2,405 matches
-
la îndemână să vă zic câteva lucruri. Faptul că bâzâiau și se izbeau de geamuri nu era ieșit din comun, dar întreceau măsura, o făceau într-un chip necuviincios și în momente nepotrivite, bunăoară când una dintre vocile acelea de clopoțel, în rochiță albastră și cu funde albe, recita ceva din manualul de citire, aducând laolaltă trandafirii, hărnicia, gărgărițele (cu accent pe i), lanurile de grâu, partidul și cununile de pini de pe creste. S-a întâmplat apoi ca un muscoi negru-albăstrui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
meu și numai al meu. Și am Început să călătoresc, În spațiu și timp, În cărțile mele, căutîndu-l. Am trecut pe la Londra, pe la Daniel Defoe, pentru un tur cu ghid al ciumei. L-am auzit pe cel care suna din clopoțel zicînd „Scoateți-vă morții afară” și am simțit În nări mirosul fumului de la trupurile arse. Încă-l mai simt și acum. Peste tot În Londra, oamenii mureau ca șobolanii - de fapt, și șobolanii mureau, ca și oamenii. După cîteva ore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1976_a_3301]
-
de buruieni, În partea Înclinată a cartierului Campden Hill, printre niște case pe porțile cărora stătea scris „de Închiriat“. LÎngă un gărduleț de nuiele țepoase se vedea o statuie ciobită și coclită, făcută parcă dintr-un bloc de piatră ponce. Clopoțelul, ascuns sub porticul În stil victorian timpuriu, sună, trezind un ecou ce părea să alerge după locatari În odăile cele mai ferite, ca și cum puțina viață ce mai rămăsese În această casă se refugiase de-a lungul coridoarelor ei Întunecoase. Albul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
de neliniștea vagă pe care-o Încercase În ajun cînd Îl văzuse pe Poole. Acum aștepta cu nerăbdare obișnuita vizită matinală a lui Johns. Dar Johns nu veni; Digby se perpeli În pat Încă o jumătate de ceas, apoi sună clopoțelul. Era ora la care i se aduceau de obicei hainele, dar femeia de serviciu care răspunse la chemarea lui Îi spuse că nu primise nici o dispoziție În acest sens. — Dar n-ai nevoie de nici un fel de dispoziție, exclamă el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
și apoi pe scările murdare, pînă ajunse la primul etaj. Acolo domnea o tăcere mormîntală; nu se mai auzea nici măcar tic-tacul pendulei. Deasupra ușii unei Încăperi, ce părea să fi slujit cîndva drept cămară, atîrnau de o sîrmă ruginită niște clopoței destul de mari. Pe fiecare dintre ele era lipită cîte o etichetă: „Biroul“, „salonul“, „Dormitorul nr. 1“, „Dormitorul nr. 2“ etc. Clopotele erau pline de praf, iar pe cel cu eticheta „Sală de mese“ un păianjen Își Întinsese pînza subțire. Ferestrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
Bazakbal, să deschidem cartea și să găsim un Italo Calvino. — Ah, nu! Dacă e așa, facem proces editurii! — Ascultați, de ce să nu schimbăm numerele noastre de telefon? - (Uite unde voiai să ajungi, Cititorule, învârtindu-te în jurul ei ca șarpele cu clopoței!) - Așa, dacă unul dintre noi găsește că în exemplarul lui e ceva ce nu merge, poate cere ajutor celuilalt. Împreună avem mai mari șanse să alcătuim un exemplar complet. Uite, ai spus-o. Ce e mai natural ca între Cititor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
vagă senzație de alarmă, și, chiar înainte de a capta sunetul în ureche, mintea înregistrează posibilitatea țârâitului, aproape îl cheamă, îl aspiră din propria absență, iar în acea clipă, dintr-o casă ajunge, mai întâi atenuat, apoi mereu mai distinct, sunetul clopoțelului, ale cărui vibrații fuseseră culese deja de o antenă din străfundurile ființei mele, înainte ca auzul să le fi perceput, și iată că mă cuprinde o frenezie absurdă; sunt prizonier într-un cerc în centrul căruia e telefonul care sună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
și pere și mai mici și prune. - Aseară am vorbit iar cu omuleții, a venit cel cu pălărie și m-a salutat, pe urmă i-a chemat și pe ceilalți, i-am zis lui Sorin la dude. Mi-au arătat clopoțelul care-i adună pe toți. Știi cum sună? Parcă nici nu-l auzi, sună așa, în tine... Întotdeauna Sorin mă fluiera, treceam prin gard, prin spărtură, ne urcam în dud, apucam creanga cea mai mare, ne ridicam în mâini cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
mai întunecată a ruinelor, apoi stinge farurile și apasă frânele. Brandy și cu mine ne oprim așa repede că numai centurile de siguranță ne țin departe de bord. În jurul nostru, în mașină, larmă și zornăit de metal lovindu-se de clopoței și gonguri metalice. — Scuze, cred, zice Brandy. Îs tot soiul de prostii pe podea și-au intrat sub pedala de frână când am încercat să opresc. Muzică luminoasă ca argintul se rostogolește de sub scaunele noastre de mașină. Inele de șervete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
cu închizătoare electrică pînă la treptele vilei, apoi trecu în vîrful picioarelor pentru ca paznicii să nu-și dea seama că nu ocolește clădirea ca să urce la colonelul Stoicescu. Avea emoții, dacă ușa era închisă trebuia să tragă de mînerul cu clopoțel și să aștepte pînă i se va deschide. Oricînd putea veni cineva, poate chiar unul dintre cei doi intruși și să-l găsească acolo. Nu-i era teamă de explicații, dar era mult mai bine să nu dea ochii cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Cantacuzino aștepta de mai bine de două luni telefonul acesta. Încă de cînd îl văzuse pe Șerban Pangratty apărînd la recepția dată în onoarea lui Italo Balbo însoțit de un ins boțit, șters, oricum, nu un obișnuit al saloanelor, un clopoțel de argint a clinchenit în complicatul său aparat de evaluare a situației. Din lene ori din șiretenie, nu se prea străduia să le despartă, cu vremea observase că lenea ajută tot atît de mult cît și cea mai neobosită activitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
și anarhia, ci peste un regat al ordinii, al credinței, al devotamentului. Toată lumea în uniformă și toți într-o aliniere perfectă. Ca la masa de exerciții tactice, Caraiman e totuși un prusac și sîngele apă nu se face. Uniforme, fanfare, clopoței, steaguri, pas de marș, salut organizat și unison! S-ar putea să reușească, eșantionul viitoarei Țări ar putea să-l dea gata pe domnul Caraiman, cam sastisit de cabarete. Uniforme și bani. Va avea grijă să-l îngroape sub eghileți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
pus pe treabă. Cum n‑a reușit să le Înlăture de pe pereți, și‑a zis că e mai bine să le acopere cu un strat gros de vopsea, urmărind conturul lăsat de igrasie. Așa apăru În baie prima floare, un clopoțel uriaș sau un nufăr, cine mai știe. Toți i‑am adus laude. Au venit și de prin vecini să‑i vadă opera. Până și nepoțelul lui drag și‑a manifestat sincer admirația. Și uite așa a Început totul. A urmat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
topește înăuntru și-o s-o dea afară când se pișă. Apoi începe să-l doară în spate. Rinichii. Nu mai poate sta în picioare. Puștiul vorbește la telefon din patul lui de spital, și în fundal se aud clinchete de clopoțel, oameni care țipă. Concursuri televizate. Radiografia dezvăluie adevărul, ceva lung și subțire îndoit în vezică. V-ul ăsta lung și subțire dinăuntru colectează toate mineralele din urina puștiului. Se face tot mai mare și mai dur, acoperit cu cristale de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
următorul centru comercial cu motel în franciză, după următorul fast-food, Mama Natură e așezată pe trotuar într-o perfectă poziție lotus, mâinile ei pictate cu vinișoare întunecate de henna i se odihnesc pe fiecare genunchi. La gât, un colier cu clopoței de templu scoate clinchete ușoare. Mama Natură aduce la bord o cutie de carton cu haine, în care sunt învelite sticluțe de uleiuri cleioase. Lumânări. Cutia miroase a ace de pin. Mirosul rășinii de pin din focul de tabără. Mirosul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
găsește agățându-ne unii de alții, clipind orbi, dar încrezători, în vreme ce vocea doamnei Clark ne conduce prin ușa de oțel. Momentul acela video: adevărul despre adevăr. — Simțul mirosului e foarte important, spune Mama Natură. Purtându-și cutia de carton, cu clopoțeii ei de aramă sunând, bâjbâind în întuneric, spune: O să râdeți, dar în aromaterapie te avertizează să nu aprinzi niciodată o lumânare de santal în apropierea esenței de mirt... Sub acoperire Un poem despre Mama Natură — Am încercat să mă călugăresc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
ascund. Nu se gândise că te testează de droguri. Mama Natură pe scenă, cu brațele brăzdate de graffiti roșii de henna. De la vârfurile degetelor până la bretelele sarafanului ei de bumbac cu imprimeuri în culorile curcubeului. În jurul gâtului un colier cu clopoței de aramă i-a înverzit pielea. Pielea-i strălucește de la uleiul de paciuli. — Cine-ar fi știut? spune Mama-Natură. Și nu doar analiză de urină. Spune: — Iau și probe din păr și din unghii. Spune: — Asta pe lângă că-ți verifică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
Straturi de bancnote de cincizeci și o sută. Cu o mână înmănușată scormonește printre ele și găsește un celular. Ție îți spune: — Scuză-mă doar un minut. Alături de ea, sarafanul tău de bumbac cu imprimeuri indiene, șlapii și colierul cu clopoței nu mai au un aer șic și etnic. Rimelul din jurul ochilor și desenele cu henna de pe dosul mâinilor, tot mai șterse, te fac să pari nespălată. Pe lângă cerceii ei bătuți cu diamante, cerceii tăi preferați din argint parcă-s decorațiuni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
acum nu ajunge nici măcar de-un banc bun. Niște idioți duși cu preșul într-o clădire și închiși acolo. Șeful răpitorilor se balonează, și noi scăpăm. Pur și simplu NU merge. Deja Mama Natură plănuiește să-și scoată colierul cu clopoței și să-i dea pe ascuns niște apă. Directoarea Tăgadă plănuiește să plimbe motanul Cora Reynolds prin fața camerei lui și să-i dea pe furiș o cană mare cu apă. Veriga Lipsă se vede umblând în vârful picioarelui până în cabina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
cal, Ducele Vandalilor mai poartă cămașă și pantaloni de piele cu franjuri lungi, fluturându-i din fiecare cusătură. Își mestecă guma cu nicotină. Mama Natură șchioapătă în sandale cu toc care îi arată degetele retezate de la picioare, iar colierul cu clopoței scoate clinchete la fiecare pas. Ronțăie o lumânare de cuișoare-nucșoară. Ne încălzim cu toții în bluze de poet cu horbote precum cele ale lordului Byron. Sau în fuste lungi cu jupe dedesubt, din care purta probabil Mary Shelley. În mantii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
dră Hapciu, tușea mereu din cauza sporilor de mucegai pe care eram nevoiți să-i respirăm, dar chinul ei era nimic pe lângă suferința Mamei Natură, care împrumutase un cuțit de tranșat ca să-și secționeze fiecare nară, până la rădăcina nasului, și acum clopoțeii ei clincheteau și cruste descuamate zburau în toate părțile când râdea. Dar aveam totuși nevoie de o poveste secundară romantică. Oricare i-ar fi fost desfășurarea. De fapt, domnul Whittier a fost cel care i-a despicat nasul Mamei Natură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
să dăm vina. Îl purtăm pe domnul Whittier pe covorul negru din amfiteatru, prin promenada chinezească, în jos pe scara franțuzească albastră. Prin foaierul maya cu portocaliul lui intens, unde Mama Natură își dă de pe frunte șuvițele unei peruci, și clopoțeii ei de bronz răsună. O perucă rămasă de la vreo operă, cu bucle cărunte. Cârlionții îi atârnă, uzi de la sudoarea de pe față, și Mama Natură spune: — Numai mie mi-e cald? Ducele Vandalilor suflă greu, cu umărul apăsat de greutatea domnului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
o cutie veche de pălării plină cu peruci, pe care o ține în brațe domnișoara Hapciu. Mamei Natură desenele de henna roșie îi pătează dosul palmelor și îi scot în evidență lungimea degetelor. De câte ori întoarce capul sau încuviințează, șiragul de clopoței de la gât scoate câte-un clinchet. Părul îi miroase a lemn de santal, a patchouli și mentă. Domnișoara Hapciu tușește. Săraca domnișoară Hapciu, tușind mereu, cu nasul roșu și strivit într-o parte pe obraz de cât și l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
nu avu curajul să facă asta. Nu înțeleg ce-i cu el, Luana. L-ai supărat cândva, de acord, dar nu știu de ce te urăște într-atât. În definitiv, cu toții avem micile noastre dezamăgiri. Stătură unul lângă altul până sună clopoțelul și atunci când fata, ștergându-și lacrimile, dădu să se ridice, băiatul spuse dintr-o dată: Rosti e marcat de o viață plină de nenumărate reguli. Nu știu dacă a fost alintat vreodată. Mama lui e foarte... e puțin mai severă decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
făcut bine. Parcă tur nase cineva apă rece peste el și s-a simțit În stare să se ridice Înce tișor. Ceilalți și-au luat picioarele la spinare. Neng n-a Întâr ziat să ncalece bicicleta și tot suna din clopoțel. — Haide, i-a spus ea veselă lui Adam, de parcă nu se Întâmplase nimic. A mângâiat bara din față. Așază-te aici! O să pedalez eu, bine? Grozav! Am plecat! De-a lungul drumului de coastă, vântul era răcoros, Îndulcit de blândețea
Map of the Invisible World by Tash AW () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1382_a_2891]