KorAP: Find »[drukola/base=computațional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...14 >

334 matches

Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238

o altă opoziție filosofică tradițională, și anume la aceea dintre obiect și subiect, în cadrul filosofiei virtualului tehnologic. La fel cum omul este socotit a plonja în universul obiectual cibernetic, lăsându-se interpenetrat de tipare material-tehnologice și de funcții și acțiuni computaționale, se presupune că elementul mașinal se subiectivează sau se încrucișează cu modele ale subiectivității. Spațiul tehnologic virtual este configurat de negocierile și de interacțiunile dintre utilizator și obiectul digital, ultimul reacționând în mod activ la comenzile primului, precum un icon

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
răspunde la mișcările și la acțiunile utilizatorului. Mai mult, obiectele de la interfața ordinatorului sunt „prietenoase” (termen aplicabil designului intuitiv al interfețeiă, angajate în medierea dintre reificare și procesualitate subiectivă și producând sisteme hibride, subiectiv-obiective, jumătate subiect, jumătate obiect. Un obiect computațional de acest tip nu (maiă este caracterizat prin pasivitate, închidere și autoreferință, stabilitate și integritate. Dimpotrivă, intră în dialog cu subiectul uman, devenind la rândul său un subiect computațional și întemeind o interstițialitate corporeală dinamică, specifică legăturilor și întreruperilor din

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și producând sisteme hibride, subiectiv-obiective, jumătate subiect, jumătate obiect. Un obiect computațional de acest tip nu (maiă este caracterizat prin pasivitate, închidere și autoreferință, stabilitate și integritate. Dimpotrivă, intră în dialog cu subiectul uman, devenind la rândul său un subiect computațional și întemeind o interstițialitate corporeală dinamică, specifică legăturilor și întreruperilor din fluxurile de date ale rețelei. Un obiect al interfeței digitale, un instrument mașinic cu care utilizatorul interacționează și comunică prin feedback, un program sau o unealtă din cadrul său, toate

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
de Robert A. Heinleină. Aceste discipline proclamă existența umanului dincolo de barierele locale ale corpului și relaționează omul de roboții mobili precum cibernetica realizează fuziunea dintre om și ordinator. Toate aceste științe noi raportează omul, și în special inteligența umană, mașinii computaționale sau roboților în primul rând în vederea îmbunătățirii capacităților cognitive și perceptive ale ființei umane. Astfel, natura și condiția umane se află în centrul oricărei concretizări a virtualității tehnologice, de la robotică și teleprezență la agenți ai cunoașterii. O istorie a inteligenței

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
în care înțelesurile conceptelor de minte, conștiință, experiență, rațiune, cunoaștere, creativitate, etică se modifică grație inventării și avansării tehnologiilor computării, deși voci extreme afirmă posibilitatea creării de minți artificiale în corpuri computerizate (vezi Bynum și Moor, 1998Ă. De la utilizarea științelor computaționale în epistemologie (vezi Pollock, 1998; Kyburg, 1998Ă și în genere în filosofia științei (vezi Thagard, 1998; Darden 1998Ă, până la integrarea filosofiei minții în studiile cybersociale (vezi Churchland, 1998Ă, nu se dovedește a fi o mare distanță. Numită „ecologie cognitivă” (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
considerată o proprietate strictă a umanului. Astfel, cybermașinile, depășind înțelesul mecanicist, sunt relaționate operațiilor biologice ale creierului grație invenției și dezvoltării rețelelor neuronale, a procesării paralele și a hardware-ului evolutivezi Adepții inteligenței artificiale proclamă atât faptul că „realitatea este computațională” (vezi Steinhart, 1998Ă, aderând la o „metafizică digitală” a modelelor computerizate din fizică, de tipul cellular automata, cât și faptul că mintea este computațională, afiliindu-se unei filosofii a minții care se ghidează după principiile rețelelor neuronale. Atât extinderea conceptului

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
procesării paralele și a hardware-ului evolutivezi Adepții inteligenței artificiale proclamă atât faptul că „realitatea este computațională” (vezi Steinhart, 1998Ă, aderând la o „metafizică digitală” a modelelor computerizate din fizică, de tipul cellular automata, cât și faptul că mintea este computațională, afiliindu-se unei filosofii a minții care se ghidează după principiile rețelelor neuronale. Atât extinderea conceptului de „moralitate artificială” prin intermediul agenților cunoașterii care iau decizii în situații sociale (vezi Danielson, 1998Ă sau a celui de „etică informațională globală” (vezi Bynum

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
Critica inteligenței artificiale nu a întârziat să apară, începând cu critica noțiunii și a definiției de inteligență, naturală sau artificială (vezi Krueger, 2000Ă. Susținătorilor inteligenței artificiale li se aduce adesea contraargumentul umanului care nu poate fi programat, spre deosebire de o mașină computațională sau de un software care sunt prin definiție programabile: corpul și mintea umane rămân „demodate” din acest unghi, întrucât nu pot fi upgradate întocmai ca un sistem informatic. Critici precum Searle (1981, 1992Ă sau Dreyfus (1993, 1998Ă denunță programul inteligenței

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
inteligenței artificiale este faptul că, deși există mașini care pot învăța (prin intermediul unor algoritmi specialiă, abilitățile acestora sunt limitate la aspectele logice ale procesului învățării, neputând avea acces la caracteristicile intrinseci ale învățării umane. Conform cu bine cunoscutul stigmat al paradoxului computațional care exprimă tipul savanților idioți, mașinile inteligente sunt stupide, putând efectua operații complexe de calcul dar neputând înțelege o glumă sau o ironie. Utilizând concepte abstracte, ordinatoarele nu reușesc să acceadă la înțelegerea acestora în modurile în care reușesc creierul

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
anumită autonomie și capacitatea de autoorganizare și de autoreproducere, „inteligența” lor este considerată sterilă și mimetică, lipsită de originalitate creatoare, de conștiință de sine, de dorință sau de intenționalitate. Redusă la rangul de obiect și privată de trăsăturile subiectivității, mașina computațională este descrisă în termeni strict operaționali, în ciuda tuturor metaforelor vitalismului și ale cognitivismului. Mai mult chiar, logica mașinilor este programată, astfel încât este, în mare parte, predictabilă și nu poate satisface imaginația umană artistică (vezi excepția programului Aaron cu privire la posibilitatea ca

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
fondeze relația dintre conștiință și mediile tehnologiei, adesea uitând de prezența corporealității, de complexitatea subtilă a minții și a spiritualității umane. În proximitatea domeniului inteligenței artificiale se află viața artificială, prin cerința reciprocității mișcării de evoluție a biologicului și a computaționalului (vezi Stork, 1995 pentru informații generale ale specializăriiă. La fel cum știința inteligenței artificiale își propune să redefinească mintea și cunoașterea umane, știința vieții sintetice încearcă să reconceptualizeze biologia. Viața artificială este creată atât în spațiile realității virtuale, în cadrul cărora

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
creier artificial, autoreplicant, nemuritor și autoevolutiv, având capacitatea de a învăța, de a fi autonom și creativ, care să formeze la rândul său o societate a creierelor artificiale. Încercarea de construire a unui creier sintetic, cu rețele neuronale, utilizează modele computaționale fondate pe sisteme nervoase biologice, alăturând eforturile inteligenței aritificiale cu cele ale vieții sintetice. Bazată pe procese materiale și contingente, dialectica dintre biologic și informațional este în genere transgresată prin faptul că ciberneticul nu este conceput doar un produs opus

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
într-un circuit al feedbackului și al interraportării permanente, al relegăturilor și reinițializărilor în noi forme. Entitățile nodale și sintetizatoare în sistemul info-biotic participă la derularea unei activități transformative prin medierea unei interfețe de întâlnire a utilizatorului și a „obiectului” computațional. Corespunzând spațialității și temporalității indeterminate a interfeței, corporealitățile artificiale se înscriu deopotrivă într-un pasaj al metamorfozelor și într-o sedimentare ontologică evolutivă. Pe de o parte, entitățile intercorporeale se formează și se deformează în spațiul virtual. Pe de altă

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
necesară desfășurării acestor procese (în cadrul unui sistem autoreproductiv și cu evoluție deschisăă și este independentă de materie. Investigând principiile vieții din unghi informațional, prima paradigmă se îndreaptă spre înțelegerea existenței așa cum este, prin sintetizarea unor fenomene asemănătoare vieții în medii computaționale, pe când cea de-a doua aspiră la realizarea de viață așa cum ar putea fi (vezi Langton, 1993, 1995Ă. În cadrul acestui ultim model, este consacrat programul evolutiv „Tierra” (vezi Ray, 1995Ă, capabil de autoreproducere și având o evoluție deschisă, creat nu

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
I Love You”. Există însă și viruși ai computerului definiți drept „viruși ai minții” (vezi Dawkins, 1996Ă, capabili să afecteze conștiința umană, să influențeze răspândirea și insinuarea sistemului de idei și de valori al umanității. În toate aceste ipostaze, virușii computaționali își dovedesc însă nu doar capacitatea de rezistență și de opoziție, ci și malignitatea, alarmând în ceea ce privește posibilitatea unei viitoare catastrofe în cadrul rețelei imunodeficitare a Internetului. Legătura dintre terorism și viralitate genetic-digitală se poate realiza (vezi raportarea baudrillardiană a virtualului la

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
viață sintetică ca o ilustrare a lipsei creatorului, a autonomizării față de modelul frankensteinian al demiurgului. Dincolo de această dualitate conceptuală, caracteristică vieții artificiale este reversibilitatea între mașina care simulează umanul și omul care simulează mașina, prin utilizarea tiparelor darwiniste în programarea computațională. Viața postbiologică, descrisă ca o nouă fază evolutivă, este atât rezultatul cât și inițiatoarea proceselor de supraviețuire prin simulare în conjuncturi în care se înregistrează evoluția mutuală dintre uman și mașinal. Compenetrarea dintre materie și spirit (vezi Weibel, 1990Ă se

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
la un proces al manipulării informației, mai degrabă decât să constituie o extindere a cyberspațiului în lumea biologică. Astfel, definirea și generarea vieții în termenii informaticii este judecată drept o restricționare drastică a sensului experiențelor, emoțiilor și conduitelor la funcții computaționale, astfel că știința viului sintetic este incriminată de tentative de abstractizare, dematerializare și destrupare. Critica domeniului întâmpină și chestiunile sociale, politice, etice și culturale care decurg din perspectiva desființării corporalității fizice și a identității individuale în favoarea sistemelor sintetice. Una dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
împământenite de tipul artificial vs natural/biologic sau obiect vs subiect. Atât „omul Turing” (vezi Bolter, 1986Ă, cât și diversele creaturi ale vieții artificiale nu se simt alienate în societatea cybertehnologică menită a ține locul naturii, cred în progresul prezentului computațional care neagă trecutul și memoria culturală, sunt amnezice la capitolul istorie și acționează ca niște reset game-uri, deși sunt capabile de o stocare masivă a datelor, de o evoluție surprinzătoare și de o putere de calcul asemuită minții și

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
la întrebarea ce înseamnă a fi în lumea virtuală, având în vedere relația dintre experiența umană a spațiului computerizat și experiența umană a realității fizice. Sau, altfel spus, cum anume experimentăm existența virtuală ca „laborator metafizic”, care este statutul lumilor computaționale în cadrul experienței umane. Heim (1993Ă începe prin a demonstra originea ontologică a cyberentităților plecând de la idealismul platonician. Relația ființei umane cu tehnologia calculatorului este urmărită sub emblema mitului Erosului: realitatea fenomenală a entităților virtuale provine din fascinația erotică a omului

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
observă interesul acordat sistemului cyborgic constituit dintr-o multitudine de corpuri conectate sau teleoperate în rețea. Se dorește astfel evidențierea modului în care trupul uman nu mai este controlat de propriul sistem nervos intern, ci de stimularea externă a rețelelor computaționale: mișcarea și fluxul însuși al datelor determină mișcarea corpului, fie el „parazitic”, fie „fantomatic”, fie „fractalic” (vezi Stelarc, 1999Ă. Precum Arthur Elsenaar, inginer și artist la Institute of Artificial Art Amsterdam (IAAAĂ, care a construit o interfață computerizată, prin intermediul căreia

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
de la posibilitatea controlului și a manipulării unui corp sau cadavru (a „normalizării” saleă, până la utilizarea datelor sale în medii ale divertismentului și ale spectacolului de masă (de pildă în filmul științifico-fantastic „Al cincilea element”Ă. Biomedicina în colaborare cu tehnologiile computaționale creează, din „materia” programabilă a limbajului binar, o „Eva” și un „Adam” într-un „Eden” al materialității algoritmice: o visceralitate construită și expusă ca un cod de computer, din care subiectivitatea umană lipsește. Cele două cadavre au fost scanate în

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
al dorinței pentru nemurire. Dacă Moravec sau alți transumaniști (vezi capitolul al treileaă propun teorii ale viitorului care iau în considerare reînvierea tehnologică a minților morților sau supraviețuirea minții umane dincolo de trup, Visible Human Project concretizează dezideratul opus al „cărnii” computaționale și al reînvierii corpului, mai degrabă decât resuscitarea sau conservarea minții umane. Alături de tehnoștiințele ingineriei genetice, clonarea constituie o altă ilustrare a orizonturilor extreme la care a ajuns medicina și genetica în contextul dezvoltării tehnologice. Reproducerea clonată reprezintă în momentul

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
și avatarizarea corpului. Mediere și întrupare la interfațătc "2.1. Interfațarea și avatarizarea corpului. Mediere și întrupare la interfață" Unul dintre procesele cele mai răspândite ale prezenței ființei umane în spațiul virtualității tehnoculturale este procesul de interfațare. La interfața tehnologiilor computaționale, ființa umană este un „subiect virtual” (Hayles, 1997Ă. În teoria de față, umanul devine cyborg nu datorită proceselor excesive de protezare, ci, mai ales, interfațării fizic-senzoriale cu computerul. Subiectul virtual este, de data aceasta, produsul interacțiunii perceptive și cognitive, trupești

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
experimentăm, prin integrarea percepțiilor și a mișcărilor noastre corporale în arhitecturile și topologiile computerului, un simț schimbat al subiectivității (Hayles, 1997, p. 201Ă. În ceea ce ne privește, preferăm să numim avatar această experiență existențială, perceptivă și autoperceptivă de la interfața tehnologiilor computaționale. Considerăm mai potrivită utilizarea termenului de avatar pentru ideea de reprezentare a corpului uman la interfața ordinatorului sau în rețeaua Internetului, cu atât mai mult cu cât termenul aceasta este folosit frecvent în diverse aplicații și programe comunicaționale digitale. Așadar

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
acestei accepții se accentuează de regulă problematica identității subiective a omului, iar problematica corpului material este fie suspendată, fie negată până la emergența ideii de destrupare. Spre deosebire de aceste accepții, susținem menținerea ideii de (postăuman întrupat (embodiedă în orice relație cu tehnologia computațională: în realitatea virtuală, în cyberspațiul Internetului sau în viața de zi cu zi a utilizării tehnologiilor digitale. Identitatea virtuală, materială și întrupată este mediată în mod computațional, deși prima impresie, în concretizările imersiei, ale teleprezenței sau ale interacțiunii, este un

[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]