4,413 matches
-
însușire pe care ideologia postmodernă, prin Lyotard, o combate drept structura metadiscursivă și anume aserțiunea - lucrarea muzicală postmodernă este narativa. Ofr, chiar acest narativism muzical (de substanță clasică sau romantică) s-a dorit a fi depășit încă în programul primei avangarde de la începutul secolului XX. În fapt nu este vorba, din nou, decât despre o sumă simptomatologica, parțială, fragmentată și eterogena, cu exemplificări din orientări conceptuale disparate și generații diferite de muzicieni și, evident, de o relevanță relativă, problema identificării unui
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
consecință logică și coerentă atât ca succesor, cât și ca moștenitor al modernismului<footnote Optam aici pentru ideea conform căreia postmodernismul muzical reprezintă mai întâi de toate consecință logică a evoluției interne a modernismului muzical (pe durata desfășurării celor trei avangarde), dar și, implicit, ca posibilitate unică a înaintării evolutive. Considerăm a fi nelucrative imaginile în care postmodernismul muzical reprezintă un "accident", o eventuală "direcție greșită" sau o continuare "ineficientă" a proiectului modernist (Habermas). footnote>, în pofida "distorsiunilor" de interpretare pe care
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
Postmodernismul muzical se prezintă că o „simplificare” și „detensionare” deziderativa deopotrivă prin ignorarea definițiilor totalizatoare cu valoare universalizantă, dar și prin refuzul legitimării obligatorii a valabilitații creative prin birocrația instanțelor evaluative tradiționale precum gen, forma, stil. Altfel spus, daca prima avangardă „pulverizează” sistemul tonal „eliberând” înălțimile și conferindu-le o relativă autonomie, atunci în postmodernismul muzical este reluată aceeași procedură, însă de această data aplicând-o ierarhiei tipologice (sunet muzical, sisteme de organizare sonoră, forma, gen, stil, canon), toate componentele acesteia
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
o infinitate de fragmente autonome, insă existând posibilitatea că acestea să poată fi reorganizate într-o multitudine incalculabila de configurații. 2. A doua ipoteza poate avea câștig de cauză atunci când încercăm să ne reprezentăm postmodernitatea drept consecință a dispersiei ultimei avangarde (anii '50-'60) în calitatea ei de "port-drapel" al celei de a treia modernități (1890-anii '60 ai secolului XX)<footnote Pentru a evita confuzia cu perioadele istoriei culturale a Europei am adoptat următoarele departajări începând cu Renașterea că prima epoca
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
științei drept garanți ai unui viitor mai bun și 3. A treia modernitate (1890-anii '60 ai secolului XX), revoluția industrială, multiple schimbări de paradigmă în filosofie, știința, arta. În cadrul ultimei modernități (muzicale) deosebim trei etape ale curentelor avangardiste: 1. Prima avangardă - 1890-1918 - antebelica, 2. A doua avangardă (1918-1940-'45) - interbelică și 3. A treia avangardă (1945-anii '60) - postbelică. footnote>. În această imagine postmodernitatea în general, precum și postmodernismul (muzical) în particular, se relevă că un nor de fragmente "răcite" provenite din destrămarea
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
mai bun și 3. A treia modernitate (1890-anii '60 ai secolului XX), revoluția industrială, multiple schimbări de paradigmă în filosofie, știința, arta. În cadrul ultimei modernități (muzicale) deosebim trei etape ale curentelor avangardiste: 1. Prima avangardă - 1890-1918 - antebelica, 2. A doua avangardă (1918-1940-'45) - interbelică și 3. A treia avangardă (1945-anii '60) - postbelică. footnote>. În această imagine postmodernitatea în general, precum și postmodernismul (muzical) în particular, se relevă că un nor de fragmente "răcite" provenite din destrămarea unui grup de "asteroizi" sau chiar
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
60 ai secolului XX), revoluția industrială, multiple schimbări de paradigmă în filosofie, știința, arta. În cadrul ultimei modernități (muzicale) deosebim trei etape ale curentelor avangardiste: 1. Prima avangardă - 1890-1918 - antebelica, 2. A doua avangardă (1918-1940-'45) - interbelică și 3. A treia avangardă (1945-anii '60) - postbelică. footnote>. În această imagine postmodernitatea în general, precum și postmodernismul (muzical) în particular, se relevă că un nor de fragmente "răcite" provenite din destrămarea unui grup de "asteroizi" sau chiar "comete" (ansamblul filoanelor stilistice) orientate năvalnic pe o
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
și masei și suportând într-un mod legitim procesul de dezagregare sub greutatea propriilor acumulări și, implicit, o explicabila „calcinare” în virtutea unor temperaturi de ardere deziderativa mult prea avansate. Postmodernitatea apare că o ultimă „exhalare” sau „expir” devitalizat al ultimei avangarde, o stare „reziduala” a acesteia, prezentându-se ca atare și legitimându-se că descriere detaliată a acestei imagini. O altă analogie, una aproape identică în termeni o prezintă contextul nașterii armoniei din răcirea "magmei" contrapunctice în segmentele cadențiale dintr-o
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
gândirii armonice nu mai pot fi explicate prin particularitatea contextului generativ polifonic, tot astfel nici postmodernitatea nu mai poate fi înțeleasă doar prin recursul argumentativ la o sumă de „justificări” în calitatea lor de descrieri a abuzurilor și crizelor ultimei avangarde. 3. Căpătam explicitarea și "dezamorsarea" confuziei care domină interpretarea relației între modernitate și postmodernitate fie în termeni de continuitate (fragmentele răcite aparțin într-un mod cert modernității), fie în termeni de antagonism (fragmentele răcite și dispersate nu mai dețin calitatea
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
acestei tranziții mutative sau proclamare a unui nou curent, ci de relevare a unei posibilități rațional-filosofică de asimilare a fenomenelor în plină derulare. Altfel spus, chiar dacă postmodernitatea în general, si postmodernismul muzical în particular reprezintă consecință logică a sfârșitului ultimei avangarde, ele amândouă reprezintă în același timp deja un „altceva” calitativ diferit de modernismul anterior, ajungând în consecință să fie definibile în imaginea unei alterități radicale.. În egală măsură devine mult mai clară semnificația particulei post- în accepțiunea ei constatativa (pasivă
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
de Berlioz (Symphonie fantastique) transposées à Boulez ou l'inverse; Platon (Lois, République) prêtant să plume aux oukases du réalisme socialite (Zdanov, 1950), tous deux démolisant leș «modernes» de la musique de leur temps...", Dujka Smoje, pag. 83. footnote> Dispersia ultimei avangarde nu reprezintă, însă, un fenomen inedit, ci mai degrabă unul implicit procesului de evoluție culturală-artistică și îi putem găsi o analogie sau chiar prototip în fenomenul de dispersie a romantismului care într-un mod direct a contribuit la relevarea primei
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
nu reprezintă, însă, un fenomen inedit, ci mai degrabă unul implicit procesului de evoluție culturală-artistică și îi putem găsi o analogie sau chiar prototip în fenomenul de dispersie a romantismului care într-un mod direct a contribuit la relevarea primei avangarde europene. Aici ajungem la un alt contra-argument adus imaginii evoluției liniare, imperturbabil de progresiste, în conceptul de criză că un coeficient al binomului dialectic antic-modern sau vechi-nou. Lucrurile ajung să funcționeze atunci când sunt reprezentate în interiorul unui câmp dinamic, mai degrabă
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
perioadă tranzitiva (preclasicism - rococo) - A doua etapă (prometeica): Clasicismul vienez (cristalizare - clasicism - nouă paradigmă - beethovenocentrism) - Romantism (dispersare - romantism); contextul cel mai potrivit exemplificării prin analogia obiectiv/subiectiv - perioadă tranzitiva (post-romantism - verism) - A treia etapă (oedipiană): Avangardism <footnote În contextul ultimei avangarde (anii '50-'60) creația lui J. Cage, I. Xenakis și a minimaliștilor americani (Ph. Glass, Ț. Riley, S. Reich și La Monte Young) reprezintă semnul prevestitor al unei dispersii prin însăși poziționarea lor drept "avangardism de reacție" față de ipostază pan-
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
mai precis de metamorfozare gradata astfel încât fragmentarea progresivă a unui principiu (modernist) semnifică, într-un mod sincron, relevarea coagulanta a celuilalt (postmodernist). Iar situația cu periodizarea se prezintă drept una de o extremă complexitate, deoarece (a) vorbim despre dispersia ultimei avangarde și, împreună cu ea, a întregului modernism muzical și (b) postmodernismul muzical se naște din această dispersie, însă, surprinzător, adoptând starea dispersata drept condiție sine qua non, fără a sugera posibilitatea vreunei "cristalizări", "sedimentari", "clasicizări" sau, în orice caz, "clarificări" a
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
travestirea, parodia, ironia și excesul. 3. Postmodernitatea hibrida: sunt intenționate efecte de întrepătrundere (metisaj), în special cu muzica din afara sferei artistice europene (de exemplu, muzică pop și “world music”) 4. Postmodernitatea naivă: aceasta nu reacționează la dezvoltarea modernității sau a avangardei, deoarece nu poate sau nu vrea să le recunoască. Drept exemple servesc neo-tradiționalismul și, într-o oarecare, măsura minimalismul. 5. Postmodernitatea decăzuta: aceasta ar putea reprezenta expresia stării amorfe, a proximității față de starea de “rebut”, de amatorism și șarlatanie. 6
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
și o lucrare cu un caracter completamente ironic.", în: Mahnkopf, Idem, pag. 6. footnote>.. Într-un prim moment, ca un criteriu revelator ne servește însăși titulatura perioadei - postmodernitatea - care scoate în prim plan descendentă genealogica a postmodernității din a treia avangardă (1945-anii '60). Astfel, într-un prim moment am putea concepe postmodernitatea în calitate de răspuns la situația din etapă imediat premergătoare. Spre exemplu, Grand Pianola Music (1982) de John Adams, o lucrare reprezentativă a post-minimalismului, poate fi imaginata drept un raspuns postmodernist
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
între ele. Astfel putem explica sensul și utilitatea celebrei sintagme "anything goes". Nu există nici o specificare impusă, de ordin formal sau stilistic, referitoare la tehnicile componistice "privilegiate" sau de prim-plan (spre exemplu, pan-serialismul în cadrul celei de a treia avangardă). Ne putem aminti că Schoenberg a avut nevoie de o solidă explicitare justificativa de ordin teoretic a propriei sale revoluții pentru a o putea implementa la toate cele patru niveluri canonice - ideologic-estetic, componistic, interpretativ și propedeutic-pedagogic. Toate presupun o implicație
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
dintre cei menționați mai sus își formulează propria ideologie, estetică și stil în termenii unei raportări critice prin negarea exclusivă a referentului determinant care era orientarea pan-serialistă (serialismul integral) definitorie în ipostaza ei de hegemon în interiorul celei de a treia avangarde. În afară de Alfred Schnittke (orientarea polistilistică) și, poate, Iannis Xenakis (muzică stocastica), John Cage și minimaliștii aparțin de orientarea experimentalista, astfel încât cu toții își formulează propriile estetici ca imagine negativă a criteriilor complexității, ultradeterminismului și incomprehensibilității că efecte implicite unei scriituri de
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
doar aceasta putând să-i prezinte drept compozitori cu adevarat postmoderni. "Temperatura" atitudinala fiind de o evidență incandescenta inovativă și, simultan, contestatara, daca ne gândim la componentă experimentalista a muzicii, îi considerăm pe compozitorii enumerați mai sus ca aparținând ultimei avangarde, chiar dacă toți cei menționați afișează elemente implicate ulterior în concepții artistice definibile drept postmoderne. Spre exemplu, John Cage proclama prin òpus-urile sale disoluția și ulterior moartea autorului, Iannis Xenakis își edifica întreaga concepție pe reinterpretarea critică a abuzurilor pan-seriale
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
pentru a-i defini pe compozitorii mai sus enumerați drept postmoderni. Este vorba doar despre ecuația unei evoluții interne a modernismului muzical înalt și, în același timp, despre o prefigurare a unei foarte apropiate dispersii a celei de a treia avangardă și împreună cu ea a întregului modernism muzical. (b) Cazul lui Alfred Schnittke, precum și a orientării polistilistice, ridică aceeași problemă a apartenenței la postmodernitate, insă dintr-un cu totul alt unghi de atac. Din același unghi de atac din care se
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
situația în care cazul curentului minimalist relevă într-un mod radical problemă compatibilității între gândirea stilistica și mentalitatea postmodernă soluționând-o într-un mod negativ. Minimalismul american ridică aceeași problemă a determinantei stilistice că un criteriu de identificare. Aparținând ultimei avangarde moderniste, în opinia lui Kyle Gann minimalismul se prezintă drept un ultim nou stil identificabil în istoria muzicii<footnote Kyle Gann, New Musical Currents Since Minimalism, Bard College, Fall 1998, în: Robert Fink, (Post-) minimalisms 1970-2000: the search for a
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
istoria muzicii. În opinia lui Michael Nyman<footnote Michael Nyman, Experimental Music: Cage and Beyond (Music în the Twentieth Century), Cambridge University Press, 1999. footnote> minimalismul reprezintă un ultim capitol al tradiției experimentale post-Cage (ceea ce confirmă apartenența minimalismului la ultima avangardă), iar Leonard Meyer<footnote Leonard Myer, Music, the Arts, and Ideas: Patterns and Predictions în Twentieth-Century Culture, The University of Chicago, 1967. footnote> îi prezintă pe Cage și adepții lui drept (participanți la) începutul sfârșitului unei tradiții (vechi) de patru sute
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
și (b) problemă stării post-stilistice că o caracteristică definitorie a gândirii muzicale în postmodernitate. (3) Un al treilea coeficient al ambiguității și confuziei îl reprezintă modul în care postmodernitatea se relevă deja printre constituentele stilistice ale celei de a treia avangarde. Drept exemplu relevant al acestei emergente poate servi, din nou, multcitata parte a treia din Sinfonia (1968) lui Luciano Berio. Putem constată emergentă unui proto-postmodernism deja în creația lui Charles Ives, prin implicarea tehnicii citatului, aceasta utilizată în special în
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
în limitele unor aserțiuni liniare. 4. Concluzii Ipoteza unei periodizări a muzicii postmoderne Postmodernismul muzical poate fi văzut că o eroare, drept o regretabilă abatere de la „proiectul neterminat” al lui Jürgen Habermas sau că o anomalie emanând din „cimitirul” ultimei avangarde. În același timp, ar putea fi reprezentat drept ceva mai puțin „vinovat” și în același timp mult mai liber și independent de moștenirea compromisă a modernismului, chiar dacă o continuă în termenii eliberării de ideea progresului și emancipării însăși. Pornind de la
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]
-
pretenția universalității unui stil internațional, așa cum se prezenta pan-serialismul, a fost exprimat cu toata claritatea de către Luciano Berio în 1983 într-un interviu acordat revistei „Libération”, în care el a afirmat: „Acela care își spune avangardist este un cretin [...] avangardă este nulă”<footnote Ramaut-Chevassus, op. cît., pag. 11. Această replică vine în calitate de răspuns la celebra afirmație făcută de Pierre Boulez în 1952 în articolul “Schoenberg este mort”: “Compozitorul este inutil în afara cercetărilor seriale”, în: idem., pag. 21. footnote>. În comparație cu termenul
Muzica postmodernă: reinventarea artei muzicale după sfârșitul modernității by Oleg Garaz () [Corola-journal/Science/83151_a_84476]