456 matches
-
a venit niciunul.”/ N-am cumpărat niciunul.” MORFOLOGIA PRONUMELUI NEGATIVTC "MORFOLOGIA PRONUMELUI NEGATIV" Pronumele nimic și nimeni sunt pronume simple, niciunul, pronume compus. Nimic este invariabil. Nimeni variază după caz; exprimă opoziția categorială prin dezinențe de genitiv-dativ specifice singularului, deși dezinența -i, de la nominativ-acuzativ, trimite spre plural: nimănui. Genitivul este marcat prin morfemul a, variabil după gen și număr: a, ale, al, ai nimănui. Acuzativul se distinge de nominativ prin morfemul pe: „N-a venit nimeni.”/„ N-am văzut pe nimeni
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
gen și număr: a, ale, al, ai nimănui. Acuzativul se distinge de nominativ prin morfemul pe: „N-a venit nimeni.”/„ N-am văzut pe nimeni.” Niciunul realizează categoriile de gen și caz; opozițiile interne se manifestă în planul expresiei prin dezinențe, la G.D., în flexiune internă: (M) -l/-ui, (F) -a/-ei: N.Ac.: niciunul, niciuna G.D.: niciunuia, niciuneia. Genitivul se diferențiază de dativ prin morfemul a (a niciunuia) sau, indirect, prin intermediul prepozițiilor cu recțiune genitivală: asupra niciunuia, niciuneia. Acuzativul se
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
reprezintă, de aceea, doar un prim nivel al organizării verbului într-un sistem flexionar specific. Necesară, prin caracterul ei de termen de referință, pentru trecerea la un al doilea nivel, întemeiat pe întreaga structură morfematică a cuvântului (rădăcină, temă, sufixe, dezinențe) și pe dinamica acesteia în dezvoltarea opozițiilor categoriale, însăși clasificarea tradițională trebuie pusă de acord cu caracterul specific al sistemului fonematic al limbii române. În acest sens, întrucât sufixele i și î (prin care se caracterizează verbele din conjugarea a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-i-, de exemplu, în ven-i-se-m, sau -a-, în cânt-a-se-m. De aceea, sufixul -i(sau sufixul -a-) este sufix al perfectului numai în relație de dependență cu sufixul de mai mult ca perfect -se-. Când intră în relație directă cu o dezinență își realizează, din multiplele-i posibilități, valoarea de sufix al prezentului: ven-i-m (sau al imperfectului: cânt-a-m). Flectivul este alcătuit din două alte mari serii de „unități” de expresie: (1) - sufixe tematice, (2) - dezinențele. Sufixele tematice (cu funcție gramaticală
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în relație directă cu o dezinență își realizează, din multiplele-i posibilități, valoarea de sufix al prezentului: ven-i-m (sau al imperfectului: cânt-a-m). Flectivul este alcătuit din două alte mari serii de „unități” de expresie: (1) - sufixe tematice, (2) - dezinențele. Sufixele tematice (cu funcție gramaticală) realizează, în relație de interdependență cu rădăcina (tema lexicală a) verbului, forme verbale esențiale, dar, în general, „neîmplinite”. „Împlinirea” semantică și funcțională a verbului se desăvârșește numai în plan semantic, odată cu intrarea verbului în relație
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
neîmplinite”. „Împlinirea” semantică și funcțională a verbului se desăvârșește numai în plan semantic, odată cu intrarea verbului în relație cu un subiect gramatical. Prin această relație sintactică, între coordonatele categoriilor gramaticale de persoană și număr (strâns legate între ele) la nivelul dezinenței, se realizează unitatea deplină, lexico-gramaticală a verbului. În afara dezinențelor de persoană și număr, o formă gramaticală, precum cânta-, nu e cu mult diferită de rădăcina cânt-; sufixul -a-, care deosebește cele două forme, reduce doar o serie de „posibilități” gramaticale
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
numai în plan semantic, odată cu intrarea verbului în relație cu un subiect gramatical. Prin această relație sintactică, între coordonatele categoriilor gramaticale de persoană și număr (strâns legate între ele) la nivelul dezinenței, se realizează unitatea deplină, lexico-gramaticală a verbului. În afara dezinențelor de persoană și număr, o formă gramaticală, precum cânta-, nu e cu mult diferită de rădăcina cânt-; sufixul -a-, care deosebește cele două forme, reduce doar o serie de „posibilități” gramaticale ale formei cânt-, fără a duce la închegarea unui
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
e cu mult diferită de rădăcina cânt-; sufixul -a-, care deosebește cele două forme, reduce doar o serie de „posibilități” gramaticale ale formei cânt-, fără a duce la închegarea unui sens lexico-gramatical clar și definitiv. Această împlinire este asigurată de dezinență, prin care se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
forme, reduce doar o serie de „posibilități” gramaticale ale formei cânt-, fără a duce la închegarea unui sens lexico-gramatical clar și definitiv. Această împlinire este asigurată de dezinență, prin care se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
duce la închegarea unui sens lexico-gramatical clar și definitiv. Această împlinire este asigurată de dezinență, prin care se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m cânta, vo-m cânta, cântară-m etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin care se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m cânta, vo-m cânta, cântară-m etc., dar poate exprima și singularul aceleiași persoane, în relație cu un sufix de imperfect, de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m cânta, vo-m cânta, cântară-m etc., dar poate exprima și singularul aceleiași persoane, în relație cu un sufix de imperfect, de exemplu: (eu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau de mai mult ca perfect: (eu) cântase-m. Dar relația de interdependență nu se stabilește numai în interiorul flectivului, solidar unit (fonetic și semantic) cu rădăcina, ci funcționează și în structuri discontinue, când se dezvăluie mai complexă. Așa, de exemplu, dezinența -e funcționează ca marcă a persoanei a III-a indicativ prezent (pentru anumite categorii de verbe): (el) merg-e, vin-e, citeșt-e etc. În relație, discontinuă, însă, cu conjuncția-morfem să, aceeași dezinență, la alte categorii de verbe mai ales, dar și la
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structuri discontinue, când se dezvăluie mai complexă. Așa, de exemplu, dezinența -e funcționează ca marcă a persoanei a III-a indicativ prezent (pentru anumite categorii de verbe): (el) merg-e, vin-e, citeșt-e etc. În relație, discontinuă, însă, cu conjuncția-morfem să, aceeași dezinență, la alte categorii de verbe mai ales, dar și la aceleași verbe, în anumite condiții fonetice (apropi-e), exprimă același sens de persoană și număr, dar pentru conjunctiv: să coboar-e, cânt-e, lucrez-e, apropi-e etc. Dezinența se dezvăluie, în felul acesta, o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
discontinuă, însă, cu conjuncția-morfem să, aceeași dezinență, la alte categorii de verbe mai ales, dar și la aceleași verbe, în anumite condiții fonetice (apropi-e), exprimă același sens de persoană și număr, dar pentru conjunctiv: să coboar-e, cânt-e, lucrez-e, apropi-e etc. Dezinența se dezvăluie, în felul acesta, o unitate morfologică mai complexă, exprimând concomitent și persoana și modul și făcând, în consecință, de prisos conjuncția-morfem: „Joace unul și pe patru/ Totuși tu ghici-vei chipul.” (M. Eminescu) Tot așa, dezinența -ă, intrată
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
apropi-e etc. Dezinența se dezvăluie, în felul acesta, o unitate morfologică mai complexă, exprimând concomitent și persoana și modul și făcând, în consecință, de prisos conjuncția-morfem: „Joace unul și pe patru/ Totuși tu ghici-vei chipul.” (M. Eminescu) Tot așa, dezinența -ă, intrată în relație de interdependență cu un element de natură fonetică, precum intonația, încetează de a mai exprima persoana a III-a a modului indicativ prezent: cânt-ă (el, ei), constituindu-se într-o marcă a persoanei a II-a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prezent: cânt-ă (el, ei), constituindu-se într-o marcă a persoanei a II-a singular, a modului imperativ: Cânt-ă (tu)! Fiecare din cele două componente ale structurii morfematice a verbului; rădăcina și flectivul (alcătuit din sufixe tematice cu sens gramatical, dezinențe, morfeme libere - verbele auxiliare etc.) se constituie, direct sau indirect, în criteriu de constituire și identificare a unor clase și subclase de verbe. Rădăcinatc "R\d\cina" În funcție de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii în cursul flexiunii, verbele se grupează
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
literară, un instrument morfologic, o cale de realizare, în planul expresiei, a unor opoziții semantice interne categoriilor gramaticale ale flexiunii verbului, ci sunt doar consecințe fonetice (condiționate de structura morfologică a verbelor), care însoțesc opozițiile morfologice, realizate prin sufixe și dezinențe. Verbe neregulatetc "Verbe neregulate" Rădăcina verbelor neregulate prezintă variații fundamentale în structura formală a diferitelor teme verbale, păstrând nealterată structura semantică (lexical-semantică) a formelor verbale încheiate. Variațiile formale ale rădăcinii ajung până la reducerea ei la lungimea „materială” a unui singur
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se dezvoltă: • teme libere și teme legate • teme primare și teme secundare (derivate) • teme distincte (monovalente) și teme omonime (polivalente) Sunt teme libere temele verbale constituite din rădăcina verbului și unul sau mai multe sufixe gramaticale, în afara unor relații cu dezinențe (dezvoltate doar în cazuri excepționale și când formele nu mai aparțin integral sferei lexico-gramaticale a verbului). Sunt teme libere temele infinitivului, participiului și gerunziului. Dintre acestea, tema gerunziului este, în același timp, și o temă autonomă, purtând, adică, în ea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de perfect absolut, la perfectul compus al indicativului, de exemplu, după ce a intrat în același tip de relații morfologice cu prezentul auxiliarului a avea: am cântat, ai cântat etc. Sunt teme legate temele care intră în relații de interdependență cu dezinențe de număr și persoană, ca și cu alte sufixe tematice. Așa sunt temele imperfectului: venea-m, venea-i etc. sau mai mult ca perfectului: venise-m, venise-și etc. Sunt teme primare temele verbale formate din rădăcina verbului și un
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
al temei primare. Un sufix secundar, precum -se-, intrat în relație cu tema perfectului veni-, creează tema secundară și stabilește sensul gramatical de mai mult ca perfect: venise-(m), venise (-și) etc. Abia această temă poate intra în relație cu dezinențe de număr și persoană, stabilindu-și definitiv semnificația gramaticală și lexicală: venisem, veniseși, venise etc. Sufixele verbale, pentru exprimarea timpului și modului, sunt, cele mai multe, omonime. Sufixul -a-, de exemplu, poate intra în alcătuirea temei imperfectului: cânt-a-(m), în structura temei
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbale, temporale și modale) și a unor teme monovalente / specifice unei singure forme temporale sau modale). Omonimia este anulată, de obicei, odată cu constituirea unor teme secundare (veni-/venise-) și mai cu seamă în urma cuprinderii în structura formei verbale și a dezinențelor, prin care sensul gramatical (foarte complex) se fixează definitiv: venisem, veniseși etc. Pe de altă parte, sufixele tematice și, ca urmare, temele verbale înseși nu sunt aceleași pentru toate verbele, decât în cazuri extrem de rare. Tema mai mult ca perfectului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a flexiunii verbului românesc prin complementaritatea modalităților sintetică și analitică de organizare a planului expresiei în desfășurarea opozițiilor interne ale categoriilor gramaticale. Temele legate dezvoltă în structuri sintetice sintagmele finite ale timpurilor simple, prin intrarea în relație sintagmatică directă cu dezinențe de persoană și număr. Flectivul acestor sintagme sintetice, constituit din sufixul (sufixele) temei și dezinența de persoană-număr este conjunct Rădăcinii: călător + i+m = călătorim (prezent) călător + ea+m = călătoream (imperfect) călător + i+i = călătorii (perf. simplu) călător + ise+m = călătorisem
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în desfășurarea opozițiilor interne ale categoriilor gramaticale. Temele legate dezvoltă în structuri sintetice sintagmele finite ale timpurilor simple, prin intrarea în relație sintagmatică directă cu dezinențe de persoană și număr. Flectivul acestor sintagme sintetice, constituit din sufixul (sufixele) temei și dezinența de persoană-număr este conjunct Rădăcinii: călător + i+m = călătorim (prezent) călător + ea+m = călătoream (imperfect) călător + i+i = călătorii (perf. simplu) călător + ise+m = călătorisem (m.m.c.p) R + Flectiv = R+Flectiv Temele libere dezvoltă în structuri analitice sintagmele finite
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Verbe auxiliare" Verbele auxiliare fac parte din categoria morfemelor libere de care se servește limba română pentru exprimarea unor sensuri gramaticale finite, alături de alte auxiliare ale flexiunii; • de natură fonetică sau prozodică: alternanțe fonetice, intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare. Flexiunea lor - redusă, de obicei, la o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]