „Danțul, muzica, pădurea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mie de neghiobi Idolul lor închină, numind mare pe-un pitic.” (M. Eminescu) „Danțul, muzica, pădurea / Pe acestea le-ndrăgii.” (M. Eminescu) 3. marcă a funcției sintactice de complement direct (realizată și propozițional), aparținând genului personal (și concomitent morfem de acuzativ al pronumelui relativ): „Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă.” (M. Eminescu) 4. modalizator; printr-o schimbare în plan semantic, prepoziția pe rămâne în sistemul sintactic al limbii nu ca element de relație, ci dezvoltând (în structura prepoziției compuse pe la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Abia contura triste și umbre au rămas.” (M. Eminescu) „Mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.” (M. Eminescu) • dativ; prepozițiile de proveniență verbală sau cu semnificant nepurtând marca „determinării” de tip substantival: conform, contrar, grație, datorită, mulțumită, potrivit; • acuzativ; cele mai multe prepoziții: către, de, de la, despre, în, între, întru, pe, pentru, spre etc. În limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, la nominativ și acuzativ prepozițiile nu impun substantivului marca determinării maxime (definite) - articolul hotărât: Intru în casă. Stau lângă (la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbală sau cu semnificant nepurtând marca „determinării” de tip substantival: conform, contrar, grație, datorită, mulțumită, potrivit; • acuzativ; cele mai multe prepoziții: către, de, de la, despre, în, între, întru, pe, pentru, spre etc. În limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, la nominativ și acuzativ prepozițiile nu impun substantivului marca determinării maxime (definite) - articolul hotărât: Intru în casă. Stau lângă (la) fereastră. etc. Fac excepție prepozițiile cu și de-a, care impun substantivului, numai în planul expresiei, morfemul determinării - articolul hotărât: Ioana a plecat cu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
primind ca determinant, un alt termen, căruia îi impune diverse restricții, o anumită poziție în desfășurarea diferitelor opoziții categoriale. În sintagma „Mihai citește ziarul.”, de exemplu, verbul-regent citește cere substantivului ziarul, una din complinirile semantice posibile, să stea în cazul acuzativ. În sintagma „cartea studentului”, substantivul-regent cartea impune substantivului subordonat student cazul genitiv: studentului ș.a.m.d. Regentul are rol activ în organizarea enunțului. El este presupus de subordonat; comutarea lui cu Ø ar duce la dezorganizarea enunțului, în timp ce absența subordonatului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
În „Mihai citește ziarul.”, verbul cere un complement care să-i satisfacă valența liberă, împlinindu-i câmpul semantic și închizând câmpul semantico-sintactic pe care l-a deschis. Când acest component e un nume (pronume), îi impune să stea în cazul acuzativ. Relația de coordonare se stabilește între termeni care nu depind nici semantic, nici funcțional, nici structural unul de celălalt (ceilalți) dar care, odată intrați în aceeași sintagmă, stabilesc între ei un anumit raport semantic. În planul expresiei, termenii nu-și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
adesea în comun măcar o trăsătură formală, corespunzând unei trăsături semantice (gramaticale, categoriale) comune. În enunțul „Vecinul meu a strâns cu ne-ndurare/ Grădini, livezi, cirezi, hambare.” (T. Arghezi), substantivele grădini, livezi, cirezi și hambare se află la același caz: acuzativ. Sub aspectul structurii enunțului sintactic, prezența unuia din termenii implicați în relația de coordonare nu e condiționată de prezența celuilalt. Relația de apoziție se dezvoltă între termeni reprezentând interpretări lingvistice din unghiuri diferite ale aceluiași „obiect” din plan referențial. În
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
poate implica toate funcțiile sintactice. Dubla exprimare a complementului obiectual (direct sau indirect)10 își are originea mai ales într-o particularitate a sintaxei limbii române; din cele două serii de forme ale pronumelui personal (și reflexiv) de dativ și acuzativ (scurte, neaccentuate și lungi, accentuate), formele lungi impun aproape cu obligativitate întrebuințarea formelor scurte. Exigența, mai puțin rigidă, se extinde și la enunțurile cu complement (direct sau indirect) realizat prin substantive sau alte pronume, mai ales dacă trimit spre o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în planul expresiei. Planul semantic al termenului dependent rămâne cel mai frecvent în afara opozițiilor categoriale prin care se caracterizează termenul regent. În sintagma studentă inteligentă, de exemplu, substantivul studentă impune caracteristicile de gen, număr și caz (feminin, singular, nominativ sau acuzativ), caracteristici cu existență biplană (în planul semantic și în planul expresiei), pentru substantivul studentă, dar monoplană (doar în planul expresiei), pentru adjectivul inteligentă. Prezența indicilor categoriali (de gen, număr și caz) la adjectiv are o motivație exclusiv sintactică: dependența adjectivului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
impune termenului subordonat (substantiv, pronume etc) cazul genitiv: „Florile și fiecare sens luminos al lumii / să poposească-n cartea mea deschisă, și ca-n pământul milei și minunii / să-nvie-aicea pasărea ucisă.” (M. Isanos) • verbul impune termenului subordonat cazul dativ sau acuzativ: „E zeul lumii care poruncește ființelor câte-a ivit din sine și vânturilor să se facă line.” (M. Isanos) „Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute și plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi.” (I.L. Caragiale) • unele adjective impun
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
I.L. Caragiale) • unele adjective impun termenului dependent cazul dativ: „În aceste împrejurări, o desfășurare normală a vieții literare, un climat favorabil creației (...) devin de o importanță hotărâtoare.” (G. Bogza) • unele interjecții impun termenului dependent cazul dativ: „Bravo lor.”, altele, cazul acuzativ: „Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l.” (M. Eminescu) 3. determinate de convergența dintre sfera semantică a regentului și funcția sintactică a termenului dependent: • verbele cu tranzitivitate directă cer un complement direct, care, când se realizează
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
întâi și singur. Iată-l.” (M. Eminescu) 3. determinate de convergența dintre sfera semantică a regentului și funcția sintactică a termenului dependent: • verbele cu tranzitivitate directă cer un complement direct, care, când se realizează prin nume (pronume), se situează în acuzativ: „Mai bine ia cornul și sună într-una.” (Șt.Aug. Doinaș) • o parte din verbele cu tranzitivitate indirectă impun complementului indirect, pe care-l cer, pentru împlinirea câmpului lor semantico-sintactic, cazul dativ: „Căci azi le semeni tuturor / La umblet și la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Doinaș) • o parte din verbele cu tranzitivitate indirectă impun complementului indirect, pe care-l cer, pentru împlinirea câmpului lor semantico-sintactic, cazul dativ: „Căci azi le semeni tuturor / La umblet și la port.” (M. Eminescu) • verbele cu dublă tranzitivitate impun cazul acuzativ ambelor complemente directe: „Profesorul l-a ascultat conjugarea verbului.” sau cazul acuzativ, complementului direct, și cazul dativ, complementului indirect: „El îi dete o hârtie, mâzgălită în linii strâmbe.” (M. Eminescu) 4. determinate de specificul structural și semantic, al elementelor relaționale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care-l cer, pentru împlinirea câmpului lor semantico-sintactic, cazul dativ: „Căci azi le semeni tuturor / La umblet și la port.” (M. Eminescu) • verbele cu dublă tranzitivitate impun cazul acuzativ ambelor complemente directe: „Profesorul l-a ascultat conjugarea verbului.” sau cazul acuzativ, complementului direct, și cazul dativ, complementului indirect: „El îi dete o hârtie, mâzgălită în linii strâmbe.” (M. Eminescu) 4. determinate de specificul structural și semantic, al elementelor relaționale (prepoziții și locuțiuni prepoziționale) prin care se exprimă, de fapt, o anumită
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prepoziții și locuțiuni prepoziționale) prin care se exprimă, de fapt, o anumită relație sintactică. Prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) impun substantivului (pronumelui) cazul: genitiv: Se plimba în jurul parcului. Plimbările în jurul parcului îi fac bine. dativ: Datorită lui a depășit starea de criză. acuzativ: A plecat de la munte. L-au căutat prietenii lui de la munte. Principiul recțiunii orientează, așadar, flexiunea, în două moduri: 1. direct, când relația sintactică (de dependență sau de interdependență) se stabilește direct, între termeni autonomi sub aspect semantic și sintactic
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unei prepoziții: se întemeiază pe minciună; lupt împotriva minciunii. Prin aceasta, sensul cazual rezultat prin recțiune directă se constituie în marcă a funcției sintactice: • Nominativul, pentru funcția de subiect; • Genitivul, pentru funcția de atribut; • Dativul, pentru funcția de complement indirect; • Acuzativul, pentru funcția de complement direct. În schimb, când flexiunea este orientată de recțiunea indirectă sau prepozițională sensul cazual nu se mai constituie în marcă a funcțiilor sintactice. Fiind impus de o prepoziție, de exemplu, genitivul poate reprezenta, și atributul: „Teiul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
recțiuni diferite: • cele mai multe prepoziții moștenite, simple sau compuse, prepozițiile ca, decât și drept, provenite din adverbe, și locuțiuni prepoziționale care au ca ultim element o prepoziție simplă impun termenului lexical pe care-l însoțesc în realizarea unei funcții sintactice cazul acuzativ: „El se contrase... până ce deveni, împreună cu sfera ce-l încungiura, mic ca un mărgăritar.” (M. Eminescu), „Pe fluviul fără de capăt și fără sfârșit Pe fluviul timpului lunecă stoluri de nave.” (N. Labiș) • prepozițiile și locuțiunile prepoziționale (de obicei, formate în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
articularea, cel mai frecvent cu un articol hotărât: „Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele.” (M. Eminescu) dar și cu articol nehotărât, în funcție de planul semantic al enunțului: „Am rătăcit de-a lungul unui fluviu necunoscut.” Dintre prepozițiile care cer acuzativul, doar prepoziția cu și locuțiunile în baza ei: împreună cu, la un loc cu etc. impun articularea substantivului: „Orice glas ascultă glas numai greierul prin ceas stă de vorbă cu tăcerea.” (L. Blaga) Substantivul rămâne nearticulat, dacă, sub aspect semantic, exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]