362 matches
-
sensul acestui concept, care nu definește realități identice, stabile și comparabile. Termenul de diaspora, spre deosebire de conceptul ebraic de gallut („exil”, „nostalgie a originilor”, „Întoarcere În Țara Făgăduinței”), a părut multă vreme să facă obiectul unui consens, deoarece a fost considerat consubstanțial cu lunga istorie a evreilor, de la Exod și până la culturile actuale pe care le-a generat. Anumiți observatori, ca Robin Cohen, se eliberează de modelul istoric, precum și de necesitatea unei origini traumatice pentru a explica și a justifica Întemeierea unei
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
marile monoteisme sau cum funcțiile sacerdotale, războinice și economice structurează ierarhizarea pe trei niveluri a societăților indo-europene (Dumézil; Dumont). Apariția acestor norme, care justifică și reglementează diferențierea (pe caste, clase, familii, secte sau alte tipuri de grupări), pare a fi consubstanțială cu cea a practicilor de discriminare. Dintr-un grup format prin alianțe, cutare membru al cutărui trib este exclus din motive de ordin istoric, religios, financiar sau politic („Nu este dintre ai noștri”). Un ansamblu dat de indivizi, selectați În funcție de
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
xenofobie, pe care antropologul le consideră „inevitabile”. Lévi-Strauss (Lévi-Strauss, 1983, p. 16) nu-și ascunde tentativa de reabilitare ă desigur, nuanțată ă a tendințelor și pasiunilor „exclusiviste”, și nici un relativ fatalism: „Deoarece aceste Înclinații și atitudini sunt, Într-un fel, consubstanțiale speciei noastre, nu avem dreptul să disimulăm faptul că ele joacă un rol În istorie: mereu inevitabile, deseori fecunde și, În același timp, pline de pericole când sunt exacerbate”. Ambivalența acestor atitudini și Înclinații „normale” este astfel recunoscută, dar numai
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
o negare de drept. Din această perspectivă trebuie interpretată lupta mișcărilor feministe și a minorităților etnice sau sexuale. Este important totuși să subliniem, Împreună cu Taylor, cele două sensuri pe care le ia această luptă. Într-o primă etapă, demnitatea este consubstanțială statutului nostru de cetățean: ea are o Încărcătură universală. În a doua etapă, se pretinde recunoașterea specificității care fusese ignorată Înainte, deoarece era confundată cu identitatea majorității. De aici, revendicarea dreptului la diferență, cu scopul de a repara discriminările generate
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
după aceea, E. Benveniste observînd că înaintașul său a confundat sistematic semnificatul cu referentul. Din acest motiv, arbitrarul s-ar situa în raporturile dintre semn și lucrul desemnat, iar nu între semnificant și semnificat, căci aceste aspecte ale semnului fiind consubstanțiale, legătura dintre ele nu poate fi necesară. De altfel, în 1933, lingvistul american Leonard Bloomfield a elaborat o altă teorie a cuvîntului ca semn, pornind de la principiile behaviorismului și punînd pe primul plan relația dintre forma lingvistică și obiectul (referentul
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
utilizează frecvent cu accepții similare sau comune, deși fiecare dintre ele ar trebui, pe terenul științei să funcționeze cu semnificații distincte. O departajare a conținutului și întrebuințării lor este însă dificil de realizat, întrucît sferele noționale corespunzătoare vizează realități afine, consubstanțiale sau interferente, toate cele trei trimițînd la ceea ce este "dincolo" de comunicare, discurs sau limbaj. Pornind de la premisa consacrată a funcționării, pe lîngă limba primară, care se raportează la realitatea extralingvistică, a unei limbi secundare, al cărei obiect este limba
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
fragmente" laconice se constituie un adevărat breviar estetic, în care problemele artei sunt privite din cele mai diverse perspective, în multiplicitatea lor caleidoscopică. Rețin, minumum minimorum, meditațiile asupra geniului, motiv recurent, poate chiar prea lax interpretat. Mult iubitor de paradox (consubstanțial gândirii dense și artei înseși), Lamparia crede că gloria e moartea geniului și viața mediocrității. Just, nu anormalitatea este rădăcina geniului, ci mai degrabă sănătatea perfectă. "Secretul geniului: dragostea". Și nu numai atât. Goethe spunea că "geniul e o lungă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
chiar dacă se numește Orgoești!), unde, spre a nu se plafona, își aduce cărțile de la Bogdănești (centru comunal!) cu căruța!: "Suferim și pentru că suntem capabili să ne adaptăm vieții mediocre". Atracția autorului pentru "fragmentar" și pentru gândirea de lux, aforistică, este consubstanțială talentului său și, ca și Ion Creangă, se scuză, la modul histrionic, simțind că "a scris lung pentru că nu a avut timp să scrie scurt!". Multe dintre cugetări au sclipirea memorabilă și se fixează, prin lapidaritate, paradox, expresivitate. Câteva exemple
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
postmodernismului, prin care Nicolae Manolescu a ajuns să substituie canonul Eminescu prin canonul Levantului cărtărescian ca emanație ultimă (și supremă) a canonului literar românesc. "Gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de "cuvinte goale"". Altfel spus, ea este consubstanțială categoriilor suferinței, profundului și sacrului, categorii opuse poeticilor postmoderniste ale juisării, jocului și concretului secularizant. E un argument redutabil al criticii ontologice "incorecte". Când H.-R. Patapievici scrie că "steaua lui Eminescu a apus", că poetul nostru național a devenit
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
drepturi (care nu figurează în documentele epocii înainte de secolele IX-X), mai precis, în legătură cu modul lor de transfer din sfera unică și impersonală a Statului în aceea privată și locală. O primă teorie aceea a suveranității consideră că aceste atribuții sînt consubstanțiale dreptului medieval de proprietate, derivînd automat din stăpînirea pămîntului. Potrivit altui punct de vedere, dreptul de comandă ar fi rezultatul unor uzurpări succesive sau al unor concesiuni forțate din partea autorității centrale carolingiene, din ce în ce mai neputincioasă în a-și apăra prerogativele în
Istoria Europei Volumul 2 by Serge Berstein, Pierre Milza [Corola-publishinghouse/Science/962_a_2470]
-
o persistență ciocănitoare, în cadențe ritmice agasante, poporul lui Israel este chemat la rememorare. Poporul Cărții - cartea fiind înțeleasă ca fond scriptural în care sunt păstrate aceste bântuitoare stăruințe spre neuitare - întruchipează, din acest motiv, exemplaritatea comunității memoriei. Memoria este consubstanțială religiei ebraice. Lucrul acesta se verifică din plin și în cazul creștinismului, care a absorbit, spongios, etica ebraică a neuitării. Imperativul aducerii aminte s-a încuibat tocmai în ritualul nodal al cultului creștin. Frângerea pâinii, ce stă la baza tainei
Memoria națională românească. Facerea și prefacerile discursive ale trecutului național by Mihai Stelian Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
este autonomă, ci dependentă de altceva. Ce este acest altceva altceva decât timp care condiționează aparența? Ceea ce putem ști în momentul de față este doar faptul că acest ceva trebuie să fie de origine strict subiectivă și să-i fie consubstanțială de la bun început imposibilitatea vreunui raport temporal de felul celui necesar experienței posibile; deși poate implica alt gen de raport temporal, care să mizeze doar pe ceea ce Kant numește "idealitatea timpului"; dar acest soi de timp conceput ca idealitate nu
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
admis că experimentele filosofice din ultimele decenii, propuse și de pe pozițiile "tehnice" ale filosofiei analitice și de pe cele "istorice" sau "descriptive" ale filosofiei continentale, au condus către stabilizarea unei atitudini de forțare a granițelor dictaturii judicativului, prin dezvăluirea unor aporii consubstanțiale unor modele de filosofare mai vechi sau mai noi, prin retematizarea unor probleme care deseori, în istoria filosofiei, au fost marginalizate, cum ar fi problema nimicului. Dar mai cu seamă au fost forțate aceste granițe prin radicalizarea problemei vizând, în
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Dar suntem „buni conducă tori“ de ispite, suntem receptivi, disponibili, „consumatori“. Asta pare să ne dezvinovă țească. Dacă suntem victimele unor agenți externi, suntem nevinovați. În realitate, suntem invitați la responsabilitate, adică la reacție. De ceva care nu-ți este consubstanțial poți să te aperi. Poți lua măsuri, poți organiza manevre defensive. Când adversarul e în afara ta, poți angaja o luptă, un război. Cu un adversar interiorizat, ai șanse minime. De aceea, una din vicleniile răului e să se insinueze în
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
nu doar în cele creștine de dinainte de Niceea, atunci când a fost adoptată învăță¬tura potrivit căreia Fiul este „de aceeași esență/substanță (opoouoioq) cu Tatăl. În secolul al Il-lea, gnosticii valentinieni vorbeau de o triplă consubstanțialitate. Spiritul uman este consubstanțial (opoouoioq) cu Dumnezeu, Sufletul cu Demiurgul, iar trupul, materia în genere, cu diavolul. În veacul al IlIlea, termenul apare când Paul de Samosata este depus în 268 ca episcop al Antiohiei. Acesta vorbind de Logos ca opoiouoioq cu Tatăl a
Dan CHIŢOIU by Repere în filosofia bizantină () [Corola-publishinghouse/Science/91598_a_92852]
-
evita subordi- naționismul ca manieră de descriere a raportului între Persoanele Treimice. Grigorie de Nazianz, prin reformu- lările conceptuale operate în terminologia filosofică a timpului va depăși în mod consistent viziunea platoniciană asupra trinității. La Platon apare ideea unei trinități consubstanțiale, Unul, Inteligența și Sufletul Lumii, temă care va face o prodigioasă carieră în tradiția care i-a urmat. Consubstanțialitatea treimii platoniciene nu va căpăta însă caracterul antinomic exprimat în doctrina creștină, ci va avea caracterul unei ierarhii care se deosebește
Dan CHIŢOIU by Repere în filosofia bizantină () [Corola-publishinghouse/Science/91598_a_92852]
-
aduce argumente ce să împlinească rigorile discursului rațional devine foarte important. În tratatul său, Constantin susține că o icoană în realul sens al cuvântului ar trebui să aibă aceeași natură cu cel pe care-l reprezintă, trebuind să-i fie consubstanțială. Din această cauză, iconoclaștii recunosc doar Euharistia ca icoană a lui Hristos. Se descrie astfel diferența esențială în modul de înțelegere al iconicului. În timp ce pentru iconoclaști nu se poate considera ceva a fi ca icoană decât dacă este identic cu
Dan CHIŢOIU by Repere în filosofia bizantină () [Corola-publishinghouse/Science/91598_a_92852]
-
și zelatorii ei refuză rețetele, fie chiar pe cele extrase din opere clasice sau numai celebre. Fiind adevărat că orice poezie are o 1 Ion Biberi - Orizonturi spirituale, București, Editura tineretului, 1968, pp. 63-71 2 idem, p. 64 94 obscuritate consubstanțială nu e deloc adevărat că orice obscuritate este poezie.” 1 Cu doi ani înainte, același Ion Biberi comentase elogios Versificația modernă: ,, Deși limitată voit la o analiză tehnică, lucrarea interesează,astfel, și prin perspectivele generale, originale și bogate în sugestii
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
de organizare semantico-sintactică un verb într-o variantă temporal-modală, prin care își asumă predicația și determină generarea funcției sintactice de subiect: „Viața noastră e o ironie / Minciuna-i rădăcina ei.” (M. Eminescu) „Ne pierdem ca să ne-mplinim.” (L. Blaga) Caracterul consubstanțial al celor două dimensiuni definitorii ale planului semantic al verbului: procesualitatea/dinamismul - trăsătură semantică lexicală - și temporalitatea, trăsătură semantică gramaticală, impun ca imanentă verbului funcția de predicat. Verbe predicative - verbe nepredicativetc "Verbe predicative - verbe nepredicative" Realizarea funcției de predicat este
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vede, că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine...” (I. Creangă) VIII. INSTRUMENTE GRAMATICALEtc "VIII. INSTRUMENTE GRAMATICALE" Ceea ce gramaticile curente numesc părți de vorbire se caracterizează printr-un plan semantic întemeiat pe două principale componente consubstanțiale, una lexicală - sensul lexical, cu originea în procesul de numire a componentelor lumii - ca existențe - și una gramaticală - sensul gramatical de gradul I, cu originea în perspectiva din care se fixează identitatea componentelor lumii - ca existențe determinante: sensul lexical este
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a termenilor care realizează cele două funcții sintactice la nivel conceptual, în afara oricărei determinări cu originea în situația de comunicare. Din punct de vedere logico-semantic, enunțurile cu predicat absolut sunt expresia unor adevăruri axiomatice; semantica termenului-predicat și semantica termenului-subiect sunt consubstanțiale: „Lumea există.” „Omul gândește.” Predicatul este expresia lingvistică a unei „note” din sfera noțiunii/conceptului - exprimată lingvistic prin subiect, dar a unei note esențiale, intrinseci, care este însuși temeiul/nucleul noțiunii; altfel spus, existența (afirmată prin subiect) și esența (afirmată
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
gândește.” Predicatul este expresia lingvistică a unei „note” din sfera noțiunii/conceptului - exprimată lingvistic prin subiect, dar a unei note esențiale, intrinseci, care este însuși temeiul/nucleul noțiunii; altfel spus, existența (afirmată prin subiect) și esența (afirmată prin predicat) sunt consubstanțiale, ceea ce și conferă caracter interversibil celor doi termeni-funcție: Lumea există. ® Ceea ce există e lume(a). S P S P Omul gândește. ® Cel ce gândește e om(ul). S P S P Enunțurile cu predicat absolut au dezvoltarea redusă la cei
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lumea de jos, de la "nivelul mării" vieții, mergând pur și simplu la pas... Unii, simțim criza de timp în raport cu multele lucruri (care se adună și) pe care le avem de făcut în fiecare zi. Alții, simțim o criză de timp consubstanțială condiției umane. Și, totuși, oricât ne-am dori-o (unii), timpului nu-i pasă de noi, de nimeni. Oare cum trăiesc cei care (se) întreabă dacă există iubire între oameni? (chiar și retoric) Dacă educația presupune autoexprimare, autoafirmare, autorealizare, autocontrol
Autoeducația. Căutări și clarificări by Gabriel Albu () [Corola-publishinghouse/Science/84934_a_85719]
-
ce există înainte "de a fi degenerat în mîinile omului", tot ce n-a fost încă atins de om, viața la țară, unde moravurile sînt curate și naive. Copilul trebuie să trăiască la țară, în mijlocul naturii care îi este, oarecum, consubstanțială, și care îi va fi prima educatoare. Natura îl cheamă și-l iubește, dar îi este și ghid, uneori chiar unul sever. Adesea, ea pregătește sancțiuni naturale, chiar fără intervenția ingenioasă a preceptorului. "Copilul se dezvoltă în mijlocul naturii, care-l
Paradigma Rousseau și educația contemporană by IZABELA NICOLETA DINU [Corola-publishinghouse/Science/974_a_2482]
-
notă la religie, trecută de preot. Deci Steinhardt nu minte în Jurnalul fericirii. Într-adevăr, convertirea înseamnă cu precădere și asumarea românității. E o asumare a românității în relație cu convertirea, nu e o asumare laică. Etnicul și religiosul sunt consubstanțiale. Firește, putem discuta la nesfârșit despre textele pe care le-ați menționat. Cel mai celebru este, fără îndoială, Secretul scrisorii pierdute. E un text foarte provocator în care Steinhardt demonstrează, nici mai mult nici mai puțin, decât, că lumea lui
Literatură și convertire by Adrian Vasile SABĂU () [Corola-publishinghouse/Science/984_a_2492]