643 matches
-
erorii, ci doar raportul dintre cele două pot să ducă la eroare. 3.6.5. Meditația a cincea. Redescoperirea lucrurilor inteligibile și a imaginației Pornind de la cele descoperite până acum, se încearcă ieșirea din marea incertitudini. Elementele ce mă pot apropria de adevăr sunt legate de lucrurile materiale. Ieșirea din marea incertitudinii trebuie realizată prin introducerea de noi cogitate, creații specifice lucrurilor materiale: "iar acum nimic nu pare mai grabnic (...) decât să mă silesc să ies din îndoielile în care am
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
rapid la orice situație. Și Poveste pe care n-o pot scrie capătă tușe autobiografice, figura bunicii și dispariția în război a tatălui fiind bine integrate în firele narațiunii. În întregul ei, cartea revelează un scriitor care încearcă să își aproprie tehnica prozei moderne confesive. Voind parcă să recupereze timpul, la o distanță de mai bine de două decenii, Ț. își propune să realizeze ,,romanul total” în Numai tinereții i se iartă totul (I-II, 2001), unde pot fi urmărite concomitent
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290083_a_291412]
-
șubred de nefericire și de suferință pe care am putea să-l denumim „frustrare existențială”. O astfel de condiție ne duce cu gândul la istoria unui bețiv care căuta cu insistență cheile de la casă în jurul unui stâlp de iluminat. Se aproprie de el un vecin și-l întreabă: „ce cauți, vecine?” Și bețivul răspunse: „cheile de la casă”. Încep să le caute împreună. După ce au căutat o perioadă, vecinul îl întrebă din nou pe bețiv: „Ești sigur că ai pierdut cheile în
Secretul fericirii în viaţa consacrată : însemnări psihologice şi metodice by Giuseppe Crea () [Corola-publishinghouse/Science/101008_a_102300]
-
individuală. În același timp, viața comunitară impune și termenii limitelor, întrucât tocmai în schimburile cu ceilalți persoana trebuie să se împace cu diversitatea lor care nu corespunde mereu așteptărilor proprii. „Orice legătură umană este un paradox” spune Sprey. „A se apropria de o altă persoană înseamnă, de asemenea, în mod necesar, a se îndepărta; adică creșterea intimității aduce cu sine o conștientizare progresivă a faptului că celălalt este unic, ceea ce predispune la confruntarea cu el. Cu cât două persoane devin mai
Secretul fericirii în viaţa consacrată : însemnări psihologice şi metodice by Giuseppe Crea () [Corola-publishinghouse/Science/101008_a_102300]
-
nici nu-i mai dăm importanță. Ne dăm seama însă de importanța lui atunci când el, în loc să fie pozitiv, este negativ și ne deranjează. Să presupunem că scena de mai înainte se desfășoară în mod diferit: în momentul în care se aproprie fratele mai în vârstă, cel tânăr îi zâmbește și-i spune. „Ce zi frumoasă!”, însă fratele mai în vârstă nu dă nici un răspuns și continuă să meargă cu capul în jos ca și cum fratele tânăr nici nu ar exista. Cea mai
Secretul fericirii în viaţa consacrată : însemnări psihologice şi metodice by Giuseppe Crea () [Corola-publishinghouse/Science/101008_a_102300]
-
din Amiens, dar corul s?u aminte?te �n mod clar de cea din Beauvais. La Praga, catedrală Saint-Guy, �nceput? �n 1344 de francezul Matthieu d�Arras, apoi terminat? de Peter Parler, exemplific? modurile �n care goticul francez a fost apropriat de geniul Europei centrale, mai ales �n ceea ce prive?te distinc?ia dintre supor?i ?i boltire, precum ?i �n tratarea triforiumului. Dar, mai ales �n Westfalia, cea care realizeaz? plenar asimilarea viziunii gotice de unificare a spa?iului intern
Arhitectura în Europa: din Evul Mediu pînă în secolul al XX-lea by Gilbert Luigi [Corola-publishinghouse/Science/892_a_2400]
-
participă la individualizarea acestei scrieri, definită ca „o pastorală citadină” (Ion Vartic). În sfârșit, în publicistică și eseuri, vademecumuri erudite și imaginative, B. practică o stilistică imnică, exaltată, care provoacă și difuzează eficient emoția. El știe să descopere și să aproprie de cititor, cu gesturi de iubire aproape mistică, istorie, oameni, comunități, locuri („sufletul de la granițe”, mai cu seamă), obiceiuri, datini, scriitori, cărți, obiecte de artă. Ca într-o dioramă încăpătoare, rod al unui nomadism neistovit, în Crescătorul de șoimi, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285907_a_287236]
-
Amenințat și În viața de familie, Blaga acceptă până la urmă să colaboreze În 1960 la Contemporanul 14. Manipularea efigiilor pune În evidență o cursă a Înarmării simbolice prin care elita politică consolidată tinde să pună capăt represiunilor și să Își aproprieze valorile culturale printr-un program mult mai eficient de „valorificare a moștenirii culturale”. Cu toate acestea, teroarea persistă Încă o bucată de vreme 15, până la amnistia din 1964 și chiar mai Încolo, În ciuda destalinizării proclamate. Intervențiile riguros coordonate În spațiul
[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
această structură umană alogenă, care a făcut să curgă atâta cerneală critică, extrapolată la întreaga categorie de om balcanic. Un exemplu definitoriu este, aici, levantinul. Având o descendență incertă (greco-turco-, sau arabo-occidentală), plurilingv, funcționar iscusit și intermediar priceput levantinul își apropriază, dramatic adesea, zonele de trecere sau de clivaj religios și cultural. Iată descrierea levantinului, antologic realizată de către Ivo Andri<5 în Cronică din Travnik. Confesiunea doctorului Cologna e, de fapt, un autoportret: "Asta-i soarta omului din Levant, căci el
[Corola-publishinghouse/Science/85095_a_85882]
-
un soi de fuziune între imaginație, ca putere internă, si inspirație, că forța externă, prima contribuind la expansiunea și la intensificarea viziunii induse de o instanță transcendență. Acest scenariu se aplică atât în cazul viziunilor empirice (în care imaginația își apropriază și rafinează conținuturile vizionare generate de inspirație), cât și în cel al viziunilor estetizate (în care imaginația transforma eboșa artistică oferită de un agent extern). În continuare, voi aplică toate aceste premise teoretice asupra operei profetice a lui Blake. Voi
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
se afirme acumulând capital, noii capitaliști români trebuiau să-și asigure accesul la capitalul agenților economici de stat, moșteniți din economia socialistă. Iar dacă voiau să ajungă să domine economia - și, prin aceasta, societatea în ansamblul ei -, trebuiau să-și aproprieze tocmai acest capital. Or, încă destui ani după revoluție, el a rămas în proprietate publică, iar principala problemă a noilor capitaliști români a constat în identificarea de posibilități de a efectua transferul acestuia din proprietatea publică în proprietatea privată. În
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
însuși lasă impresia unui adaos suspect, făcut a perverti "naturalul", "libidinalul" raport dintre sexe. Or, dacă dezolanta constatare nu e chiar așa greu de admis, oare de ce tocmai intelectualul, omul cu sufletul șlefuit de lectură și meditație, înclină să-și aproprieze o asemenea (vai, total ne-filozofică!) viziune asupra naturii (pur instinctuale) a raporturilor dintre bărbat și femeie? Să fie oare "eroul" lovinescian, în pofida complexității sale sufletești insistent clamate, un rudimentar misogin acrit de resentimente? Răspunsul rămâne să-l căutăm în
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
tezaur de imagini revelatoare și inefabile (lui Andrei așa i se pare), ci reprezintă efectiv un univers coerent de semne și simboluri, traductibil într-un limbaj. După cum am mai spus, abia o dată cu apariția unei astfel de conștiințe-oglindă romanul lovinescian își apropriază "forma" propriu-zis teatrală, punând în scenă drama profundă a eului cu ajutorul a două instanțe diferite: actorul (cel ce trăiește propriu-zis) și spectatorul-interpret (personaj distinct, neimplicat în "acțiune"). Dar, cum eroul lovinescian (intelectualul) tinde mereu să-și asume ambele roluri (să
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
fără să se cunoască și izolând improbabila percutare a cititorului. Între ei se interpune, diafană și concludentă pentru cei care o cunosc, realitatea Ïambhalei, realitatea tărâmului nevăzut care Îi face să se Întâlnească, să comunice, să se compare, să se aproprie (dar și să refuze, fiecare, altă companie, bunăoară indiscreția cititorului). Și din acest dialog - mai neașteptat pentru Eliade Însuși decât pentru narator la mijlocul nuvelei - apare clasica interdicție a dezvăluirii secretului, productiv numai pentru cel care-l continuă 1. Iar aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
semn suficient de lizibil pentru continuitatea inițierii lui Eliade În decorul exotic și atrăgător pe care, treptat, Îl absoarbe. Din ambele case, oarecum Înșelând Încrederea care Îi fusese acordată, naratorul-Eliade este respins. Cel puțin Încă o dată Eliade căutase să se aproprie de ceea ce a numit tocmai „«misterul» conviețuirii În casa lui Dasgupta”: În Lumina ce se stinge, pe care o declarase o apărare Împotriva lui Însuși, și Într-o Însemnare de jurnal din 19601. Iar dacă Zerlendi Îi interzice (cum spune
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
același lucru. De exemplu, referitor la fapta lui Iuda, creștinul nu are dreptul să creadă altceva decât crede Biserica, întrucât aceasta nu poate greși. Creștinul nu are voie să judece sub specie aeternitatis; lui nu îi este îngăduit să-și aproprieze punctul de vedere al Providenței, căci omul nu poate sta, cu impertinență, lângă Dumnezeire, pe tronul Ei; în asemenea condiții, ființa umană este capabilă să-și imagineze orice. Biserica lui Hristos, călăuzită în permanență de Sfântul Duh, are o opinie
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
identificând temele lor fundamentale; al doilea pas - ei propun faptele de spiritualitate românească ca ilustrări ale acestor idei; al treilea pas - intelectualii francezi reiau pe cont propriu exemplul românesc în cărți, articole sau cursuri; al patrulea pas - elitele românești își apropriază interpretarea pariziană și o difuzează în țara de origine. Istoria, bine documentată 52, a relațiilor dintre imigranții români și Jules Michelet ne ilustrează toate aceste faze. Mai întâi, a fost contactul cu actorii "centrali" și înțelegerea preocupărilor lor: este ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
naționale. Esența procesului de mediere estetică în capitala "republicii mondiale a literelor" o constituie în egală măsură dorința unei culturi emergente de a fi recunoscută la Paris și interesul elitelor pariziene de a-și impune interpretarea și de a-și apropria o "marfă" spirituală. Așadar, ca să înțelegem cum a perceput generația postrevoluționară poezia populară trebuie să căutăm în afara câmpului românesc și să ne întrebăm care era agenda culturii franceze. Jules Michelet definește încă din Le Peuple 55 ceea ce caută: un model
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
râzând... Înainte chiar de a invoca iubirea și caracterul universal al unei asemenea experiențe, Rosetti amenajează un mic decor al trăirilor accesibile; preferă să filtreze viața țăranului abstract prin viața lui Alecsandri pentru că pe aceasta din urmă și-o poate apropria. În al doilea rând, e o reprezentare a existenței care, în virtutea semnificației sale politice, tinde să valorizeze modestia, caracterul moderat, understated, al trăirii. E cu atât mai mult un spațiu al libertății și al emancipării, cu cât își ilustrează aspectele
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
în funcție de raportul dintre viața dedicată și viața activă. Ceea ce urmărește e măsura în care posibilitățile de acțiune pe care oamenii le au într-un anume context istoric pot ilustra o chemare sau, altfel spus, de capacitatea vocației de a-și apropria câmpul acțiunii. Schlanger distinge din acest punct de vedere trei raporturi fundamentale. Există, mai întâi, absența sau intermitența contactului între viața activă și viața dedicată. Plecând de la o lectură din Rousseau, Schlanger încearcă să gândească o vocație care nu se
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
cu atât mai mult se schimbă punctele de referință alese de acesta în istoria filozofiei occidentale. Până în acel moment se dedicase confruntării cu gânditori fondatori precum Aristotel și Kant, dar și Descartes și Leibniz încercând, cu ajutorul destrucției fenomenologice, să-și aproprieze doctrina acestora în scopul unei construcții mai radicale. Când, pe de altă parte, concepe ideea că metafizica poate fi depășită doar abandonând-o sieși, fără a mai dori să schimbe nimic din aceasta, apelează mai ales la exponenții sfârșitului metafizicii
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
academice, în speță). Un astfel de "ghid cultural" a fost și rămâne, pentru mine personal, interpreta de muzică tejana Selena Quintanilla Perez, care a trăit între anii 1971 și 1995 și al cărei parcurs existențial și memorie culturală au fost apropriate și din perspectivă academică, prin contribuții precum cea a profesorului González9, la care mă voi referi în cele ce urmează. Articolul Remembering Selena (Amintindu-ne de Selena)10, publicat în ediția a patra a lui Our Voices, ediție cu care
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
din San Antonio rămâne "cea mai frumoasă amintire"18 despre artista tejana a celor doi autori, foarte curând această imagine va avea misiunea de a supraviețui, ca atare, în coliziune cu numeroasele imagini alternative pe care mass media, invariabil, le aproprie și difuzează (iar cazul Selenei nu este diferit) în situația unei tragedii. La data de 31 martie 1995, posturile de televiziune difuzau, în direct, imaginile din fața unui Days Inn din Corpus Christi, Texas, imagini care o surprind pe Yolanda Saldovar
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
sale - adăugirea mea) liminale" (border sensibility, în limba engleză)25, constată autorii. Scopul celor doi critici este să argumenteze, comparând modul în care contribuția artistei a fost recuperată din perspectiva dominantă a mass-mediei anglofone, cu felul în care mestizos își aproprie muzica Selenei ca parte din experiența lor de viață, teza potrivit căreia "granițele culturale sunt recunoscute și negociate simbolic"26. Mai mult, constată González și Willis-Rivera, negocierea simbolică inițiată de Selena continuă, punându-și amprentele asupra pop culturii americane. Ce
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
media anglofonă îi asociază, în baza acestei lecturi reducționiste a (actului artistic al) Selenei, imaginile "rezervate Madonei"53: ale promiscuității, oportunismului și lipsei de respect. Acest portret, însă, subliniază autorii, stă în vădită opoziție cu cel prin care și-o aproprie cei din cultura sa, care îi asociază valori radical diferite: pentru aceștia din urmă, Selena rămâne la Reina de la Musica Tejana (regina muzicii tejano), în timp ce e de știut că mi reina (regina mea) este apelativul, prin excelență, cu care mestizos
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]