KorAP: Find »[drukola/base=cartezian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...33 >

808 matches

Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329

realism și nominalism. Potrivit lui Duns Scot, intuiția este criteriul infailibil al adevărului, fundamentul certitudinii, excluzând orice Îndoială; căci, de exemplu, dacă nu e sigur că văd un perete alb la o anumită distanță, e absolut sigur că văd. Argumentul cogito-ului cartezian se bazează pe același principiu: din faptul că gândesc, chiar dacă Într-un mod fals sau iluzoriu, faptul de a gândi adeverește și validează cogitarea În sine. Prin urmare, cogito ergo sum pare a fi o intuiție nemijlocită care nu se

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
expresii logice diferite a căror valoare de adevăr este echivalentă cu valoarea de adevăr a implicației dintre p și q atunci când p și q iau valoarea „adevărat”. Vom considera cele patru implicații diferite ca fiind cele patru interpretări date enunțului cartezian În discuție evidențiate până În acest punct, În care operatorul ergo capătă valori diferite: p→q = „dacă gândesc, atunci exist” p&q = „a gândi și a exista sunt fapte ce se petrec simultan” p↔q = „a gândi și a exista este

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
fi admisibilă dacă ar putea fi admis și cazul În care p e adevărat și q e fals: „a gândi și a nu exista sunt fapte ce se petrec simultan”, variantă care nici ea nu poate fi admisă de către sistemul cartezian. Iar În cazul echivalenței enunțul „a gândi și a exista este același fapt” nu poate fi acceptat pentru cazul În care p și q sunt false: „a nu gândi și a nu exista sunt același fapt” nu poate fi admis

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
care p și q sunt false: „a nu gândi și a nu exista sunt același fapt” nu poate fi admis drept un enunț adevărat. Ultima formulă, p&q∨Îp&q, este cea care pare a surprinde cel mai bine intenția carteziană În toate cazurile sale. Interpretarea formulei ar fi următoarea: „gândesc și exist, sau nu gândesc și exist”. Dacă privim Întreaga coloană de valori a expresiei p&q∨Îp&q, observăm că ea exprimă valorile de adevăr ale propoziției q, expresia

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
expresiei p&q∨Îp&q, observăm că ea exprimă valorile de adevăr ale propoziției q, expresia fiind de fapt echivalentul post-pendenței, adică reafirmarea propoziției sum, reafirmând de fapt existența. O astfel de interpretare, mai largă și mai nuanțată, a enunțului cartezian, În care este urmărită menținerea În orizontul existenței, este cea care se apropie cel mai mult de intențiile filosofului, care ne avertizează, de altfel, că certitudinea despre propria existență poate urma căi ce se raportează și la alte acțiuni decât

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
că și eu exist, de vreme ce mă Înșeală; și, Înșele oricât e În stare, el nu va face totuși niciodată ca eu să nu fiu nimic, atât timp cât voi socoti că sunt ceva”. Am putea să reformulăm, În lumina acestor cuvinte, enunțul cartezian și să spunem: „ori gândesc, ori nu gândesc, exist”. Iar dacă formalizăm aceste enunț, el va arăta astfel: p∨Îp→ q = „ori gândesc, ori nu gândesc, exist” Deși pare că am mai dedus o a cincia implicație, nu e câtuși

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
poate fi redus atât de simplist la vreuna din implicațiile pe care le presupune, așa cum a fost arătat, deoarece nu pentru toate cazurile se pot admite propozițiile pe care le generează, sau valoarea lor de adevăr, potrivit cu punctul de vedere cartezian. Inconsistența acestor situații decurge și din aceea că, de la Început, Îndoiala considerase realitatea presupusă ca existentă, afirmată. Dat fiind acest cadru inițial, Îndoiala asupra cunoașterii realității devine oricând posibilă, indiferent de „gradul de realitate” acordat existenței. Căci faptul de a

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
prin gândire se stabilește cunoașterea acestui fapt, el devine o idee. Ca oricărei idei, și cogito-ului i se poate prezenta acum temeiul, care nu este altul decât cel al cogitării Însăși. Așadar, e zadarnic să ne mai Întrebăm dacă enunțul cartezian exprimă un silogism, și ce fel de silogism, sau exprimă o intuiție, și intuiție a ce. El nu este decât o afirmare hotărâtă, pe orice cale, a ancorării experienței cogitative În realitatea existenței. Acel „sum” implicat de „cogito” nu are

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
ceea ce este ființa implicată de „este”, așa cum a văzut-o Heidegger. Sum desemnează doar faptul de neeludat al unei existențe. Dar al unei existențe neproblematice. Așa că nu poate fi considerat ca principiu al metafizicii, deoarece, vom vedea mai departe, substanțele carteziene - res cogitans și res extensa - nu Își pot găsi temeiul decât Într-o existență neproblematică. 2.2. COGITO-UL CA PRINCIPIU METAFIZIC Cogito-ul a ridicat atât de multe probleme nu doar din dorința de a se stabili dacă este concluzia

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
existență neproblematică. 2.2. COGITO-UL CA PRINCIPIU METAFIZIC Cogito-ul a ridicat atât de multe probleme nu doar din dorința de a se stabili dacă este concluzia unui silogism sau expresia unei intuiții, ci pentru că, prin aducerea sa În filosofia carteziană, el a funcționat ca un nou principiu metafizic, diminuând, Într-o oarecare măsură, hegemonia absolută de până atunci a principiului divinității. Constituindu-se ca adevăr revelat de Îndoiala Însăși, cogito-ul cartezian Își dezvăluie natura de principiu metafizic prin faptul că

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
unei intuiții, ci pentru că, prin aducerea sa În filosofia carteziană, el a funcționat ca un nou principiu metafizic, diminuând, Într-o oarecare măsură, hegemonia absolută de până atunci a principiului divinității. Constituindu-se ca adevăr revelat de Îndoiala Însăși, cogito-ul cartezian Își dezvăluie natura de principiu metafizic prin faptul că este cel care permite spiritului, pentru prima dată, să opereze distincții, la Început foarte generale, dar mai apoi tot mai determinate, În câmpul cunoașterii. Prima distincție care devine evidentă datorită acestui

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
datorită tot acțiunii cogito-ului, lumea lucrurilor fizice. Abia acum, Îndelungata strădanie de definire a celor două substanțe distincte, res cogitans și res extensa, a fost dusă la bun sfârșit. Abia acum, se poate spune cu toată siguranța că În cogito-ul cartezian trebuie să Înțelegem mai mult decât concluzia unui silogism, o deducție care se obține urmărind relațiile dintre termeni sau o expresie numai bună de epatat. Este cu mult mai mult decât toate acestea la un loc. Este un al doilea

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
silogism, o deducție care se obține urmărind relațiile dintre termeni sau o expresie numai bună de epatat. Este cu mult mai mult decât toate acestea la un loc. Este un al doilea principiu, al raționalității, care participă la construcția metafizicii carteziene, dar care operează simultan și În orizontul existenței, producând distincția dintre res cogitans și res extensa. 3 DUMNEZEU Chiar dacă demersul Întreprins În capitolul precedent pare că ne-a adus În fața unui punct câștigat - acela al afirmării cogito-ului prin scoaterea sa

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
3 DUMNEZEU Chiar dacă demersul Întreprins În capitolul precedent pare că ne-a adus În fața unui punct câștigat - acela al afirmării cogito-ului prin scoaterea sa În afara cunoștințelor ce pot fi supuse Îndoielii, deoarece reprezintă un principiu metafizic - totuși, urmând chiar metoda carteziană, putem să ne mai Întrebăm Încă o dată: această certitudine ne este permisă În orice condiții, recursul la această certitudine este etern? Dacă e să urmăm cuvintele filosofului, s-ar părea că răspunsul e unul restrictiv: certitudinea conferită de cogito este

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
s-ar putea Întâmpla tocmai ca, dacă m-aș opri de la acțiunea de a cugeta, să Încetez pe dată și În Întregime să mai exist”. Din această supoziție tulburătoare se naște o nouă problemă și o nouă provocare pentru filosofia carteziană: e Într-adevăr nevoie ca de fiecare dată când spiritul se transpune În starea de cunoaștere să Întreprindă o nouă punere la Îndoială a cunoștințelor sale, să reinițieze Întregul algoritm al ajungerii la cunoașterea adevărurilor sigure, certe, sau există o

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
dezvoltau nu s-au suprapus identic. În plus, această incongruență a fost mereu perturbată de manifestări secundare specifice, repudiate atât de teologie cât și de filosofie: misticismul, ereziile, ocultismul. Pentru a Înțelege de ce Dumnezeu este un principiu al construcției metafizice carteziene, o trecere În revistă a opiniilor exprimate asupra acestui concept de către gânditorii de dinaintea lui Descartes găsesc că va constitui o elocventă probă În favoarea ideii pe care caut să o argumentez aici. Se va vedea astfel, o dată În plus, că Descartes

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
de rațiune, Îl transformă tot mai mult pe Dumnezeu Într-un concept abstract. Fapt pentru care Îndrăznește să avanseze și o analiză critică a acestui concept. Guillaume d’Avergne Ideea, pe care o vom Întâlni la tot pasul În filosofia carteziană, că identitatea dintre esență și existență reprezintă o necesitate internă a conceptului În cazul lui Dumnezeu, apare odată cu Guillaume d’Avergne (1180-1249), care este primul filosof al perioadei scolastice la care Întâlnim marcată diferența dintre esență - quod est - și existență

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
Bonaventura: simțuri, imaginație, rațiune, intelect, inteligență, synderesis - a separa și a distinge deodată, intuitiv -, aceasta din urmă ne reține În mod deosebit atenția. Numită și „culme a minții”, synderesis prezintă o asemănare destul de mare cu ceea ce vrea să fie enunțul cartezian al cogito-ului, care nu e deducție, nu e implicație, ci aproximativ această distingere simultană și intuitivă a unei situații unice În care sunt cuprinse două determinări nici consecutive, nici tocmai simultane. Pe de altă parte, ca și Descartes, care a

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
nostru de ființe finite. Punerea În centrul conceptului despre Dumnezeu a ideii de perfecțiune, exprimată prin conotațiile infinitului, o vom regăsi la Descartes. Atât doar că el presupune cu necesitate existența unei idei Înnăscute despre Dumnezeu. Fără această presupoziție teza carteziană asupra conceptului pe care-l cercetăm aici, Dumnezeu, nu ar putea fi susținută. William de Ockham Cel care pune capăt disputei dintre argumentele thomiste și cele scotiene, pentru câteva sute de ani, e William de Ockham (1280-1349). Căutând să argumenteze

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
acest argument va renaște abia În filosofia lui René Descartes, dar aici obiectivul principal nu-l va mai constitui problema existenței ca atare a lui Dumnezeu, ci găsirea unui principiu care să confere certitudine și validitate cunoștințelor noastre. ARGUMENTUL ONTOLOGIC CARTEZIAN După această trecere În revistă a modului cum a fost tratată tema argumentului ontologic Înaintea lui Descartes, ne vom Întoarce la filosoful nostru. Pe parcursul ei, am marcat idei care Îl vor fi influențat pe Descartes, nefiind exclus ca filosoful să

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
Îl vor fi influențat pe Descartes, nefiind exclus ca filosoful să le fi cunoscut și să se fi folosit de ele În mod deliberat. Rostul acestui recurs a fost acela de a arăta că ideile, pe care deseori le numim carteziene, nu au apărut neapărat odată cu Descartes, că este În continuare legat de mulți dintre gânditorii care i-au premers și că, Într-o oarecare măsură, el se așează În aceeași traiectorie. Dar să vedem cum se prezintă argumentul ontologic cartezian

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
carteziene, nu au apărut neapărat odată cu Descartes, că este În continuare legat de mulți dintre gânditorii care i-au premers și că, Într-o oarecare măsură, el se așează În aceeași traiectorie. Dar să vedem cum se prezintă argumentul ontologic cartezian. Pentru a demonstra existența lui Dumnezeu, Descartes recurge la teoria ideilor Înnăscute. Potrivit acesteia, sufletul nostru conține o serie de idei Înnăscute, care ne furnizează cunoștințe anterioare oricărei experiențe, cunoștințe care sunt În același timp și adevărate. Dintre aceste idei

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
făurarul Își Însemnează opera și faptul că, pentru a avea știință despre el ca despre autorul sufletelor noastre, Dumnezeu și-a marcat existența prin ideea despre sine, pe care a pus-o În ele. Referindu-se la acest argument ontologic cartezian, Henri Hude, În lucrarea Prolégomènes (p. 190), după ce-l categorisește ca fiind unul panteist, afirmă totuși că dacă panteismul ar fi adevărat, În mod evident argumentul ontologic a priori cartezian trebuie să fie posibil, căci altfel o ființă gânditoare nu

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
argumentul a priori, așa cum Îl impune Descartes, sub forma ideilor Înnăscute. Argumentul ontologic a priori cartezian poate fi interpretat În acest caz ca o aplicare a cauzalității lui Dumnezeu Însuși, aplicare ce traduce În mod strălucit inspirația sintetică a doctrinei carteziene - cea despre care am vorbit la capitolul rezervat cogito-ului - și care poate să nu fie luat drept o dovadă riguroasă a existenței lui Dumnezeu, cât mai mult o explicitare a ideii despre Dumnezeu, adică a unei ființe necesare ce poate

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
care adesea e o mașină defectuoasă. Credeți ce veți putea despre mine, căci m-ați făcut să depășesc limitele filosofării pe care mi le-am prescris”. Teama, reluată și aici, de a nu depăși limitele propuse pentru filosofare exprimă intenția carteziană de a menține argumentația În limitele raționalității, ale discursivității și ale unei reale obiectivități. Convingerea că filosofia trebuie să se folosească doar de mijloacele rațiunii, chiar și atunci când este vorba de argumentarea existenței lui Dumnezeu, este rostită hotărât, o dată mai

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]