772 matches
-
scriitori medievali, care aparent par foarte bine cunoscuți, nu poate fi decât benefică. Elementul de originalitate al tezei noastre constă în faptul că încearcă să analizeze personajul feminin, plecând de la impunerea a două tipologii: donna angelicata și donna demonicata. Aparent antinomice, cele două categorii umane se vor dovedi complementare, deoarece personajul feminin pozitiv, donna angelicata, nu mai este atât de credibil, nu mai reprezintă decât imaginea abstractă a unei calități sau virtuți, pe care intenționează, didactic, să o reliefeze, devine detașat
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
spirituale, ci cu destinul, cu viața, pariază cu sine însăși că are calitățile și voința de a se impune în universul masculin misogin, de a-și crea un spațiu propriu și este triumfătoare de fiecare dată în încercările ei. Aparent antinomice, cele două tipologii vor deveni complementare în operele lui Giovanni Boccaccio și ale lui Geoffrey Chaucer. În primul rând, pentru cei doi scriitori donna angelicata nu mai este atât de mult spiritualizată, s-a umanizat, păstrează însușiri morale indiscutabil pozitive
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
monotonia, devine „impregnată și în același timp complet saturată, în toate aspectele ei, de reprezentări religioase”506, încât despărțirea dintre secular și spiritual amenința în fiecare clipă să se piardă 507. Este o lume cuprinsă de misticism și de superstiții, antinomică în tendința ei permanentă de a oscila între bine și rău. Pe de o parte, se manifestă credința în divinitate, percepută ca supremă călăuzitoare și protectoare. De multe ori povestitorii invocă atât la începutul, cât și la sfârșitul istorisirilor lor
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
sovieticii erau parțial incluși în lumea civilizată. Pentru anii '80, s-a vehiculat chiar ideea că Uniunea Sovietică ar fi a doua mare putere economică a lumii, dar fără precizarea criteriilor de ierarhizare 106. Taberele rivale, separate declarativ prin ideologii antinomice, au comunicat, în realitate, destul de intens. Competiția însăși era o formă de permanentă raportare la Celălalt, presupunând obligația de a-l cunoaște pentru a-l putea depăși. În plus, nici restricțiile care limitau călătoriile directe dintr-o parte a lumii
Didactica apartenenţei: istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache () [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
arată că în mass-media domnește o hegemonie a gândirii așa-zis unice: o concepție despre societate care și-a găsit împlinirea în triumful pieței. Concepție, în fond, marxistă: dacă au dispărut clasele sociale, dacă burghezia și proletariatul nu mai sunt antinomice, istoria s-a sfârșit, sau cel puțin istoria pentru care lupta de clasă reprezenta motorul central. Burghezia continuă să existe drept clasă, fiind în prezent singura care există, obiectiv și subiectiv, dat fiind că inegalitățile sociale persistă în țările dezvoltate
Sociologia burgheziei by Michel Pinçon, Monique Pinçon-Charlot [Corola-publishinghouse/Science/1066_a_2574]
-
e o succesiune de miraje, de neliniști și suspensii, o alergare fără odihnă între centru și margine, între plenitudine și vacuitate, între iluzionism pasager și adevărul artei. Unde este atunci mortarul, fluidul, factorul pulsator care unifică părțile? Între atâtea modulații antinomice, nota de freamăt neistovit, de perpetuă căutare, de ne-stare existențială, e singura sa permanență. Un liant în acțiune... Cuvinte și necuvinte Cărțile începutului, Sensul iubirii (1960) și O viziune a sentimentelor (1964), remarcabile, cantonau aparent în senzorial, izbitoare fiind
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
pentru nou. Faza III este acea civilizație în care sistemul referențial hedonist se impune ca evidență, în care publicitatea, divertismentul, schimbările permanente aduse cadrului de viață au „intrat în rândul moravurilor”: neoconsumatorul nu se mai dezvoltă pe fondul unei culturi antinomice 2. Spiritualitatea consumeristătc "Spiritualitatea consumeristă" Nici chiar religia nu mai constituie un baraj în calea înaintării consumului-lume. Spre deosebire de trecut, Biserica nu se mai prevalează de noțiunea de păcat de moarte, nu mai exaltă nici ideea de sacrificiu, nici pe aceea
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
ca acum, niciodată ideea de „căsnicie reușită” n-a exclus căsătoria din interes mai categoric ca în prezent. Și ce este mai prioritar, mai imperativ pentru noi decât afecțiunea părintească? Deși chestiunile bănești sunt omniprezente în cotidian, o altă logică, antinomică tocmai pentru că este afectivă, dezinteresată, exterioară valorii de piață, nu încetează să beneficieze de o imensă legitimitate, să ne modeleze așteptările, să ne reglementeze viața. Nu ne mulțumim să consumăm iubire via mass-media, dar chiar credem în ea, îi recunoaștem
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
vorbesc fără înconjur, aceste interpretări mi se par funciarmente inacceptabile. Nu prin lipsa spiritului de observație al autorilor lor, ci pentru că se dovedesc oarbe în fața forțelor antagoniste care acționează în prezent, în fața tensiunilor dintre valori, în fața așteptărilor, cerințelor și motivațiilor antinomice cu care se hrănește epoca. Că societatea de hiperconsum este însoțită de o criză a culturii, a școlii, a politicii este puțin îndoielnic. Numai că acest proces nu este ineluctabil, sunt în desfășurare dinamici contrare care autorizează refuzul radiografiilor unilaterale
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
dintre adevăr și minciună, aceeași din prima întâlnire cu vrăjitoarele, continuă să persiste. În revelațiile aparițiilor, ceva va rămâne până la capăt sub semnul întrebării, al ambivalenței: înșelătorie sau sinceritate? Adevăr sau minciună? „That lies like truth”, acesta este permanentul cuplul antinomic, regăsit și în domeniul viselor premonitorii, și în acela al predicțiilor propriu-zise. În fața fantomei, Macbeth așteaptă neclintit posibilele sale metamorfoze. Căci fantoma și-ar putea schimba oricând înfățișarea, s-ar putea preschimba într-un urs, într-un tigru, într-un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
figură majoră a sofisticii, indiscutabil, dar și a filosofiei grecești în totalitatea ei... Ansamblul acestor afirmații se articulează în jurul unei idei cât se poate de clare și precise: natura și legea - physis și nomos - se opun într-un mod absolut antinomic. Cele două se contrazic și se contracarează. A te situa de partea celei dintâi implică respingerea celei de-a doua și viceversa. Toate legile îngrădesc autonomia și libertatea individului: tradiție, datină, obicei și legi pozitive, iată tot atâtea limite pentru
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
trăiește asemenea animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al doilea... Numai voința de a reproduce categoriile clasice ale istoriei platoniciene
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
privește, sufletul corespunde principiului vital. Foarte adesea, chestiunea vieții la materialiști e neglijată. Păcat, pentru că uneori am găsi la ei un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist ține de această sensibilitate oximoronică: un materialism vitalist. În mod straniu, găsim chiar pe la mijlocul poemului, și încă de două
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
ca farmacopee și practică a existenței. Chestiunile abordate în aceste două lucrări rămân de actualitate... * ** O filosofie hedonistă? După cum e lesne de bănuit, filosofia și hedonismul nu fac casă bună în tradiția occidentală, în care acești doi termeni sunt considerați antinomici... Evident, cel puțin după știința mea, nu s-a scris niciodată, în nicio limbă, vreo istorie a filosofiei hedoniste! Pentru repere și câteva jaloane, a se citi textul lui A.-J. Festugière „La doctrine du plaisir des premiers âges à
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
Supravegherea nu își limitează funcțiile la testarea fidelității supușilor; stăpânul se servește de ea și pentru a-și destabiliza adversarii, manipulând abil mărturiile. Efect pervers, ilustrat exemplar de o scenă din Britannicus, al cărei interes se explică prin depășirea diviziunii antinomice supraveghetor/supravegheat. Când supravegherea nu se mai joacă în doi, ci devine tripartită, cruzimea ei sporește. Nero, stăpân autoritar, o obligă pe Iunia să-și calce jurămintele și să-și renege iubirea pentru Britannicus, într-o întâlnire care, o previne
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
paliativ ce caută să suprime viciul indisociabil de prezența omului ca material veșnic supus accidentalului, erorii sau schimbării. Pe scenă, actorul în carne și oase îl dezamăgea profund. Două mari figuri emblematice i-au adus acestei probleme soluții practice, cert antinomice, dar eficace din punct de vedere teatral. Robert Wilson a pus la baza lucrului cu actorul structuri ritmice și gestuale care, prin caracterul lor excesiv de constrângător, interzic orice „modulație” a spectacolului și fac superfluă supravegherea de parcurs. Într-un anume
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și ale scenariului după care aceasta se manifesta) și vegetarianismul complet sau parțial. De asemenea, din perspectiva tuturor sistemelor morale - fie ele și contradictorii - din diverse perioade, inclusiv din perspectivă romană, ebraică și creștină, aceste curente au fost descrise drept antinomice, adică potrivnice ordinii obișnuite (nomos). O dată ce respingem drept iluzorie căutarea unor origini „precreștine” ale gnosticismului - cronologic, prima dintr-o lungă serie de mișcări dualiste ale Occidentului -, căutare ce animă școala germană, de acum complet compromisă, de istorie a religiilor (religionsgeschichtliche
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
și poetic, reconstruiește imaginea ca o structură intermitentă a complexului de sensuri descifrate. Manifestarea artistică a mărcilor semantice ale orizontului socio-cultural se desfășoară în trepte, inițiatic: imaginea arhetipală, imaginea mitică, meta-imaginea. Imaginea arhetipală, descătușată de statismul primordial, este o imagine antinomică, mărginind, dar și dezmărginind cunoașterea; lumea înțelesurilor se închide sau se deschide în funcție de modalitatea discursivă utilizată, fiecărei imagini fiindu-i specifică o strategie discursivă ontologică. Descifrarea imaginii arhetipale este posibilă prin intermediul ritului. Ritul are menirea de a reconstrui ființa umană
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
părinții care se împotriveau căsătoriei cu un anumit flăcău. De sărbători se ungeau cu usturoi ușile, clanțele, ramele ferestrelor și "ghizdurile" hornului pentru a le proteja de "duhurile pământului dezlănțuite în lume" 80 3. Meta-imaginea De la reprezentarea omenescului, ca structură antinomică ( divin-non/divin), casa capătă valențele unui instrument de cunoaștere a identității proprii; ca alteritate gnoseologică, casa reconstruiește umanul din perspectiva integrării în universal 81: "Dracul a făcut casa, dar fără ferești; cara cu sacul lumina în casă. Trece Dumnezeu pe
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ca funcție metatextuală, configurând co-relaționalitatea mărcilor semantice. Nefiind doar o funcție coextensivă textului 36, poeticitatea construiește rețeaua de semne poetice, textual și metatextual. Astfel, poeticitatea se realizează discursiv, prin intermediul semnelor poetice a căror manifestare inferențială și referențială se face dual, antinomic și complementar, în același timp. Poeticitatea face trecerea înspre intensitatea expresivă, înțeleasă ca "figuralitate" manifestă, acționând textual și metatextual, ca arhicod.37 Ca forme de existență ale limbajului poetic 38, textualizarea și meta-textualizarea pun în mișcare semnificațiile discursive, propunând interpretării
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de semn: Caracterul dual și intermitent al semnului poetic deslușește codul poetic din dublă perspectivă, ca instanță discursivă, dar și ca entitate a existențialului semantic referențial. a. Starea existențială originară, a imaginilor, este recuperată, la nivelul textului, ca nucleu constant antinomic, ca un continuum spațial, dar și ca discontinuitate temporală: b. Metafora subordonează unui cod semantic semnificațiile originare și circumstanțele textuale, făcând posibilă, în același timp, inter-relaționarea dintre imaginea constantă și dinamica imaginilor. c. Codul gnoseologic prezintă drumul imaginii de la gestualitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
strângă norodul."89 Traiul zilnic se desfășoară în deplină comuniune cu viața cosmică, elementul universal fiind părtaș la trecerile și pe-trecerile lăuntrice: "Pământ negru mă hrănește, / Urâtul m-a-mbătrânit, / Că urâtul n-are leac / Decât pânză și toiag."90 Viețuirea antinomică dintre om și univers, bazată pe conștientizarea sentimentului de trecere și permanență, face posibilă continuitatea lumii pământești care se deschide ca spațiu de trecere între "aici" și "dincolo": "Eu mă duc, codru rămâne, / Plânge frunza după mine, / Că n-am
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
95 Transpunerea permanentă a forțelor creației originare în plan uman transformă universalul în spațiu al transfigurărilor ontologice. III. PĂMÂNTUL Metamorfoză a sufletului înlănțuit de povara trăirilor, pământul, ca personaj liric, creează și cadrul confesiunilor directe, construit pe baza unor structuri antinomice: Nu știu bade, nu știu bine / Ce fel de pământ te ține, / De nu vii sara la mine? / Mă ține pământ cu lut, / N-am venit, că n-am putut; / Mă ține pământ cu rouă, / Tu mi-ai rupt inima
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
că sunt străină. Eu mă plec să le miros, / Ele se pleacă mai jos. Câte dealuri și vâlcele / Toate-s pline de-a mea jele, / Câte dealuri și ponoară / Toate-s pline de-a mea pară."109 Percepția naturii este antinomică, de la imprecația fățișă, la dialogismul evocator al codrului: "Ardă-l focul, codru des, / Că dintr-însul nu mai ies. Codru-i des, poteca-i grea, / Munții-s frați de vreme rea..."110; Munte, munte, brad frumos, / Apleacă-ți vârful în
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-ncărcat, / Din bucium a buciumat, / Văile c-o răsunat, / Munții capu ș-o plecat / Și la dânsu s-o-nchinat; / Apele s-o tulburat, / Soarele s-o arătat..."119 Relația dintre om și codru (respectiv arbore) nu este constantă, liniară, uneori este antinomică, în funcție de trăirea sentimentului. În acest caz, dialogul dintre om și codru se bazează pe un paralelism negativ ("nimic nu ți-oi strica / Numa-o creangă"); antonomaza ("măria-ta") din adresarea directă inițială este înlocuită de perechea de epitete descriptive ("uscat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]