1,124 matches
-
Ieși afară! ieși, că se-ntîmplă nu știu ce!"(Cititorul știe, deja: al treilea nu mai apucă nici să pună întrebarea.) " Se scoală împăratul necăjit foc și șart! o palmă lui Prîslea, de a răsunat tot palatul: Ieși afară, mucosule!" Suită în ritm caragialian. În felul acesta își trădează autorul "modelul" (anecdota preluată, povestea etc.) Ba chiar și mai explicit. Să ascultăm ce face Caragiale din intriga și finalul Imitației: "Ileana și Ileana, că de unde nu, îmi fac seamă singur!" (destul de economic, și clar
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
două și jumătate, șapte trecute...") și cîte altele. Uriașă a fost, la Caragiale, plăcerea de a (se) amesteca nestingherit (în) toate lucrurile aparent diferite, aparent serioase -, deconstruindu-le, încălcînd bunele convenții și rezervînd cititorului un traseu intertextual. Multe din soluțiile comicului caragialian vin din amestecul discursurilor "de gen". Dincolo însă de potențialul evident al rescrierii ironice, de parodia ca formă de intertextualitate, ne aflăm, cu citarea ostentativă a propriilor teme / clișee, într-o altă cheie a partiturii artistului. Anecdota Partea Poetului, în
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
petrecerea despart întotdeauna pe spectatorul insolitat de mulțimea înlănțuită în pornirea comună. Ceea ce se repetă este agresiunea sonoră, care a împărțit deja în două scena povestirii. Spectatorul needificat și ceata de scandalagii, cheflii, zgomotoși apar ca un tandem în imaginarul caragialian. Ca o formulă creatoare, chiar, de intrigă (precum în Conul Leonida față cu Reacțiunea), în jurul căreia se animă întreaga acțiune (pînă la descoperirea finală), sau ca un motiv secundar, complement auditiv reamintind personajelor existența urbei...Pînă și într-o proză
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Ce se întîmplă (sau se "petrece") alături, dincolo de spațiul vizibil, deplasează accentul, controlează, deformînd-o, atenția protagonistului. În ordinea textului, dubla scenă oferă concursul simultaneității unor forțe inegale, mistificate prin malentendu. Cînd implicarea "fandacsiei" și a ...puseului interpretativ (irepresibil în lumea caragialiană) este comică, îi auzim pe Leonida și Efimița. Cînd același efort concentrat auditiv pe scena invizibilă slăbește dramatic puterile eroului, ne aflăm în plin scenariu de groază (un frison ne avertizează de precaritatea graniței între ele). Pe o scară a
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
pseudonim (P. Nicanor & comp.) comentarii asupra romanului proustian (À la recherche du temps perdu, Pentru cetitorii lui Proust), același an în care apare volumul Scriitori români și străini, conținînd cunoscutele analize ale prozei scurte sadoveniene, note asupra unora din comediile caragialiene, articolul despre Creangă (...Țăranul și tîrgovețul), Duiliu Zamfirescu (La moartea lui...), Ionel Teodoreanu, Anatole France, Thomas Hardy etc. O chestiune constantă în meditația lui Ibrăileanu este raportul artă-realitate. Cum acesta se întîmplă a fi de prim ordin în reprezentarea lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
moarte. Simbolic, survine moartea sinelui, iar nu a partenerului. Un exemplu extrem al naturii abisale a geloziei, comună naratorului și lui Swann, îl constituie atitudinea acestuia din urmă, exprimată în episodul scrisorii iubitei sale, Odette, către Forcheville. (Seamănă cu scena caragialiană în care mesagerul epistolei, vrînd să facă un serviciu, descoperă că scrisoarea îl privește, îl injuriază, la propriu; sau la figurat, cum e și cazul lui Swann, care se vede, dintr-o dată, purtătorul misivei Odettei către celălat amant.) Comentariul Juliei
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
ZID ȘI CASA DE SIMȚIRE 68 MOARTEA LENOREI 76 FASCINAȚIA ASCUNSULUI 81 NOTE 85 "...CAMIL CITEȘTE LA DAME AUX CAMÉLIAS..." 86 RE-SCRIEREA INTERTEXTUALĂ. LA DAME AUX CAMÉLIAS 99 NOTE 101 SCENA ȘI IRONIA. CU UN INTERMEZZO DESPRE TEATRALIZARE ÎN EPICUL CARAGIALIAN 102 DESPRE CUM NIMIC NU ESTE CE PARE A FI 102 SCENE CARAGIALIENE 105 MALENTENDU ȘI MAL... ENTENDU NENOROCIRILE AVANSCENEI 111 UMBRA AUTORULUI SAU IRONIA DISCURSULUI ROMANESC 119 IOANIDE ȘI SALVAREA PRIN IRONIE 120 SCENA EXOTICĂ. UN ...EASTERN MEDIEVAL 126
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
85 "...CAMIL CITEȘTE LA DAME AUX CAMÉLIAS..." 86 RE-SCRIEREA INTERTEXTUALĂ. LA DAME AUX CAMÉLIAS 99 NOTE 101 SCENA ȘI IRONIA. CU UN INTERMEZZO DESPRE TEATRALIZARE ÎN EPICUL CARAGIALIAN 102 DESPRE CUM NIMIC NU ESTE CE PARE A FI 102 SCENE CARAGIALIENE 105 MALENTENDU ȘI MAL... ENTENDU NENOROCIRILE AVANSCENEI 111 UMBRA AUTORULUI SAU IRONIA DISCURSULUI ROMANESC 119 IOANIDE ȘI SALVAREA PRIN IRONIE 120 SCENA EXOTICĂ. UN ...EASTERN MEDIEVAL 126 NOTE 133 CRITICI LA SCENA ROMANULUI 135 DESPRE REPREZENTARE CU G. IBRĂILEANU 135
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Bellu, al ei, la mănăstirea Văratec, dar nu au adăstat cum se cuvine asupra acestor destine, asupra ființei eminesciene, a rigorilor epistolare de la finele veacului XIX ori a asemănărilor șocante dintre retorica lui "Hyperion" și partiturile verbale ale unor personaje caragialiene, precum Chiriac, Veta, Rică Venturiano..." Ideea asocierii acestor texte cu acelea pe care le produc personajele lui Caragiale, prin limbaj, dar și ca atitudine a corespondenților, e poate primul lucru ce sare în ochi unui cititor grăbit sau unuia care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Monologul dramatic eminescian, 2001; Iconi și literatură, 2002 etc.), Ioan Derșidan face acum o sinteză din propriile studii, nuanțând însă și aprofundând imaginarul acesteia, punând în discuție, într-un paralelism productiv, chestiunea personajelor, a tipologiei catilinarilor cu aceea a temperatorilor caragialieni (Catilinari și temperatori. Eminescu și Caragiale, Editura Casei de Știință, Cluj-Napoca, 2010) din dorința de a oferi "complementaritatea și întregul necesare" unei "relecturi" în care să se caracterizeze nu doar o operă literară ci și o epocă ("istorie și viață
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
interesului. Când aceste naturi catilinare, cugetătoare, ies la suprafața vieții sociale, prin "coliziune de interese", îndepărtare de idealurile naționale și de interesele celor mulți, se produc și se explică molipsirea de răul veacului și crearea straturilor catilinare". Astfel, alături de temperatorii caragialieni, ei depun mărturie "despre viața publică și privată românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea". Evident, primul exemplu în ilustrarea acestei tipologii se dă din romanul Geniu pustiu, un "roman erotic și eroic", în care se face
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Cazul acestor firi catilinare surprinde forța lui Eminescu de a impune atenției "oprobiul" față de "o dimensiune a umanului captivă interesului imediat politic". Eminescu surprinde "demonia unor personaje pe fundalul social-istoric, ori pehlivănia și viclenia, parvenitismul, vanitatea și adaptarea unor temperatori caragialieni". Nu ne vom opri asupra tipologiei temperatorilor caragialieni, despre care va trebui să vorbim atunci când vom avea în vedere abordarea operei caragialiene de către Ion Derșidan. În capitolul Repere ale operelor, profesorul de la Oradea reia chestiunea Monologului eminescian, pe care o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
de a impune atenției "oprobiul" față de "o dimensiune a umanului captivă interesului imediat politic". Eminescu surprinde "demonia unor personaje pe fundalul social-istoric, ori pehlivănia și viclenia, parvenitismul, vanitatea și adaptarea unor temperatori caragialieni". Nu ne vom opri asupra tipologiei temperatorilor caragialieni, despre care va trebui să vorbim atunci când vom avea în vedere abordarea operei caragialiene de către Ion Derșidan. În capitolul Repere ale operelor, profesorul de la Oradea reia chestiunea Monologului eminescian, pe care o dezbătuse într-un studiu precedent. Comentariul său este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
Eminescu surprinde "demonia unor personaje pe fundalul social-istoric, ori pehlivănia și viclenia, parvenitismul, vanitatea și adaptarea unor temperatori caragialieni". Nu ne vom opri asupra tipologiei temperatorilor caragialieni, despre care va trebui să vorbim atunci când vom avea în vedere abordarea operei caragialiene de către Ion Derșidan. În capitolul Repere ale operelor, profesorul de la Oradea reia chestiunea Monologului eminescian, pe care o dezbătuse într-un studiu precedent. Comentariul său este acum de orientare stilistică și pune accent pe modul de constituire a monologului dramatic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
verosimil, dar neconcordant; tot ce povestește pare să fie adevărat, numai că acțiunea se desfășoară în alt timp decât cel al evenimentelor cotidiene. Gore, așa cum afirmă Eugen Simion, în Scriitori români de azi, pare a se asemăna cu unele personaje caragialiene. Totul se bazează pe un joc paradoxal al timpului, pe ruptura ce are loc la nivel temporal. Elementul senzațional se produce atunci când, întorcându-se în cârciumă, nimeni nu-l crede, ba mai mult, aceștia au argumente vizibile că nimic nu
Maria Ungureanu by Fantasticul în opera lui Mircea Eliade – Monografie () [Corola-publishinghouse/Science/1606_a_2947]
-
expusă mai sus, apropiindu-i de „blânda nebunie”, „ei” vor putea avea parte, dacă nu de un alt tratament, de o privire mai Îngăduitoare, oricum, mai puțin biciuitoare, mai umană. Deoarece râsul gros pe care-l provoacă schițele și dramele caragialiene nu Îi biciuiesc numai pe cei așa-ziși proști, dar și pe cei care fac un caz grotesc, grosolan aș zice, cu evidentă autosatisfacție, de aceștia. O autosatisfacție ce Îi unește pe unii În corul râsetelor batjocoritoare Într-o „masă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
locul ei. De ce a fost scoasă din context și de ce s-a impus odată ca un modus vivendi pentru lumea lui Caragiale, sau altfel ca o lentilă prin care opera era privită ? Ce a impus această frază pe scena exegezei caragialiene și în conștiința unui grup mult mai mare de cititori avizați ? Și, despre a cui vedere și simțire este vorba ? A naratorului din narațiunea sus-pomenită, a lui Caragiale-autorul, a cititorului căruia i se deschid ochii și simțurile ? În mod cert
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
se des- chide către un câmp de posibilități mult mai extins. Într-un context mai larg, Nicolae Manolescu respinge „lectura esopică și polemică a comediilor prin prisma experienței noastre istorice din comunism” , ca lectură deformatoare și străină de natura operei caragialiene, lectură inițiată în anii ’60 sub semnul tea- trului absurdului al lui Eugen Ionescu. În aceiași termeni se referă și Mircea Muthu la excesele „actualizărilor” într-un inter- viu acordat lui Constantin Coroiu și consemnat în Adevărul literar și artistic
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cel privat, și a configurat o stilistică particulară, un indelebil profil identitar. Ce e de făcut ? Să ne privim cât mai adânc în această oglindă, să ne cunoaștem mai bine, să ne lăsăm posedați de geniul lui Caragiale, să devenim caragialieni, adică înțelepți, buni și ironici. I Caragiale - contemporanul nostru ? Caragiale contemporanul nostru ? Schițez o parafrază la titlul celebrului studiu al lui Jan Kott despre Shakespeare apărut în 1964, în Anglia, dar sub o formă interogativă, având în minte opusculele care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o festă, cea mai mică dintre toate, o primă deformare pe care o uităm aproape imediat. În oglindă stânga a devenit dreapta și viceversa ca în Două loturi, unde numerele câștigătoare sunt întocmai, dar „de-a-ndoaselea”, într-un diabolic chiasm. Oglinda caragialiană ne oferă astfel o primă ambiguitate, o vedere generatoare de confuzii minore, dar cu consecințe majore, dar și altceva mai puțin clar per speculum in enigmate cum spune Epistola Apostolului Pavel către Corinteni, atunci când încercăm să gândim raportul cu contemporaneitatea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un contemporan însă, această chestiune a contemporaneității mi se pare strâns legată de cea a identității. Înainte de a analiza această relație care nu este numaidecât evidentă, mi se pare nece- sar să trec în revistă câteva explicații relevante în exegeza caragialiană privitoare la contemporaneitatea operei lui Caragiale. Cu excelentul său eseu, Lumea ca ziar. A patra putere : Caragiale , Ioana Pârvulescu este printre puținii istorici literari care încerca o recuperare a unei fațete a operei contemporane cu scriitorul. Într-o altă carte
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sesizează complicațiile care decurg din „actualizarea” lui Caragiale, adică scoaterea sa din cercul securizant al „clasicismului” canonic. În plus, Mircea Muthu se referă la acea „actualizare” particulară care deformează viziunea asupra întregii opere așezând în fața ei lentila deformatoare a dramaturgiei caragialiene. Comediile sunt sursa inepui- zabilă a contemporaneizării lui Caragiale. dacă facem abstracție de geniul lui Caragiale, care l-a clasicizat, atunci urmează întrebările pe care secolul nostru, secolul nou aș zice, trebuie să și le pună, ca, de altfel, cu privire la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a deformărilor ulterioare ale operei. Un ultim popas cu această temă, o lectură a cărții lui Gelu Negrea, Anti‑Caragiale generează o reflecție similară prin rezonanță cu mesajul cărții asupra exagerării, excesului de interpretare a cate- goriilor negative cu privire la universul caragialian. „Tocmai excesul de toxicitate pus în cârca lor a făcut ca interpretarea operei lui Caragiale (de către critici sau de către regizori) să alunece încet-încet de la viziunea unui scriitor plin de haz și cu un simț acut de observație, dar îngăduitor, înclinat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lentila prin care e privită opera pentru a o deforma conform cu un indice de refracție ideologic convenit. În opinia lui Nicolae Manloescu, ne plasăm în zona abuzurilor sau a unei rele întrebuințări nu doar cu instrumentarea ideologică a unui antijunimism caragialian de esență realist socialistă în anii ’50, dar și cu o lectură de opoziție, antitotalitară și evident esopică precum cea a lui Mircea Iorgulescu din Marea trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale . În același sens pledează și Monica Lovinescu, asupra
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în lumea literaturii, privative sau augumentative, ambele sunt deformatoare, ambele sunt circumscrise unei optici particulare, aceea a autorului. Butada lui Monet, „Je ne suis qu’un œil”- „Nu sunt decât un ochi” -, devine un fapt structural al orga- nizării operei caragialiene care doar aparent înregistrează precum o placă fotografică cotidianul, în fapt deformându-l expresiv după o optică particulară. Din Grand Hôtel „Vic‑ toria Română” ne parvine un decupaj care nu a întârziat să devină o lentilă prin care opera este
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]