289 matches
-
afirmării elementului autohton, până la orientalitatea slavă. Continuitatea. Invariabilă a memoriei naționale românești, teza continuității rămâne centrală în modul românesc de raportare la trecut. Devenită o adevărată axiomă a memoriei naționale, permanența românească pe teritoriul dacic este afirmată în formula sa apodictică: "la retragerea legiunilor și a păturii stăpânitoare din timpul domniei lui Aurelian, populația a rămas pe loc, atât la orașe cât și mai ales la sat" (Roller, 1952, p. 50). Centrul de greutate al demonstrației permanenței românești se mută de pe
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
țările române, la care se adaugă și solidarizarea celor trei principate în lupta antiotomană, au creat premisele unificării politice, care a răspuns, așadar, unei "necesități istorice" (Daicoviciu et al., 1984, p. 176). Ideea necesității istorice este reiterată compulsiv în sentința apodictică potrivit căreia "unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, așa cum vor fi și împlinirile ulterioare" (p. 179). Unirea Moldovei cu Muntenia, eveniment prin care s-a constituit statul național modern român, nu scapă nici ea din logica inexorabilității istorice a
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
cel Mare și, împlinind vremelnic "visul străvechi al unității politice", Mihai Viteazul (Daicoviciu et al., 1992, pp. 112-116). Fapta lui Mihai Viteazul din 1600 continuă să fie celebrată ca o împlinire a destinului istoric al unității politice românești. În formule apodictice preluate din vechiul discurs național- comunist, manualele declamă necesitatea obiectivă a unificării politice a Țărilor Române: "Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, așa cum vor fi și împlinirile de mai tîrziu" (Daicoviciu et al., 1992, p. 151). Discursul istoriografic difuzat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
expresive predilecte pentru a da sens trecutului românesc. Toată această retorică războinică slăbește puternic în intensitate, pe măsură ce discursul despre trecut se regrupează pe coordonatele definite de politica europeană a regretului, care exclude din capul locului elogiul războiului. De la factualism dogmatic apodictic la reflexivitate istoriografică. O a doua deplasare este detectabilă în trecerea de la factualism dogmatic apodictic (care fixa, fără a lăsa nici cea mai mică marjă de eroare, adevărurile perene și certitudinile peremptorii ale neamului românesc) către un regim interpretativ caracterizat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
intensitate, pe măsură ce discursul despre trecut se regrupează pe coordonatele definite de politica europeană a regretului, care exclude din capul locului elogiul războiului. De la factualism dogmatic apodictic la reflexivitate istoriografică. O a doua deplasare este detectabilă în trecerea de la factualism dogmatic apodictic (care fixa, fără a lăsa nici cea mai mică marjă de eroare, adevărurile perene și certitudinile peremptorii ale neamului românesc) către un regim interpretativ caracterizat de post-factualitate, reflexivitate istoriografică și chiar relativism cognitiv. Aceasta este simptomatica epistemică a vremurilor postmoderne
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
cu majusculă) preia formele unei povești. Mitu et al. (1999) îi invită pe cititori să descopere "cum sună povestea originilor românilor" (p. 8, subl. n.), sau "cum își imaginează românii originea poporului lor" (p. 10, subl. n.). Adevăruri anterior enunțate apodictic în cadrul paradigmei esențialiste a identității naționale românești sunt acum tratate din noua paradigmă deconstructivistă ca mituri istorice. După cum am avut ocazia să evidențiem adineauri, cadrele rigide ale educației dogmatice sunt sparte prin incitații reflexive. În locul injuncțiunilor tradiționale care îmboldeau elevii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
care îmboldeau elevii la învățarea pe de rost, subiecții educației postmoderne sunt invitați la exerciții reflexive. "Să reflectăm" iar locul repudiatului "DE REȚINUT". De la revelații oraculare la scepticism profetic. În strânsă corelație cu tranziția de la un factualism dogmatic de tipul apodictic la un regim reflexiv de interpretare relativă a trecutului avem și abandonarea credinței în natura oraculară a istoriei, care a dăinuit în conștiința românească încă din primele scrieri istoriografice. F. Aaron (1835), spre exemplu, scria într-unul din primele manuale
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
terminală" de apartenență, dincolo de care nu se poate extinde solidaritatea socială (R. Emerson citat de Geertz, 1994, p. 29). Către sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un context marcat de o acerbă competiție interstatală, pedagogii națiunii au denunțat în termeni apodictici ethosul umanitarianist ca un atentat la adresa ființării statului- națiune românesc. Chiar și pedagogia comunistă, în pofida retoricii "internaționalismului proletar" și a solidarității transnaționale a oamenilor muncii, dădea glas unui limbaj dublu orwellian, întrucât a continuat să mențină și chiar să întărească
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în general și istoric în cazul de față de către o comisie aprobată statal este străină de ethosul științei, codificat în ceea ce a ajuns să se numească "normele mertoniene": comunalism, universalism, dezinteres, scepticism organizat (Merton, 1973). Ideea fixării adevărurilor definitive și apodictice este complet străină spiritului epistemic al științei. Încă de la C.S. Peirce s-au impus în carta epistemică a "comunităților de cercetători" principiile tentativității și failibilității cunoașterii umane, fapte ce interzic ratificarea concluziilor provizorii în adevăruri definitive. Aceasta este calea cea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
hermeneuticii tradiționale și adepții lecturii orientate către cititor. Unii vor să întemeieze comentariul critic pe un corpus de evidențe textuale, situate deasupra oricărei posibilități de controversă. Ceilalți, dimpotrivă, sunt partizanii unei critici argumentative, ghidate de tehnici de persuasiune abile. Declarată apodictic drept inevitabilă, legitimată conceptual și metodologic, o astfel de polarizare consacră ruptura ireversibilă între două paradigme critice: una metafizică (mizând pe unitatea organică a textului) și alta deconstrucționistă (interesată mai curând de construirea textului și de contradicțiile semiozei). Studiul lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286426_a_287755]
-
funebru, funest, gregar, imoralitate, impetuos, magnificență, maltratare, munificență, odios, onestitate, oportun, predilecție, rapacitate, rudimentar, rutinar, sporadic, stereotipie, stupid, vigilență ș.a. Mare parte dintre neologismele folosite de jurnalist aparțin limbajului politic și ele sunt perfect adaptate sistemului limbii române: a adera, apodictic, atavism, autonomie administrativă, buget, a capitaliza, contribuabil, reformator, ingerință, integritate, justițiabil, lege organică, legiuitor, memoriu, neutralitate, a pacifica, a pleda, politică protecționistă, prerogativă, proletarizare, a promulga, protectorat, putere beligerant, reședință, a stipula ș.a. Alături de numărul mare de neologisme, publicistica eminesciană
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
Hamlet, a Regelui Lear, a Neguțătorului din Veneția, a lui Richard III ș.a.m.d. se poate face și altfel, renunțând la aserțiunile încetățenite cu emfază de critica de specialitate sau, mai exact, reținând doar ceea ce exegeza afirmă fără interes apodictic. Traseele de analiză, propunerile regizorale, interpretarea toate, pe rând, istorice, literare, teatrale, metafizice etc. ne fac atenți la un univers labirintic cu disimulate căi de comunicare, la care par să aibă acces doar unii, puțini, cei "aleși". Spectacolul ascuns este
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
În Deuteronom st] scris: Sedeq, sedeq, vei tr]i și vei moșteni p]mântul pe care Iahve, Domnul Dumnezeul ț]u, ți-l d]. (Deut. 16.20). Sedeq este exprimat în legea biblic] atât sub form] cazuistic] (jurisprudenț]), cât și apodictic] (obligație). Când legea a fost consfințit] ca fiind aplicabil] în toate timpurile și tuturor generațiilor, a luat formă obligatorie și inflexibil] a „eticii regulilor”. Relația dintre zeitate și popor avea la bâz] principiul do ut des (Îți dau pentru că tu
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
Renoir către venețianul Zandomeneghi, stabilit la Paris: "Haide, Zandomeneghi, doar nu sînt eu de vină că Italia n-a cucerit încă Franța și că nu poți intra în Paris în costum de doge și călare pe un armăsar înzorzonat...". Același, apodictic: "Îți vine să crezi că pentru a avea succes trebuie neapărat să fii plicticos". Cam drăgălășenii din astea își livrau bărboșii coloși ai picturii moderne de la cumpăna secolelor XIX-XX. Tiranici și mofluzi, își jucau teribil de convingător cochetăriile menite a
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
dialogul cu François Furet să nu pară contaminat de nu știm ce "complot" internațional antiromânesc, analistul pune un diagnostic aparent șocant și pe Revoluția Franceză. Învățatul, care părăsea lumea aceasta după cîțiva ani de la interviu (nu din pricina acestuia, desigur), taxa apodictic: "Ascultați ce vă spun: originalitatea Revoluției Franceze constă în a fi tras pe roată, în Europa, societatea modernă adică societatea indivizilor autonomi și egali -, de o manieră atît de brutală, încît a marcat-o ca pe o forță de discontinuitate
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
nimic care se dă pe sine, în așa fel încât el este ceva; și, desigur, trebuie să fie, altminteri nefiind posibilă nici măcar ipoteza: dacă există ceva ... Însăși ipoteza aceasta cere existența, ceea ce face ca ipoteza să devină, paradoxal, o "idee" apodictică. În termeni fenomenologici: nimicul dat ca atare este un fapt de evidență ființială; poate că acest nimic care se dă este ființa însăși (ceea-ce-este), dar avem de-a face aici cu o altă problemă. Conștiința aceasta care "se joacă" cu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judicativă, este aceea dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa); în cea de-a doua parte, va fi evidențiată însăși mișcarea constitutivă a structurii logice originare, S P, întâi în sensul "cunoașterii veritabile", adică al dobândirii principiilor raționamentului științific (apodictic) și, pe baza acestora, a cunoștințelor științifice propriu-zise, prin însuși raționamentul științific, apoi în sensul apropierii de adevăr pornind de la "teze", "probleme", adică de la premise probabile proprii raționamentului dialectic. Tema comună celor două părți vizează adevărul și esența sa ca
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
premise determinate prin gradele de întemeiere a valorii lor de adevăr (problemă tematizată ca atare după formularea soluțiilor privind problemele formale), iar topica (dialectica) se ocupă, în ultimă instanță, tocmai cu "locurile comune" (topoi) care constituie originea principiilor oricăror raționamente (apodictice, dialectice, eristice), care la rândul lor sunt utilizate în filosofie și în oricare altă "știință". Această ultimă funcție a topicii (dialecticii) este cu totul semnificativă și pentru problema de care ne ocupăm, pentru că ea se referă la o condiționare "formală
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
analitica cercetează elementele raționamentului (în genere), ale raționamentului corect din punct de vedere formal, fără un interes special pentru tipuri de raționamente în funcție de valoarea de adevăr a premiselor (în sistematica aristotelică, Analitica primă) și raționamentul din premise necesare, raționamentul științific, apodictic, demonstrația (în sistematica aristotelică, Analitica secundă). Într-un fel, topica nu este exclusă decât din spațiul celei de-a doua cercetări, nu însă și din al celei dintâi, fiindcă și ea lucrează în sensul corectitudinii formale a raționamentelor, asemenea, așadar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
separat; judecata este o sinteză, va spune în mai multe rânduri Aristotel, susținând că numai ea dă formă afirmației sau negației, singurele sensuri logice care sunt asociate "valorilor de adevăr". O parte din ea, cea autentică, ar corespunde raționamentului corect (apodictic și dialectic), în sensul că acesta, presupunând-o (este vorba despre premisele sale, fie rezultate ale inducției și intuiției, fie ale unor raționamente anterioare), o și "inferează" (este vorba de concluzie). O altă parte a cunoașterii, cea ilicită, corespunde raționamentului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
susțin împreună cu (mijlocit de) diferența dintre raționamentul corect și cel sofistic. Iată și un punct de vedere clar exprimat pe această temă: "În doctrina aristotelică, distincția capitală dintre știință și opinie fundează cele două discipline ale logicii aristotelice: analitica sau apodictica problemelor speciale, circumscrise în obiectul și metoda lor, și dialectica, disciplina argumentării prin judecăți probabile, disciplina problemelor generale, cu metode accesibile oricărui om, cercetată de Aristotel în Topică."59 Prin scoaterea la iveală a elementului a priori al logicii și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
care intră în alcătuirea sa) și identificată cu definiția; de aici și un fel de principiu metodologic al logicii-organon și, în genere, al dictatutii judicativului: "La judecățile adevărate însele". Pe de altă parte, adevărul se împlinește, nu doar în sens apodictic (științific, filosofic), ci și dialectic, în definiția "lucrului" (definiția fiind, în Topica, unul dintre cele patru predicabile, alături de gen, propriu și accident), care presupune, potrivit "spiritului" dialecticii, confruntare (comparație) între "locurile comune", care pot indica reguli de comparație (de acceptabilitate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceea ce este gândit, rostit și făptuit trebuie să se sprijine pe acest gând despre cunoașterea valabilă. Ceea ce înseamnă că problema corectitudinii gândirii și cea a originarității intuiției intelectuale sunt scoase din registrul problematic al "logicii" (logos-ului formal), fiind elementele apodictice ale acesteia; evidența lor, așadar, este necondiționată. Tocmai corectitudinea gândirii și originaritatea intuiției intelectuale reprezintă, având sensurile menționate, temeiurile ultime ale logos-ului formal în ipostaza logicii aristotelice, a logicii-organon. Acestea două, socotite evidențe, sunt tematizate de însuși întemeietorul logicii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
originară, ele putând căpăta un sens abia pe seama a priori-ului originar reprezentat de propria lor unitate. În scopul de a răspunde întrebărilor de mai sus, am putea presupune că lui Heidegger îi trebuia un punct de pornire puternic, cumva, apodictic, chiar dacă acesta ar purta un rost preeminent metodologic, în stare să susțină mai multe orizonturi ale reconstrucției sale filosofice, îndeosebi pe cel în care este reconstruită însăși semnificația pre-ontologică a Dasein-ului și cel propriu deschiderii gândirii către ființă prin întrebarea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
adică în măsura în care această ființare căreia îi este constitutiv faptul-de-a-fi se constituie pe sine. Situația aceasta paradoxală, de schimbare a sensurilor judicativ și non-judicativ între ele, îi este specifică analiticii existențiale și despre ea va fi vorba mai departe. Punctul sigur, apodictic, socotit mai sus, nu poate fi decât temeiul însuși, raportat la tradiție; dar, hermeneutic vorbind așadar chiar în sensul unei bune lecturi a textelor filosofice vechi modalitatea prin care acesta este lăsat să survină nu poate fi decât în sensul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]