1,837 matches
-
planetă pitică. Salacia posedă un satelit natural denumit Actaea, care orbitează în 5,49380 ± 0,00016 de zile la 5619 ± 87 km de Salacia cu o excentricitate 0,0084 ± 0,0076. Salaciea a fost descoperită la 22 septembrie 2004, de astronomul Michael E. Brown, iar satelitul său, Actaea, la 21 iulie 2006. La descoperire corpul ceresc a primit denumirea de , iar la 18 februarie 2011 a primit numele de "Salacia", cu referire la Salacia, zeiță a apei marine și soție a
120347 Salacia () [Corola-website/Science/334609_a_335938]
-
Iosif Samuilovici Șklovski ("ru." "Иосиф Самуилович Шкловский") (n. 1 iulie 1916, Hluhiv, Ucraina - d. 3 martie 1985, Moscova) a fost un astronom și astrofizician sovietic, unul din fondatorii radioastronomiei, renumit pentru munca sa în astrofizica teoretică. A fost membru corespondent al Academiei Sovietice de Științe din 1966. A câștigat Premiul Lenin în 1960 și Medalia Bruce în 1972. Asteroidul 2849 Shklovskij este
Iosif Șklovski () [Corola-website/Science/318895_a_320224]
-
ale câmpului gravitațional terestru", a determinat "modificarea conceptelor privind compoziția și structura straturilor superioare ale Pământului", și, în subsidiar, la emiterea în anul 1885 de către Airy și Pratt a celor două ipoteze izostatice diferite dar complementare. În 1749 , matematicianul și astronomul francez Pierre Bouguer ("1698 - 1758") publică lucrarea "Figure de la Terre", unde consemnează că "„ valoarea observată a abaterii verticale lângă Anzii peruvieni era mult prea mică față de valoare calculată în baza unui model folosit de el (un lanț muntos cu o
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
era mult prea mică față de valoare calculată în baza unui model folosit de el (un lanț muntos cu o masă semnificativă, așezat pe o scoarță rigidă normală, care exercită o forță de atracție gravitațională asupra firului cu plumb"). În 1755 , astronomul și matematicianul italian R. G. Boschowich , ("1711-1787") dă o explicație pentru problema care la nedumerit pe Bouguer : "„ excesul de masă al muntelui este compensat într-un fel de deficitul de masă din straturile mai profunde, de sub munte"". Deși valoroasă, ideea
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
rocilor" ce formează coloanele "este variabilă pe verticală", în timp ce la Airy cota „"nivelului de compensație"” este "variabilă" iar coloanele, pe toată înălțimea lor, "au o densitate uniformă ". În 1855 , la puțin timp după după comunicarea din 1854 a lui Pratt , astronomul englez George Biddell Airy ("1801-1892") prezintă o comunicare la Royal Society în care oferă o altă explicație pentru discrepanțele constatate de G. Everest , bazată pe concepte simple de fizică și nu pe calcule matematice. Spre deosebire de Pratt , Airy nu este surprins
Izostazie () [Corola-website/Science/298556_a_299885]
-
primul doctorat de filosofie în ufologie.. Unii cercetători recomandă ca observațiile să fie clasificate în funcție de caracteristicile fenomenului sau ale obiectului care sunt înregistrate sau raportate. Categoriile tipice sunt: Această terminologie și sistemul de clasificare din spatele ei a fost începută de către astronomul si ufologul J. Allen Hynek, și a fost sugerată pentru prima oară în 1972 în cartea lui "Experienta OZN: o investigație științifică". El a introdus primele trei tipuri de întâlniri.
Ufologie () [Corola-website/Science/319225_a_320554]
-
romanele science-fiction se întâlnesc atât de des, este pentru omenire mult prea devreme, dificultățile unei astfel de călătorii fiind încă de neînvins, cauza principală fiind distanțele copleșitoare dintre Pământ și alte planete (exoplanete), precum și timpul necesar, corespunzător distanței. În locul acestora, astronomii cercetează deja bolta cerească cu ajutorul radiotelescoapelor, sperând ca într-o bună zi să recepționeze semnale de la o civilizație de pe vreo planetă îndepărtată, de undeva din Univers. Această speranță impune ca civilizația îndepărtată să dispună la rândul ei de sisteme de
Search for Extra-Terrestrial Intelligence () [Corola-website/Science/326430_a_327759]
-
urs) apar pentru scurt timp, dar ei întâmpină dificultăți în a respira în atmosfera Pământului. Din această cauză ei se retrag repede în cilindru, împreună cu un om care aparent este tras în interior. O delegație umană (printre care se află astronomul Ogilvy) vine spre cilindru cu un steag alb. Marțienii îi incinerează cu o armă cu raze fierbinți, înainte de a începe să apară mașini extraterestre. Naratorul își duce soția la rudele ei din Leatherhead, apoi revine la Woking. Aici descoperă că
Războiul lumilor () [Corola-website/Science/323090_a_324419]
-
superiori care observă viața oamenilor, la fel cum un savant studiază un organism printr-un microscop. Ca o ironie, tocmai formele de viață microscopice de pe Pământ se vor dovedi în cele din urmă fatale pentru forțele invazioniste. În 1894, un astronom francez a observat o 'lumină stranie' pe Marte, observațiile sale referitoare la acel fenomen fiind publicate pe 2 august în revista "Nature". Wells s-a folosit de acea observație pentru începutul romanului, imaginându-și că acele lumini reprezentau lansarea cilindrilor
Războiul lumilor () [Corola-website/Science/323090_a_324419]
-
o 'lumină stranie' pe Marte, observațiile sale referitoare la acel fenomen fiind publicate pe 2 august în revista "Nature". Wells s-a folosit de acea observație pentru începutul romanului, imaginându-și că acele lumini reprezentau lansarea cilindrilor marțieni spre Pământ. Astronomul american Percival Lowell a publicat cartea "Mars" în 1895, sugerând că imaginile observate pe suprafața marțiană cu ajutorul telescopului ar fi reprezentat canale. El a speculat că acestea ar putea fi canale de irigație construite de o civilizație inteligentă de pe Marte
Războiul lumilor () [Corola-website/Science/323090_a_324419]
-
viața planetei. La data la care Wells a scris "Războiul lumilor", Marte fusese deja observat prin telescop timp de trei secole. Galileo, în 1610, a observat fazele planetei, iar în 1666 Giovanni Cassini a identificat calotele glaciare polare. În 1878, astronomul italian Giovanni Schiaparelli a observat caracteristicile geologice pe care le-a denumit canali (termenul italian pentru conducte de origine naturală sau artificială). Termenul a fost tradus eronat în engleză și, de acolo, în alte limbi, ca însemnând „canale”, care, semnificând
Războiul lumilor () [Corola-website/Science/323090_a_324419]
-
viață inteligentă. În ultimii ani s-a sugerat că aceste canale erau rezultatul bolii care îl făcea pe Schiaparelli să-și observe propria structură oculară, pe care a asemuit-o unor canale. Teoria lui Schiaparelli l-a influențat ulterior pe astronomul american Percival Lowell. În 1895, Lowell a publicat cartea "Mars" în care specula pe marginea peisajului arid, muribund, care îi forțase pe locuitori să construiască o serie de canale cu lungimi de mii de mile pentru a aduce apă de la
Războiul lumilor () [Corola-website/Science/323090_a_324419]
-
al "Union Observatory" din Johannesburg, Africa de Sud, a descoperit o stea care părea a avea aceeași mișcare relativă cu Alfa Centauri. Acesta a dat sugestia ca steaua să fie denumită "Proxima Centauri". În 1917, la Observatorul Regal de la Capul Bunei Speranțe, astronomul olandez Joan Voûte a măsurat paralaxa trigonometrică a acestei stele și a confirmat faptul că Proxima Centauri este la aceeași distanță față de Soare ca și Alpha Centauri. S-a dovedit, de asemenea, că noua stea avea cea mai slabă luminozitate
Proxima Centauri () [Corola-website/Science/307559_a_308888]
-
este la aceeași distanță față de Soare ca și Alpha Centauri. S-a dovedit, de asemenea, că noua stea avea cea mai slabă luminozitate dintre toate stelele cunoscute la acea vreme. Prima determinare cu acuratețe a paralaxei a fost făcută de către astronomul american Harold L. Alden, în anul 1928. Valoarea paralaxei stelei Proxima Centauri determinată de către acesta a fost de ″. În 1951, astronomul american Harlow Shapley a anunțat că Proxima Centauri este o stea eruptivă fulgurantă ("flare star"). Analiza înregistrărilor vechi a
Proxima Centauri () [Corola-website/Science/307559_a_308888]
-
slabă luminozitate dintre toate stelele cunoscute la acea vreme. Prima determinare cu acuratețe a paralaxei a fost făcută de către astronomul american Harold L. Alden, în anul 1928. Valoarea paralaxei stelei Proxima Centauri determinată de către acesta a fost de ″. În 1951, astronomul american Harlow Shapley a anunțat că Proxima Centauri este o stea eruptivă fulgurantă ("flare star"). Analiza înregistrărilor vechi a arătat că steaua afișa o creștere măsurabilă a magnitudinii în circa 8% din imagini, făcând Proxima Centauri cea mai activă astfel
Proxima Centauri () [Corola-website/Science/307559_a_308888]
-
Opera sa, "Lumea fizică", era formată din cinci volume mari. Editorul său, Hachette, l-a încurajat să scrie o serie de broșuri despre astronomie și fizică sub titlul " Mica enciclopedie populară", lucrări științifice, dar accesibile despre științe și aplicațiile lor. Astronomul francez Jacques Crovisier de la Observatorul din Paris sugerează că el ar fi fost o sursă de inspirație pentru romanul " De la Pământ la Lună" (1865) al lui Jules Verne. Guillemin a scris, de asemenea, "L'instruction républicaine" (Educația republicană), publicată de
Amédée Guillemin () [Corola-website/Science/336516_a_337845]
-
Grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-lea î.e.n., a fost primul care a sugerat că Pământul se rotește în jurul Soarelui care stă fix. Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-lea, preotul, matematicianul și astronomul Nicolaus Copernic a prezentat un model matematic complet al unui sistem heliocentric, mai târziu extins și perfecționat de Johannes Kepler. Pentru oricine privește cerul, pare clar că Pământul stă pe loc și toate celelalte se rotesc în jurul acestuia o dată pe
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
dar punea stelele atât de depărtate încât să facă mișcările paralactice nedetectabile. Astfel, heliocentrismul a deschis calea conștientizării faptului că universul era mai mare decât considerau geocentriștii. Plutarh menționează în trecere „adepții lui Aristarh”, deci este posibil ca și alți astronomi din perioada clasică să fi adoptat heliocentrismul. Totuși, singurul alt astronom din antichitate al cărui nume este cunoscut și despre care se știe că a susținut modelul heliocentric al lui Aristarh a fost Seleucus din Seleucia, un astronom mesopotamian care
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
nedetectabile. Astfel, heliocentrismul a deschis calea conștientizării faptului că universul era mai mare decât considerau geocentriștii. Plutarh menționează în trecere „adepții lui Aristarh”, deci este posibil ca și alți astronomi din perioada clasică să fi adoptat heliocentrismul. Totuși, singurul alt astronom din antichitate al cărui nume este cunoscut și despre care se știe că a susținut modelul heliocentric al lui Aristarh a fost Seleucus din Seleucia, un astronom mesopotamian care a trăit cu un secol după Aristarh. În Cartagina romană, Martianus
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
și alți astronomi din perioada clasică să fi adoptat heliocentrismul. Totuși, singurul alt astronom din antichitate al cărui nume este cunoscut și despre care se știe că a susținut modelul heliocentric al lui Aristarh a fost Seleucus din Seleucia, un astronom mesopotamian care a trăit cu un secol după Aristarh. În Cartagina romană, Martianus Capella (secolul al V-lea e.n.) și-a exprimat părerea că planetele Venus și Mercur nu se rotesc în jurul Pământului, ci în jurul Soarelui. Copernic l-a menționat
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
Aristarh. În Cartagina romană, Martianus Capella (secolul al V-lea e.n.) și-a exprimat părerea că planetele Venus și Mercur nu se rotesc în jurul Pământului, ci în jurul Soarelui. Copernic l-a menționat pe acesta ca o influență asupra muncii sale. Astronomul elenist Seleucus of Seleucia (n. 190 î.e.n.) a adoptat sistemul heliocentric al lui Aristarh din Samos, și, conform lui Plutarh, l-ar fi și demonstrat. Demonstrația propusă de el ar putea să fi avut legătură cu observațiile fenomenului mareelor. Într-
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
deși el credea că interacțiunea era mediată de atmosfera Pământului. El a notat că mareele variază în timp și intensitate în diverse locuri ale lumii. În civilizația islamică medievală, datorită dominației științifice a sistemului ptolemeic la începutul astronomiei islamice, majoritatea astronomilor musulmani a acceptat modelul geocentric. Totuși, mai mulți învățați musulmani ai vremii și-au pus problema dacă Pământul se mișcă și au încercat să explice cum ar fi posibil acest lucru. Alhacen (Ibn al-Haytham) a scris o critică dură a
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
dar au existat înaintea lui și alte sisteme de calcul ce ar fi putut implica o formă de heliocentricitate, și anume modelul lui Aryabhata, care are parametri astronomici ce pot fi interpretați ca implicând o formă de heliocentricitate. Mai mulți astronomi musulmani au dezvoltat sisteme de calcul cu parametri astronomici compatibili cu heliocentricitatea, după cum scria Biruni, dar conceptul de heliocentrism a fost considerat mai degrabă o problemă filosofică decât una matematică. Parametrii lor astronomici, însă, au fost mai târziu adaptați în
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
Brahe spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Sistemul lui Nilakantha, însă, era mai eficient din punct de vedere matematic decât sistemul tychonic, deoarece lua, în mod corect, în calcul ecuația centrului și mișcărilor latitudinale ale lui Mercur și Venus. Majoritatea astronomilor din școala de astronomie și matematică Kerala care i-au urmat au accepted modelul său planetar. În secolul al II-lea î.e.n., astronomul elenist Seleucus din Seleucia se pare că a demonstrat teoria heliocentrică. Conform lui Bartel Leendert van der
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]
-
lua, în mod corect, în calcul ecuația centrului și mișcărilor latitudinale ale lui Mercur și Venus. Majoritatea astronomilor din școala de astronomie și matematică Kerala care i-au urmat au accepted modelul său planetar. În secolul al II-lea î.e.n., astronomul elenist Seleucus din Seleucia se pare că a demonstrat teoria heliocentrică. Conform lui Bartel Leendert van der Waerden, Seleucus ar fi demonstrat teoria heliocentrică determinând constantele unui model geometric pentru teoria heliocentrică și dezvoltând metode de calcul a pozițiilor planetelor
Heliocentrism () [Corola-website/Science/314196_a_315525]