332 matches
-
care interpretul, la rîndul său, le poate infera din forma anaforică. Altfel spus, pronumele anaforice nu sînt doar niște semnale de continuitate. (1990: 219) Ea a propus să se introducă noțiunea de anaforă empatică pe care o definește astfel: "Pronumele anaforice [...] ne aduc cunoștințe specifice, care nu privesc referenții ca atare, ci sentimentele, pasiunile, atitudinile psihologice și axiologice ale subiectului vorbitor cu privire la un referent" (1990: 223). M.-E. Conte ia ca exemplu un pasaj în stil indirect liber din Madame Bovary
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
din bucătărie. Cu trei vorbe galante, [Ø]e-n stare să te adore, sînt sigur! Ar fi duios, încîntător!... Dar cum să te descororosești de ea după aceea?] (Trad. de Demostene Botez, E. L. U., București, 1967, p. 139) Treptat, anaforicele folosite de Rodolphe trec de la referința personală Emma Bovary (elle/ea) la o referință imprecisă, situată la limita dintre non-persoană și persoană (on7), pentru a aluneca într-o infranominalizare (Ça: ça bâille [asta]8 oftează). Comparația animală (ca un crap
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
referentului valoarea sa de personă 9, pînă la excluderea sa totală (cela [Ø] ce structură impersonală, en de ea). Așa cum comentează M.-E. Conte (1990:222): Este evident că nu genul natural, nici genul gramatical sînt cele care determină lanțul anaforic, ci atitudinea afectivă a protagonistului, așa cum o închipuie distanța ironică a naratorului. 1.3. Anafore definite Anafora definită apare în general în înlănțuiri de tipul: introducerea unui referent sub formă nedefinită (cu articol nehotărît), apoi reluarea lexicală identică: Un bebeluș
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
predicație. Însă o predicație implicită, prin aceea că repetiția, redenumirea, care este în principiu un factor de coerență textuală ("urzeala textuală"), maschează de fapt o adăugare de informație, datorită căreia textul poate progresa într-o direcție nouă. (1988:151) Legăturile anaforice joacă un rol capital nu numai în coeziune, ci și în progresie prin modificări progresive ale unui referent pe care în general nu se mulțumesc să-l reia pur și simplu. Pregresia este deosebit de spectaculoasă în cazul referenților evolutivi (Achard-Bayle
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
aparență înainte de a fi confirmată într-un enunț care modifică referentul și repune în chestiune punctul de vedere al percepției ințiale: "și într-adevăr [Ø] sînt oameni". Finalul lui B pare astfel să întrerupă incidența referențială a lexemului "animale". Pronumele anaforicele [Ø] = ei din C și D ar trebui să trimită la "oameni", introdus în memorie prin reformularea de la sfîrșitul segmentului B. Cu toate acestea, introducerea lexemului "vizuini" în C conduce la o ezitare referențială a celor două subiecte. Referentul animal
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
totalitatea frazelor care îl compun o izotopie comună, care se recunoaște datorită unui fascicol de categorii lingvistice de-a lungul întregii sale desfășurări. Astfel, sîntem înclinați să credem că un discurs "logic" trebuie să fie susținut de o rețea de anaforice care, răspunzîndu-și de la o frază la alta, îi garantează stabilitatea topică. (1976: 28) Putem, împreună cu U. Eco, să definim izotopia ca pe "constanța unui parcurs de sens pe care un text îl prezintă cînd este supus unor reguli de coerență
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
Succesul ei, de aproape douăzeci de ani, dovedește că interpretarea unui enunț ficțional nu este un obstacol în calea comunicării și că această funcționare a discursului nu este rezervată numai literaturii și poeziei. T12 prezintă o relație suficientă de semne anaforice care să-i garanteze coeziunea semantică: un zugrav > maxilarele. Din punctul de vedere al cunoașterii despre lume, reacțiile fizice ale zugravului la electrocutare (maxilare care clănțăne și cădere) sînt conforme cu o înlănțuire previzibilă. Cadrul spațial al evenimentului este de
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
garanteze coeziunea semantică: un zugrav > maxilarele. Din punctul de vedere al cunoașterii despre lume, reacțiile fizice ale zugravului la electrocutare (maxilare care clănțăne și cădere) sînt conforme cu o înlănțuire previzibilă. Cadrul spațial al evenimentului este de asemenea coerent, asocierea anaforică a lexemelor marchiză și gară nu pune probleme de interpretare. Totuși, așa cum spune Greimas, în Du sens II: Orice discurs, din moment ce vine cu propria sa izotopie semantică, nu este decît o exploatare foarte parțială a virtualităților pe care i le
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
primii lingviști care a insistat asupra funcției lor textuale: Dacă ceea ce face ca o secvență de frază să devină un text sau un discurs coerent ține în primul rînd de semantică și de pragmatică (frazele succesive sînt legate prin raporturi anaforice de diverse tipuri și împărtășesc anumite implicații), atunci nivelurile lingvistice în care principiul echivalenței se manifestă în modul cel mai evident sînt nivelurile "superficiale" (fonetic, fonologic, morfologic, sintactic "de suprafață"). (1981: 6) Jakobson nu cantona funcția poetică-autotelică în vers și
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
denumirea de elipsă, care se aplică la un fenomen static și nu are în franceză [...] nici un verb înrudit. (1983:156) Așa cum admit Fontanier și Bally, elipsa este una din formele cele mai comune ale limbii. Datorită ei, reluarea pronumelui personal anaforic subiect în primele trei versuri din T1 și T4, de exemplu, nu este obligatorie: T1 v. 1: Trois forçats se procurent des revolvers v. 2: Ils tuent leur geôlier et [Ø] s'emparent des clés de la prison v. 3: Ils
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
complet, avînd forma sintactică a unei exclamații. Act de discurs EXPRESIV(A1) care nu ia forma performativului de felicitare. • e2: Văd că: Segment introductiv al enunțurilor CONSTATATIVE e3 și e4. • e3: ÎN CIUDA faptului că ați ștrumfit-o: Propoziție p care trimite anaforic ("faptul că") la ansamblul volumului de-a lungul căruia ștrumfii s-au bătut, în lipsa autorității marelui Ștrumf. Act de discurs A2 ASERTIV (constatare) • e4: ați rămas niște ștrumfei de treabă! Propoziție q cu valoare de act de discurs A3 ASERTIV
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
purta în jos", la dreapta, în aval în text. Dacă noțiunea de cataforă apare în 1934 la Karl Bühler, cea de anaforă datează din secolul II, cînd Apolonius Dyscolos face opoziția între pronume deictice (pronume care trimit la obiecte) și anaforice (pronume care trimit la segmente de discurs). Uzajul lingvistic modern al termenului anaforă se găsește în dicționarul Littré: "termen de gramatică greacă. Expresia unei relații", alături de termenul retoric și stilistic de anaforă ca repetiție a aceluiași cuvînt la începutul frazei
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
lingvistic modern al termenului anaforă se găsește în dicționarul Littré: "termen de gramatică greacă. Expresia unei relații", alături de termenul retoric și stilistic de anaforă ca repetiție a aceluiași cuvînt la începutul frazei. 1 3 2 4 Deși în general reluarea anaforicului el/ei în poziție de subiect este redundantă, subiectul fiind inclus în desinența de plural a verbului, l-am reluat totuși pentru a marca opoziția semantică dintre așteptarea unui final fericit sugerat de verb (îl scoaseră teafăr) și realitatea tragică
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
și Pn4 DAR Pn5. Folosirea persoanei a treia, alternanța imperfectului și a perfectului simplu sunt și acestea, la rândul lor, semnificative în acest sens: acestea fac trimitere la o enunțare de distanță (istorică). Propoziția Pn5' la perfectul simplu subliniază, prin anaforicul ASTA, reluarea primei secvențe, la momentul întreruperii. Această descriere intratextuală a monologului lui Kaliayev confirmă foarte bine natura narativă a acestuia, însă nu este suficientă. Naratologia post-structuralistă ne-a permis să înțelegem și să teoretizăm necesitatea interpretării povestirii în cadrul interactiv
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
q] (PENTRU CĂ) P. expl. 2: Propozițiile de la (d) la (i) = S-e [O-e] Cea de-a doua secvență este ceva mai complexă. Trebuie, într-adevăr, ca obiectul problematic (O-q) să fie căutat în propoziția (m) care subliniază, prin intermediul anaforicului "acesta" și prin folosirea implicită a verbului "a explica", inversiunea ordinii macro-propozițiilor. De acum, structura periodică ternară precedentă (propozițiile j + k + l) constituie explicația (S-e) sau P. expl. 2 modalizată prin folosirea lui "poate". Propoziția (n) este o concluzie-evaluare
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
este povestitoarea și Géronte auditorul propriei sale întâmplări. Cităm aici doar fragmentele importante în care are loc inserția povestirii: (1) Exclamația de intrare a Zerbinettei: "Ha, ha, ha, ha, ce poveste nostimă! Și ce păcăleală a mai mâncat ăsta!" Folosirea anaforicului ăsta este interesant în măsura în care Zerbinette nu știe că de fapt se referă la Géronte (deictic, în acest caz). Géronte însă îl interpretează, într-o primă etapă, cu valoarea de deictic, iar Zerbinette este obligată să-i explice că nu râde
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
a discursului în cadrul căreia lingvistica apare ca auxiliar al istoriei sau al sociologiei. În paralel, Michael A.K. Halliday și Ruqaiya Hasan propun o altă concepție asupra textului: ceea ce interesează în producerea textuală sînt mărcile de legătură dintre fraze (fenomenele anaforice, conectorii logici). Halliday și Hasan vorbesc pentru prima oară despre textura asigurată de coeziunea textului, descrisă ca o perspectivă semantică asupra acestuia. Direcția de cercetare lingvistică propusă de Noam Chomsky și Teun Adrianus van Dijk, cunoscută sub numele de gramatică
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
să spună ceva despre enunț, și nu prin enunț, el se poate disocia de acesta, pentru a transforma mai ușor regulile general admise ale hipotextului: în textul nostru, comentariul metadiscursiv are funcția de transformare hipertextuală. Este ceea ce indică explicit forma anaforică "ca aici", la începutul celui de-al doilea paragraf; de fapt, primul paragraf constituie incipitul romanului: această modalitate curentă de a prezenta un roman pe coperta finală (extrasul fiind hipotextul) este sursa unui comentariu parodic oferit spre lectură sub forma
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
ca aici". Făcînd trimitere la un fragment de discurs deja elaborat (primul paragraf), desemnîndu-l sumar în funcție de situația lui în spațiul discursiv, elementul metalimbajului parodic "ca aici" operează în planul progresiei logice a textului (producerea de hipertext). Această expresie de tip anaforic este analizabilă în relația întrebare/răspuns care structurează începutul celui de-al doilea paragraf: Întrebare: Ce se găsește ÎN GENERAL pe spatele unei cărți? Răspuns: Primele sale rînduri, CA AICI, numele personajelor, începutul poveștii pe care o vor trăi, uneori
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
Este absolut necesar ca: propoziția Q introdusă prin CU TOATE ACESTEA ("la jumătatea drumului dintre liniștea foii de manuscris și cea a vacarmului mulțimii, cîteva spații [s. n.] comerciale permit amatorilor de carte să se întîlnească liniștiți") să instaleze un segment anaforic al textului care îl conduce la o concluzie [P6]: [P2] Cîteva spații comerciale [P3] Locuri în care găsim [P4] Locuri în care poți vorbi [P5] Unde fiecare este în măsură [P6] Viitorul cărții se bazează pe aceste librării. În acest
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
al coerenței tematice: elementul contextual ("locuri") este atît de cunoscut încît poate fi omis. Această repetare, din cauza redundanței, limitează aportul de noi informații: dar, după cum am observat, caracteristica unui text constă în raportul care se stabilește între unitatea (tematică: segmentul anaforic) și progresia lui (rematică și argumentativă: prezentarea ultimului cuvînt din text). De fapt, ultimul cuvînt din text obligă la o recitire a întregului paragraf: introdusă printr-o reluare demonstrativă, această hipertemă include componentele enumerate anterior; de aici rezultă așteptarea declanșată
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
are loc pe baza unei relații metonimice: propoziția SIT este dominată de categoriile spațiale (SIT Loc: "situate foarte departe în spațiu [...] altele plasate în Orientul Apropiat") și temporale (SIT Temp: "situate foarte departe în timp [...] altele în zilele noastre"). Forma anaforică "aceste nouă nuvele → aceste scurte povestiri" determină o nouă relație care influențează direct tema-titlu: "aceste scurte povestiri echivalează efortului...". Relația permite o asimilare despre care am mai vorbit (comparația AS: "echivalează"). Asimilarea se manifestă aici printr-o reformulare prin care
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
q (PR). Aici este vorba despre o ipotetică reală care permite definirea unei "lumi actuale" ca punct de reper al evenimentelor în raport cu interacțiunea aici-acum, adică în raport cu situația de enunțare. Constrîngerea de legătură între p și q este asigurată prin reluarea anaforică "un copil" → "îl". Vom urmări în ce fel se realizează această trecere, plecînd de la studierea unui lanț comparabil în (4); în plus, vom vedea în ce măsură o propoziție poate fi considerată argument pentru o concluzie. (4) [P4] Cu cît un copil
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
unui pumn american; primul verb la PS asigură coeziunea tematică cu propozițiile precedente ("deschise" ← "lovi"), al doilea, legat cronologic și cauzal, anunță logica acțiunilor și a evenimentelor ulterioare ("evită" ← "căzu", "se rostogoli", "îl imobiliză"). Acțiunea este posibilă și prin reluarea anaforică a actorului numit (John → el [deschise] → Ø[evită]). Din acest punct, [P4] poate să confirme rezolvarea întîmplării (Pn4): și în acest caz, un element separat (ca și în Pn3) permite încheierea procesului ("dezechilibrat" conotație negativă a agresorului VS "din instinct
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
P6] ne-o oferă spre lectură. Sensul configurațional al textului este explicit actualizat în această morală. Morala pune în scenă două modalități enunțiative care denotă prezența enunțătorului: [P6] "Imbecilul! Spărsese ambalajul sticlei de Balafre!" Să marcăm acest caz de ambiguitate anaforică: "spărsese" face referire la agresor, nu la John; noțiunile de memorie discursivă și de cunoaștere împărtășită, evocate mai sus, permit reconstruirea coerenței anaforice din propoziții. "Morala" transformă povestirea într-o pastișă a romanului polițist. De fapt, morala explicită, indicînd clar
by Philippe Lane [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]