KorAP: Find »[drukola/base=daco-roman & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...33 >

806 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

și Hârșova, lângă Dunăre, la Câlnău (Buzău). Alte descoperiri la Chiojdu, valea Buzăului (goți), la Roman (fibule gotice de tip Sântana). În Transilvania, avem puține morminte gotice din epoca hunică, cum sunt cele trei morminte de la Brateiu (Sibiu). Populația locală daco-romană din spațiul carpato-dunărean își continuă existența și în noile condiții din secolele IV-V d. H., ca agricultori și crescători de vite. Priscus vorbește de sate de autohtoni și de prezența lor în structurile de putere hunice. Datele lui Priscus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
IV-V d. H., ca agricultori și crescători de vite. Priscus vorbește de sate de autohtoni și de prezența lor în structurile de putere hunice. Datele lui Priscus și descoperirile arheologice confirmă fără nici un dubiu supraviețuirea (existența) masivă a populației daco-romane în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Descoperirile atestă continuitatea tradițiilor daco-romane și ele sunt distribuite pe o arie largă, în Moldova, la Davideni (Neamț), în Muntenia la Șirna (Prahova), în Transilvania, așezarea și cimitirul de la Brateiu (Sibiu). Astfel, se poate susține că năvala

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de vite. Priscus vorbește de sate de autohtoni și de prezența lor în structurile de putere hunice. Datele lui Priscus și descoperirile arheologice confirmă fără nici un dubiu supraviețuirea (existența) masivă a populației daco-romane în spațiul carpato-dunăreano-pontic. Descoperirile atestă continuitatea tradițiilor daco-romane și ele sunt distribuite pe o arie largă, în Moldova, la Davideni (Neamț), în Muntenia la Șirna (Prahova), în Transilvania, așezarea și cimitirul de la Brateiu (Sibiu). Astfel, se poate susține că năvala hunică (375-454) a fost doar un episod trecător

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație, comunitate de sânge. În secolul al XVI-lea, cuvântul gint este înlocuit, în cărțile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
diferite părți ale țării, de pildă în Țara Făgărașului. Dintre formele de sate, ctitorite de obștile țărănești, acestea din urmă, prin structura lor primordială, reprezintă forma cea mai veche a satului românesc, sate ce descind direct din cele dacice și daco-romane. Satele acestea, cu tradiția stinsă datorită vechimii, trebuie să-și aibă originea în satele dacice sau măcar o parte din ele. Numele acestor sate, care nu provine din nume proprii de oameni, se referă la nume de locuri, traduse în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Câmpia Jijiei, în Podișul Sucevei, în Podișul Central Moldovenesc și în zona Hâncești (Basarabia), așezările sunt mai rare. Au fost cercetate cimitirele de inhumație, incinerație, birituale aflate aproape de așezări, dar fiecare așezare își are cimitirul său propriu. Populația autohtonă, daco-romană și românească, aflată de-a lungul văilor principale, nu s-a retras în zonele împădurite sau montane decât după primul val distrugător, apoi revenea la vechile vetre continuându-și ocupațiile tradiționale. După ce autohtonii au fost siliți să intre în raporturi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în pământ, precum la Dodești (jud. Vaslui), unde predominau locuințele de suprafață, dar numărul lor e mai redus față de bordeie. Locuințe, precum cea de la Udești (jud. Suceava), care data din secolul al VII-lea, au inventar bogat: cuptoare de tradiție daco-romană, ceramică, unelte din metal, obiecte de podoabă. Locuințele de suprafață mai numeroase s-au aflat în așezările de la Spinoasa și Hlincea (jud. Iași), Vădeni (jud. Vaslui), Șirna (jud. Prahova), Dăbâca (jud. Cluj), Biharea (jud. Bihor), Seliște-Orhei (Basarabia), Kodân și Hliboca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la început creștinii erau grupați în orașe și castre, ei constituind nucleul creștinismului daco-roman, o dată cu prima jumătate a secolului al IV-lea, rolul creștinismului în consolidarea romanizării pe teritoriul Daciei (nordul Dunării) a crescut foarte mult. Aceasta s-a întâmplat mai ales în timpul prezenței Imperiului la Dunăre, sub Anastasie și Justinian-sfârșitul secolului al V

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avari, încât linia Dunării e ca și pierdută. P.P.Panaitescu precizează că, pe la anul 601, împăratul Mauriciu pătrundea cu armata prin Banat împotriva avarilor și captura 3000 de avari, 3000 de gepizi, 800 de slavi și 2000 de "barbari", adică daco-romani, străromâni. În cele din urmă, sub asaltul atacurilor avaro-slave la Dunăre, în anul 602, s-a declanșat revolta militară romană care a transformat pe "sălbatecul centurion trac" (Iorga), Focas, în împărat al Bizanțului.17 După revolta militară și moartea împăratului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, a însemnat colonizarea acestor teritorii și așezarea lor temeinică aici, sub formă de ginți și triburi, ceea ce a dus la schimbarea aspectului etnic al populației locale din zonă. Despre populația daco-romană din nordul Dunării, care trăia împreună (conviețuia) cu slavii, avem puține informații. În vremea aceasta, populația era bine romanizată, majoritatea vorbea latinește, încât un slav din nordul Dunării cunoștea destul de bine latina ca să încerce să se substituie unui general roman

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
timp, sunt lăsați liberi, fie să se întoarcă în țara lor (în Imperiu), fie să rămână în nordul Dunării, ca oameni liberi și amici ai lor (slavilor). Și din această mărturie, autorizată, rezultă că era posibilă o conviețuire a populației daco-romane cu slavii. În acest timp, slavii instalați în Dacia (nordul Dunării) trăiau în sate și aveau pământuri cultivate-ei cunoșteau agricultura, susține Panaitescu, dar baza economiei lor nu era cultivarea pământului, ci creșterea vitelor, folosite și ca unitate de schimb. Mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
numeau pe romani valahi, vlahi, volohi denumire preluată de slavi de la germani care numeau pe romani Welschen.21 Anterior, înaintea slavilor, și neamurile germanice din Dacia și Moesia-goți, taifali, gepizi-au fost strângători ai dijmelor în cereale și vite de la daco-romani. În privința raporturilor autohtoni-migratori, istoriografia mai veche românească considera că românii s-au retras în munți (subcarpați) în fața năvălirii barbarilor, coborându-se la câmpie mai târziu, după retragerea lor (A.D. Xenopol ș.a.). Dar, în acest fel, nici germanii, nici slavii sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
VII-IX, a avut ca rezultat destrămarea organizării gentilice a triburilor slave și apariția primelor forme ale feudalismului. Astfel, în secolele VII-IX, unele comunități sunt legate de un jupan sau cneaz, cu obligații permanente de întreținere. Comunitățile erau în mare parte daco-romane (române), dovadă o treptată românizare a slavilor, dar așezarea lor nu se mărginește la constituirea clasei stăpânitoare, în nordul Dunării, ci și la închegarea de comunități agricole-obști, care vor deveni și acestea românești. Izvoarele istorice amintesc fără echivoc de existența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de interes față de o "plebe mizeră și tăcută", ei concentrându-și atenția asupra cuceritorilor barbari din nordul Dunării, care ocupă succesiv aceste ținuturi. Examinând datele furnizate de argumentele de ordin lingvistic, F. Lot constata că ele sunt categoric împotriva continuității daco-romane în nordul Dunării. Istoricul francez arăta, ca și Roesler, că vocabularul slav bogat în sfera termenilor bisericești și de organizare statală, relațiile foarte vechi ale bisericii române cu mitropolia de la Ohrida, prezența cuvintelor albaneze în limba română, toate aceste argumente

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Deplasări de populație au avut loc continuu, din secolul al III-lea până în secolul al IX-lea, cel puțin, de la nordul la sudul Dunării și de la sud la nord. Din acest fapt, autorul (Brătianu) trage concluzii în favoarea teoriei continuității populației daco-romane și a limbii latine, Dunărea nu a constituit o barieră reală". Dar Lot este categoric: Nu mă convinge. Aceste treceri ale Dunării au fost efectuate de către prizonieri sau negustori. Ele nu sunt edificatoare. Nici reconstruirea monumentului Tropaeum Traiani sau întemeierea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
decât populațiile din nordul Dunării. De aceea, cronicarii bizantini s-au considerat obligați să spună o vorbă despre ele, o aluzie rapidă, dar prețioasă pentru noi".9 Păstrându-și rezervele, istoricul francez conchidea fără echivoc: Argumentele de reținut împotriva continuității daco-romane la nordul Dunării sunt următoarele: 1. Dispariția oricărei urme de civilizație sub formă de orașe, drumuri, medalii sau monede, ceramică. 2. Identitatea dintre idiomul (dialectul) aromân și cel daco-român nord-dunărean. 3. Liturghia slavă. 4. Toponimia". Apoi Lot le analizează pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aceste patru puncte. 1. Dispariția monedelor este o dovadă că a încetat orice fel de comerț între nordul și sudul Dunării. La fel în privința drumurilor, a orașelor. Nu există nici o urmă de influență bizantină, ceea ce este grav pentru ideea continuității daco-romane. Ceramica redevine grosolană, preistorică. Dealtfel, ea poate fi opera oricărei populații. Nimic în favoarea unei continuități a daco-romanilor, dimpotrivă. Nu se păstrează nimic dacic. Avem, în schimb, mărturii ale trecerii barbarilor (goți, gepizi)". El spune: 2. "Identitatea totală sau aproape totală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la alte aspecte: "Cele câteva mărturii arheologice referitoare la practicarea creștinismului în Dacia, în secolele III-IV, sunt lipsite de interes. Nu se știe cărei nații (populații) aparțineau acești puțini creștini. Este puțin probabil ca Wulfila să-i fi creștinat pe daco-romani, nu există nici un termen gotic religios în limba română. Concluzia: creștinarea lor se produce după secolele III-IV, așadar este mult anterioară venirii slavilor și ungurilor. Nu există nici un fel de cuvinte maghiare în limbajul liturgic românesc". În ceea ce privește toponimia, istoricul francez

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de pe teritoriul actualmente românesc printr-o traducere a numelor de locuri este ingenioasă. Însă prezintă unele dificultăți. În ansamblu, Brătianu atenuează dificultățile, dar nu le rezolvă total!" În final, Lot trage concluziile: "Totuși, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-romani? Ungurii, sârbii, bulgarii și grecii sunt de acord că ei n-au ce căuta, cu nici un preț, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind". Apoi exclamă exasperat: "Ei n-au căzut totuși

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe loc a ajuns la o condiție socială inferioară și la o mare barbarie sub stăpânitorii migratori (sarmați, goți, huni, avari). Însă de la slavi a adoptat creștinismul (instituțional) și organizarea politică (statală). Rămâne de stabilit, subliniază el, dacă această populație daco-romană s-a menținut în întreaga Muntenie actuală sau numai într-o parte a ei (Oltenia). Lot precizează: "Ar trebui extrase (Brătianu nu a făcut-o) toate denumirile românești din cartele ungare latinești, din secolele XI-XII. Daco-romanii care au venit în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-ce puteau face barbarii, care nu erau nici păstori, nici plugari, cu pământul gol (fără oameni)"?15 În legătură cu părăsirea Daciei de către Aurelian, în 275, s-a născut "una din cele mai vajnice întrebări din istoria poporului român" (Xenopol): populația locală, daco-romană, a rămas în nordul Dunării, după părăsirea regiunii de către romani, sau s-a retras împreună cu legiunile în sudul ei, golindu-se provincia Dacia de populația ei? Încercând să răspundă la această întrebare grea, dramatică, fundamentală în istoria noastră, A. D. Xenopol

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provincia. O părăsire completă nu s-ar fi putut, probabil, înfăptui decât după un nou război, însă goții n-ar fi consimțit la plecarea întregii populații civile, baza existenței (supraviețuirii) lor în nordul Dunării".17 Brătianu susține că populația autohtonă (daco-romană) nu avea nici un interes să treacă Dunărea ca să se așeze pe malul drept, în ținuturi la fel de pustiite și, în plus, s-a ajuns la o înțelegere tacită între locuitorii provinciei romane (Dacia), ruinați de fiscalitate, și cuceritorii barbari. În același

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se poate explica unitatea dialectică a limbii române. Contactul între daco-romani, aromâni și meglenoromâni s-a putut păstra timp îndelungat, iar circulația în interiorul acestui spațiu a fost continuă. Faptul că slavii și-au pierdut limba și neamul numai în nordul Dunării, dar, în schimb, au asimilat (slavizat) pe romanicii din sud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se datorește faptului că a reușit să-i atragă pe autohtoni. Romanii alcătuiesc a doua componentă etnică a neamului nostru, după ocuparea Daciei, în anul 106 e.n., la Dunăre și Carpați, ca și în Pont, s-a cristalizat o populație daco-romană, din care provin romanicii și ulterior românii. Cele două straturi etnice, cel autohton, daco-get, și cel dominator, roman, sunt comune zonei carpato-balcanice și constituie factorii fundamentali din structura etnică românească, deoarece și-au pus amprenta definitivă asupra poporului și a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asupra poporului și a limbii române. Slavii sunt al treilea element etnic al poporului român -ei au pătruns în vatra carpato-dunăreană, în a doua jumătate a secolului al VI-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea, când sinteza daco-romană era deja încheiată. Contribuția slavilor la desăvârșirea formării poporului român și îmbogățirea vocabularului limbii românești a fost însemnată, fiind asemănătoare celei a popoarelor germanice la nașterea etniilor neolatine apusene. Cu toate acestea, componenta slavă n-a modificat structura de bază

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]