322 matches
-
2009) Partidul televiziune Moment festiv de la oficializarea căsătoriei Opoziției: Victor Ponta își dă mâna cu Crin Antonescu, care la rândul lui vine de mânuță cu băiatul acela al cărui nume nu șil amintește nimeni, așazisul președinte al Partidului Conservator. Situație caragialescă, de „români imparțiali“ careși unesc destinele incompatibile, discursuri pe măsură. Cu toate acestea, înțelegi cei mână pe ei în luptă, care de la patrusopt încearcă, neicusorule, să dovedească bampirul, care nu se mai poate așa ceva... Bun: două partide cu destule procente
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
a pune în gardă, dar în același timp, cu un sens adiacent relevă aparent contradictoriu faptul de a păstra amintirea, urma, memoria. Pe această filieră avem mormântul, inscripția, statuia, pentru că din monere derivă și monumentum. Nu spunea Ranetti despre momentele caragialești că sunt monumente ? „Monstrul e un avertisment.” („Le monstre est un avertissment.”) spune Jean Clair, iar accepția pe care el o dă avertismentului este aceea de întoarcere a refulatului, a primitivului. Asupra a ce ne avertizează Caragiale ? Ce vede el
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
punct încolo pe Caragiale ca pe un modern și nu ca pe un „mare clasic”, și nu mă mai pot întoarce la inocența lecturii care mi-l servește pe Caragiale ca instrument pedagogic. Lectura relevă caracte- rul subversiv al operei caragialești care nu servește igieniș- tilor culturali, nu recomandă corectura, îndreptarea greșelii, operațiunile de gomaj etic, ci dimpotrivă subliniază defor- mările a căror expresivitate cuceritoare se insinuează în propriile noastre comportamente, în propriul limbaj pe măsură ce aflăm cât suntem de caragialești. Există
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
operei caragialești care nu servește igieniș- tilor culturali, nu recomandă corectura, îndreptarea greșelii, operațiunile de gomaj etic, ci dimpotrivă subliniază defor- mările a căror expresivitate cuceritoare se insinuează în propriile noastre comportamente, în propriul limbaj pe măsură ce aflăm cât suntem de caragialești. Există un întreg repertoriu eticist care circumscrie o vulgată a ceea ce înseamnă „Caragiale - contemporanul nostru”. Am putea constitui un manual al utilizatorului mediu, în special cel care face jurnalism, al acestei vulgate revelatoare : Caragiale (omul și opera) turnesol al oricărei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
tipologii complexe care includ gesticulația, reflexul mentalitar, utilizarea anumitor retorici și ceea ce am putea numi situații‑Caragiale. De aici până la forjarea unui ter- men pentru acest raport de identificare care ne situează în contemporaneitate nu mai e decât un pas. „Caragialesc” a devenit mai mult decât un atribut al operei, el a dobândit semnificație ontologică, și chiar mai mult decât atât a intrat în chimia complexă a acelor identificări esențiale care configurează un complex identitar românesc. Mai mult chiar, în afirmația
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
filozoful Alexandru Dragomir va relega caragialismul de identitatea românească din perspectiva consubstanțialității acestuia cu Periferia în relația sa emblematică cu Centrul, găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești”. În reproiec- tarea contemporaneității prin raport cu opera lui Caragiale stă punctul de plecare al demersului meu. Dacă ideea de contemporaneitate nu a făcut obiectul unei reflecții în spațiul culturii românești, este extrem de profitabilă frecventarea accepțiilor pe care le dă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dului global, a locului comun și instituție de mediere a tuturor contrastelor, impulsurilor și exceselor. Însă nici kitschul văzut ca panaceu și nici o anume mediocritate burgheză generalizată nu exclud lipsa de măsură pe care o exprimă verbiajul și agitația lumii caragialești, implicit a lumii românești care a atins vârsta primei sale moder- nități. În plus, ceea ce ne interesează în acest volum este nu doar identificarea a ceea ce are excesiv lumea operei, cum se configurează dezechilibrul și care sunt resorturile sale intime
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ea este recuperată este unul al derizoriului. Dispo- zitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos” induce o perspectivă deopotrivă deformată și deformatoare, o dereglare sistematică a scalei morale, dereglare de rezul- tantă estetică. Lumea operei lui Caragiale și caragialescul ei Degajând-o de complimentele pe care istoricii literari i le fac lui Caragiale, să-i privim opera măcar preț de o clipă cu o privire lipsită de admirația rituală sau mefiența prin- ciară a filozofului dezamăgit de toate acele
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând un anu- mit de tipar mental, o anumită morfologie, un anumit limbaj, o anumită stilistică, și în cele din urmă un anumit profil identitar, Horia-Roman Patapievici aducând în dis- cuție chiar „o identitate de tip Caragiale”. Marca absurdului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Marca absurdului nu este aici una kafkiană, ci caragia- liană, însă cele două atribute merită privite prin comparație, deși sunt atâtea lucruri care separă cadrul de referință al celor doi scriitori. Ce are în comun o situație kafkiană cu una caragialescă ? Suntem tentați să răspundem imediat : absurdul. Un absurd care recuperează ironia pentru că așa cum ne atrăgea atenția Milan Kundera, episoadele de un grotesc memorabil din Procesul stârneau primilor lec- tori râsul și nu anxietatea. Anxietatea constituie un efect de lectură tardiv
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
valoare, iar naratorul le subliniază prin accent ironic. Prima serie integrează sintagme precum „impresiile miri- fice”, „un potop de impresii și amintiri”, o colecție admi- rativ- exclamativă de locuri comune pe care le debitează conaționalii. Intemperanța este consubstanțială spiritului lumii caragialești și declamativul este acompaniat adesea de exclamativ : „Ah, mamițo ! Menuetul lui Pederaski... mă-nnebunesc !”. Cea de-a doua serie este mai interesantă pentru că privește un anumit tip de literatură sentimentală a amintirilor privilegiind momentul regăsirii locului natal, implicit al copilăriei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este generată de excesul de atenție. „Sosirea mea produce senzație. Toți ochii se pironesc asupră-mi. ă...Ă Privirile mă săgetează.” Ce anume produce această „senzație” ? Senzația ca senza- țional face parte din economia intimă a momentelor și a comediilor caragialești. Aici avem însă o polisemie deru- tantă pentru că senzaționalul este înregistrat și la nivelul percepției senzoriale și ea declanșează în personaj o stare inhibitorie. Pentru un ziarist care forjează momente senza- ționale, Caracudi, spre exemplu, „situațiunea” ar trebui să-i
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
loc unei compen- sări, unei aerisiri, unei relaxări pe care agitația lui Nae o contrazice deplin. Trebuie menționat faptul că acest inter- locutor care rămâne anonim își manifestă plenar „pofta” de a vorbi, poftă deloc ocazională, ci caracterială pentru personajul caragialesc. Cu o butadă, interlocutorul lui Nae deduce din dialog un principiu progresiv de expresie can- titativă al distribuirii emoțiilor, emoția negativă, durerea, scade prin împărțire la doi, adică prin dialog, pe când bucuria crește înmulțită cu doi prin același beneficiu al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
stabilește un echi- libru al creșterii și descreșterii emoțiilor. Negativ și pozitiv stau față în față în momentul imediat următor când adierea zefirului este îndepărtată de norul de praf stârnit de mătu- roiul serviciului municipal. Recursul la idee al personajelor caragialești conduce adesea către enormități emasculate de conținutul grav. Nae sosește dintr-un periplu nocturn, se află în circuit, berăria la care îl întâlnește pe narator nefiind decât o stație printre atâtea altele. Invocarea noutății tipică pentru debu- tul unei conversații
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
el, asemeni agitatorilor comuniști în perioada revolu- ționară. Ambele ispostaze reflectă două tipuri de deformare, unul în registrul utopiei, celălalt în registrul distopiei. Dacă încetăm să vedem în personaj doar rezultatul unui accident, el face posibilă ca multe alte personaje caragialești o reflecție asupra firii românilor sau asupra a ceea ce în eseul ei, „Ființa morală românească între pasiuni și rațiune”, Mihaela Czobor-Lupp numește „firea‑potență a românilor”. Cercetătoarea consideră că un anumit reflex mentalitar deturnează atenția românului generic de la realitate către
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
con- duce la o aplatizare, la o nivelare a observațiilor empirice, ci prin exces, ceea ce conduce la un scenariu grandios. Forma de cunoaștere suficientă este gazeta al cărui spirit deformator este subliniat cu asupra de măsură în schițele și momentele caragialești. Această lentilă deformantă pro- voacă teroarea, devine interpretantul evenimentelor care au loc afară și care ajung la cei doi pensionari prin inter- mediul zgomotului. Mai mult decât atât, articolul găsit este unul marginal chiar și în economia strategiilor de supraexpunere
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în paralel cu o exacerbare a simțului civic articulat discursului gazetăresc, mecanismul lui „simț enorm și văz monstruos”. „Lumea pe dos” a sărbătorii populare, corespunzătoare acelor fêtes de fous din tradiția medievală este regimul de lectură al intenționatelor acte ratate caragialești, pe care, însă, un nou discurs, un nou limbaj le camuflează și în același timp le exhibă nemăsura cutumiară. Tempora & Mores Cel care are curiozitatea să viziteze galeria de anatomie de la Muzeul de Istorie Naturală de la Jardin de Plantes, galeria
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aceste personaje unor deformări nu este în niciun caz detaliul anatomic. Suceala lui Cănuță nu este una anatomică, ci ține de „firea” personajului așa cum sunt și sucelile actorilor poli- tici precum Cațavencu și care corespund unui caracter tranzacțional al personajelor caragialești. Caragiale este chiar zgârcit cu amănuntele fizice cu privire la personajele sale, îl descoperim uneori atent la îmbrăcăminte, dar aten- ția ține de evidențierea ulterioară a unei body language. Nici moravurile societății în care trăiesc personajele sale nu sunt excentrice, însă discursul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
gemelare ceea ce face ca prezența unuia să o reclame automat și pe a celuilalt. Lache și Mache sunt nedespărțiți, încercările de a se desprinde unul de celălalt nu doar că eșuează, dar creează tensiunile a căror expresie o constituie comicul caragialesc, un comic de o cruzime latentă care are la bază acest duplicitarism abisal al inse- parabilității. Amicii fac parte din această familie a celor care se întrețin unul pe seama celuilalt, funcționând aproape simbiotic. În genere, unul este oratorul grav, dacă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la liman, de‑a pururi pierdute !” ăs. n.Ă Să remarcăm că acest final este o posibilitate care a fost anticipată în text, și care acum buclează creând o armonie superioară și o tușă lirică. Totul este însă profund anti- caragialesc. Naratorul refuză la scenă deschisă acest final divulgându-i caracterul pur ficțional și implicit aerul de farsă. Este rama care redimensionează faptul anecdotic la scara unei ordini cosmice, unde cele două existențe sfă- râmate relevă dramatismul condiției umane etc. Naratorul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
asupra a ceea ce înseamnă modernitatea. Brânzovenescu a fost silit la o serie de abrevieri și a fost împins către formularea unei concluzii. Concluzia este enunțul paradoxal care sub înve- lișul inepției conține pe deplin mesajul. O deconstrucție a dublului limbaj caragialesc o realizează cu maximă acribie Alexandru Dragomir în eseul pe care-l consacră Scrisorii pierdute. Citit cu atenție acest dublu limbaj definește mai bine un stil în politică, o serie de reflexe mentalitare, și în cele din urmă un complex
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și invers, recomandă măsuri radicale pentru încălcarea unei jurisdicții domestice care ține de moravuri. III Caragiale și Caragiale în Cercul Literar de la Sibiu Faptul că opera „dinastiei” Caragiale se află în atenția preocupărilor cerchiste o dovedește articolul lui Cornel Regman, „Caragialeștii «O dinastie» ?”, publicat în Revista cercului literar, la chiar apariția ei în ianuarie 1945. Cornel Regman identifică un stil, „o desinvoltură persiflantă”, un fel monden de a fi al membrilor „dinastiei” Caragiale, pe care-l apropie dandysmului în care deslușește
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un stil, „o desinvoltură persiflantă”, un fel monden de a fi al membrilor „dinastiei” Caragiale, pe care-l apropie dandysmului în care deslușește și un reflex patologic în latura bastardului Mateiu. „E o poză acesta, un soiu de „dandysm” al Caragialeștilor, sau mai degrabă un maniacalism care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul mare de mai târziu, cât și - într’o mixtură mai complicată - la fiul acestuia, Matei Caragiale.” Dis- cuția nu rămâne la nivelul stilului, Cornel Regman
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
degrabă un maniacalism care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul mare de mai târziu, cât și - într’o mixtură mai complicată - la fiul acestuia, Matei Caragiale.” Dis- cuția nu rămâne la nivelul stilului, Cornel Regman abordează „tipurile” caragialești, contestând - în spirit cerchist - accesul dramaturgului la arhetipuri, și este vorba de unele prestigioase, „arhetipurile Molièrești”. „Caragiale a creat fără îndoială «tipuri», dar acestea nu sunt nici pe departe arhetipurile Molièrești pe potriva cărora ele sunt îndeobște măsurate.” Lăsând la o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
mai revoluționară, investirea cu sens a comicului plasează comedia într-un registru care aparent i se opune : tragicul. Iar contextul de afirmare a tragicului îl constituie o altă categorie, eticul : „Comicul de situație, esențial și gratuit în vodevil, în comedia caragialescă devine un suport pentru un subtil angrenaj etic” . De fapt, tragic și etic merg mână în mână, tragicul fiind domeniul, prin excelență, adecvat judecăților de ordin etic. Chestiunea este de a ști dacă comicul propriu-zis se poate ridica sau nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]