615 matches
-
nominale și cele cu a fi, morfemele verbale (de timp, de aspect, de mod, de persoană, de gen și de număr) fiind caracteristici ale propoziției în ansamblu, și nu numai ale categoriei verbale. Concluzia lui Hjlemslev este că a fi copulativ are sens zero, fiind numai un suport al categoriilor funcționale, în special al timpului. Benveniste ([1960] 1966), criticând ipoteza lui Hjelmslev, analizează separat cele două valori ale verbului 'a fi': (a) gramaticală, de copulă, de marcă gramaticală a identității; (b
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
între sensul "a exista, a fi undeva" și valorile copulei. 2.1.4. Abordări sintactice Van Peteghem (1991: 4) arată că în toată istoria lingvisticii, de la Gramatica de la Port-Royal și până la gramaticile generative și la diversele gramatici ale Cazului, structurile copulative au primit altă analiză decât structurile cu verb plin. În studiile de sintaxă tradițională, 'a fi' ca verb copulativ este analizat sub aspectul diferitelor funcții pe care le are: suport al mărcilor flexionare de timp, de mod și de persoană
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
arată că în toată istoria lingvisticii, de la Gramatica de la Port-Royal și până la gramaticile generative și la diversele gramatici ale Cazului, structurile copulative au primit altă analiză decât structurile cu verb plin. În studiile de sintaxă tradițională, 'a fi' ca verb copulativ este analizat sub aspectul diferitelor funcții pe care le are: suport al mărcilor flexionare de timp, de mod și de persoană, semn al aserțiunii, conector predicativ, marcă a identității etc., aceste funcții fiind considerate ca proprietăți lexicale ale verbului a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nu numai problema unificării analizei pentru aparițiile verbului a fi existențial și locativ, ci și a unificării interpretării pentru toate aparițiile sale, inclusiv ca auxiliar, soluțiile fiind diferite. Abeillé și Godard (2000) arată că, în franceză, italiană și română, verbul copulativ și auxiliarul de timp/aspect trebuie considerate lexeme diferite. Verbul copulativ, identic cu auxiliarul pasiv, are aceeași structură argumentală în cele trei limbi, însă auxiliarele de timp/aspect sunt diferite: în română, auxiliarul de perfect fi are structură argumentală de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și locativ, ci și a unificării interpretării pentru toate aparițiile sale, inclusiv ca auxiliar, soluțiile fiind diferite. Abeillé și Godard (2000) arată că, în franceză, italiană și română, verbul copulativ și auxiliarul de timp/aspect trebuie considerate lexeme diferite. Verbul copulativ, identic cu auxiliarul pasiv, are aceeași structură argumentală în cele trei limbi, însă auxiliarele de timp/aspect sunt diferite: în română, auxiliarul de perfect fi are structură argumentală de auxiliar de timp, dar este diferit de copulă. În română, cele
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
fi are structură argumentală de auxiliar de timp, dar este diferit de copulă. În română, cele două verbe au morfologie diferită: a fi pasiv are paradigmă completă, iar a fi de perfect este defectiv. Avram (2003: 197) arată că verbele copulative sunt verbe care nu atribuie rol tematic extern, ca și verbele auxiliare, din cauza lipsei de conținut. În D-Structură, copula be 'a fi' are un singur argument intern, o propoziție redusă. Be 'a fi' este un tip special de verb
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
copula be 'a fi' are un singur argument intern, o propoziție redusă. Be 'a fi' este un tip special de verb inacuzativ care ia drept complement intern o propoziție redusă. Avram (2003: 199) observă că toate verbele considerate ca fiind copulative în gramaticile tradiționale (become 'a deveni', remain 'a rămâne', turn 'a se întoarce' etc.) sunt lipsite de argument intern și au drept complement o propoziție redusă. 2.2. Date din limbi ergative: concordanțe Feuillet (2006: 119) arată că, în legătură cu verbul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
avea ca auxiliar au și construcții cu a fi (Feuillet 2006: 170). 2.3. Date din latină și din limbile romanice Benveniste (1966a: 193) arată că, deși în majoritatea limbilor indo-europene s-a generalizat folosirea lui *es- atât pentru valoarea copulativă, cât și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca verb existențial. De Cuyper (2007) analizează situația copulativelor statice în trecerea de la latină la limbile romanice: lat. esse și stare au dat două
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
că, deși în majoritatea limbilor indo-europene s-a generalizat folosirea lui *es- atât pentru valoarea copulativă, cât și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca verb existențial. De Cuyper (2007) analizează situația copulativelor statice în trecerea de la latină la limbile romanice: lat. esse și stare au dat două verbe copulative statice în limbile romanice: sp. ser și estar, cat. (és)ser și estar, it. essere și stare, ptg. ser și estar, rom. a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și pentru cea existențială, în latina târzie, esse era folosit drept copulă, iar existere, extare, ca verb existențial. De Cuyper (2007) analizează situația copulativelor statice în trecerea de la latină la limbile romanice: lat. esse și stare au dat două verbe copulative statice în limbile romanice: sp. ser și estar, cat. (és)ser și estar, it. essere și stare, ptg. ser și estar, rom. a fi și a sta, cu excepția francezei, care nu dispune decât de être. Autoarea identifică trei situații de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
romanice: sp. ser și estar, cat. (és)ser și estar, it. essere și stare, ptg. ser și estar, rom. a fi și a sta, cu excepția francezei, care nu dispune decât de être. Autoarea identifică trei situații de folosire a verbului copulativ: (a) identificarea, prin substantiv (Juan es médico 'Juan este medic'); b) atribuirea unei calități, prin adjectiv (Juan es/está guapo 'Juan este frumos'); (c) atribuirea unei localizări, prin construcție prepozițională (Juan está en Jaca 'Juan este la Jaca'). În limbile
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
auxiliare determină sensuri diferite: întrebarea Unde stau paharele? privește locul obișnuit în care sunt localizate paharele, în timp ce întrebarea Unde sunt paharele? privește situația în care paharele nu sunt în locul obișnuit. Concluzia studiului este că, din punctul de vedere al verbelor copulative, limbile romanice se împart în două grupuri: din primul grup fac parte portugheza și spaniola, în care ser este asociat cu predicația de individualizare și estar, cu predicația de stare, iar relația semantică dintre referentul subiectului și localizarea prin predicat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și estar, cu predicația de stare, iar relația semantică dintre referentul subiectului și localizarea prin predicat (care cuprinde o structură prepozițională) este foarte importantă; din al doilea grup fac parte catalana, italiana și româna, în care uzul celor două verbe copulative este oscilant, constantă fiind totuși selecția sistematică a verbului esse pentru fixarea în timp a unui eveniment. Deși considerarea lui a sta ca verb copulativ în română nu este foarte convingătoare, ideea care se poate reține din studiul prezentat mai
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
al doilea grup fac parte catalana, italiana și româna, în care uzul celor două verbe copulative este oscilant, constantă fiind totuși selecția sistematică a verbului esse pentru fixarea în timp a unui eveniment. Deși considerarea lui a sta ca verb copulativ în română nu este foarte convingătoare, ideea care se poate reține din studiul prezentat mai sus este unica interpretare a verbului a fi și considerarea, prin comparație cu celelalte limbi romanice și ca urmare a paralelismului cu a sta în interiorul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
se poate reține din studiul prezentat mai sus este unica interpretare a verbului a fi și considerarea, prin comparație cu celelalte limbi romanice și ca urmare a paralelismului cu a sta în interiorul limbii române, a lui a fi drept verb copulativ în structurile locative. 2.4. Date din limba română Așa cum am arătat în partea introductivă a acestui capitol, problema verbului a fi (sub aspectul celor două valori ale sale - copulativă și predicativă -, acceptate de interpretarea tradițională), nu a rămas fără
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sta în interiorul limbii române, a lui a fi drept verb copulativ în structurile locative. 2.4. Date din limba română Așa cum am arătat în partea introductivă a acestui capitol, problema verbului a fi (sub aspectul celor două valori ale sale - copulativă și predicativă -, acceptate de interpretarea tradițională), nu a rămas fără ecou în studiile românești. Nu voi relua argumentele formulate în favoarea uneia sau a alteia dintre interpretări, ci voi reține numai ideea unei interpretări unice. Voi încerca să demonstrez că verbul
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
fără ecou în studiile românești. Nu voi relua argumentele formulate în favoarea uneia sau a alteia dintre interpretări, ci voi reține numai ideea unei interpretări unice. Voi încerca să demonstrez că verbul a fi, în toate ipostazele sale (verb predicativ, operator copulativ), cu excepția valorii de auxiliar (deși, după cum am arătat supra, 2.1.4. posibilitatea de a unifica interpretarea inclusiv pentru valoarea de auxiliar nu este exclusă), este un verb ergativ/inacuzativ. 2.4.1. Valorile verbului a fi în limba română
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
În DA, tomul II, s.v. fi, sunt înregistrate două ipostaze ale acestui verb, cea de verb pregnant (plin lexical) și cea de verb auxiliar, dintre care mă interesează aici numai prima. În articolul de dicționar sunt separate ipostaza predicativă, ipostaza copulativă, ipostaza unipersonală și cea în care a fi este regent pentru forme verbale. Această separare a valorilor verbului a fi corespunde concepției sintactice a autorilor dicționarului. În ipostaza predicativă a fi are următoarele sensuri: (1) Și de sânt, și de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
întâmpla, a se petrece, a avea loc"; (13) Cât e grâul? − (în legătură cu o noțiune cantitativă) "a face, a costa, a prețui, a valora"; (14) Orb pre orb când poartă oare ce va fi? (Țichindeal) - (în ghicitori) "a însemna". Pentru ipostaza copulativă sunt înregistrate mai multe situații: (15) Nu știu nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu ești (Creangă) - predicatul este un substantiv; (16) Nu e prost cel ce mănâncă șapte pâni, ci cel ce
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cineva) *Ion este fost la munte (de cineva). Singurul test la care limba română este sensibilă este adjectivizarea participiului (vezi Capitolul 4, 2.). Verbul a fi trece acest test (cu adjectivul obligatoriu antepus), însă numai pentru câteva contexte de tip copulativ (a), nu și pentru celelalte valori (b): (a) guvernanți foști comuniști, state foste sovietice fosta lui prietenă, foste iubiri, fostul primar, foste gimnaste (b) *om fost la munte. 3. VERBUL A AVEA După cum am arătat supra, 1., paralelismul între verbele
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
conform căreia toate proiecțiile Agr sunt instanțe ale aceleiași entități, diferența dintre Cazuri decurgând din tipul de element cu care se combină Agr (pentru nominativ, cu T, pentru acuzativ, cu V), Moro (1998: 161-162) arată că structurile cu a fi (copulativ, în teoria autorului, dar situația este aceeași pentru toate tipurile de structuri cu a fi) sunt constituite din două DP legate printr-o relație de predicație și conțin o singură proiecție Agr, în timp ce structurile cu a avea conțin două argumente
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
față de aceștia. Orientarea este strict contextuală. Prezența agentului (al doilea subordonat al verbului, întotdeauna marcat, la unul dintre cazurile instrumental, superisiv, dativ, locativ) clarifică rolul și funcția gramaticală a primului argument (subiectul nemarcat). Două valori ale verbului a fi: verb copulativ, marcând un raport de echivalență, și verb existențial. Relația de posesie se exprimă pornind de la echivalență/existență, la care se adaugă o determinare suplimentară. Nu există verb pentru sensul 'a avea'. Sistemul ergativ e stabil, fără tendințe de trecere spre
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
filosofic, așadar și în privința legăturilor dintre lingvistic și ontic, dintre logic și ontologic, este aceea a socotirii predicativității după modelul conceptului de funcție. La fel de semnificativă în acest orizont tematic este și celebra teză Frege-Russell despre dubla semnificație a lui "este": copulativă și existențială; nu în sine, însă, pentru că diferența în cauză fusese gândită încă de la începuturile istorice ale logicii, ci în sensul că trebuie explicată fiecare semnificație în funcție de contextul în care se folosește "este"; căci confuzia dintre cele două semnificații ale
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de funcția propedeutică a unei hermeneutici a facticității în constituirea structurii (existențiale a) Dasein-ului. Problema în cauză ar avea, potrivit lui Heidegger, puternice înrâuriri asupra demersurilor filosofice în genere. La prima vedere, ne aflăm în fața unui comentariu fenomenologic asupra problemei statutului copulativ sau/și existențial al lui "este" din structura judecății de predicație specifice logicii de tradiție aristotelică. În fond, este vorba despre o veritabilă reconstrucție ontologică a lui "este". Ceea ce înseamnă că mizele generale ale demersului sunt: necesitatea operării unei diferențe
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
existențial al lui "este" din structura judecății de predicație specifice logicii de tradiție aristotelică. În fond, este vorba despre o veritabilă reconstrucție ontologică a lui "este". Ceea ce înseamnă că mizele generale ale demersului sunt: necesitatea operării unei diferențe între sensul copulativ și cel existențial ale lui "este"; posibilitatea de a valorifica sensul existențial într-un demers propriu-zis ontologic, fără angajamentele specifice predicației, adică judicativului, pe cât cu putință. Revenind asupra analizelor heideggeriene pe tema anunțată, ne apropiem de tema adevărului, dinspre cea
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]