5,416 matches
-
israelian de limbă engleză, cu largă difuzare în S.U.A., Canada și principalele țări din Europa Occidentală, a publicat un supliment special (8 pagini) dedicat României. Periodic, a acordat largi interviuri cotidienelor "GLOBES", "MAARIV" și "HAARETS". În general, publicarea în presa ebraică și în presa de limbă română "VIATA NOASTRĂ", "ULTIMA ORĂ" de articole reflectând realitățile românești a fost apreciată de reprezentanți ai originarilor din România și de unele ambasade ale unor țări din jurul României, ca "fără precedent". A depus eforturi susținute
[Corola-publishinghouse/Administrative/1547_a_2845]
-
le e rușine de originea lor. Că bine mai începe, mi-am spus. Așa a și continuat. Barenboim nu a provocat furtună în Israel, încercînd să cînte un fragment din Tristan și Isolda? Cum așa? Să se cînte, pe pămînt ebraic, Wagner-fascistul? Nepermis, sacrilegiu! Arogant, anticultural n-au fost cele mai grave acuze. L-au amenințat cu boicot total: că nici o orchestră israelită nu va cînta cu Barenboim. "Pe noi nu ne interesează aicea...", a tăiat Turcitu. Cu chiu cu vai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
Óti Ð khpourÒj ™stin), îi zice: Doamne, dacă tu L-ai dus (cuvântul grecesc înseamnă exact „L-ai cărat”), spune-mi unde L-ai pus? și eu Îl voi lua. Isus îi zice: Maria! Întorcându-se, ea îi zice în ebraică: Rabuni, care înseamnă Învățătorule. Isus îi zice: Nu mă cuprinde/reține, căci încă n-am urcat la Tatăl. Du-te la frații Mei și spune-le șcăț Mă urc la Tatăl Meu și Tatăl vostru și Dumnezeul Meu și Dumnezeul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
canonică a cărților, interesul pentru Iuda sporește, și nu tocmai în sens pozitiv. Înainte însă de a traduce și comenta pasajele cele mai semnificative, să ne oprim asupra numelui. Acesta apare citat sub cinci forme: 1. ’IoÚdaj, forma elenizată a ebraicului yehudah: Mc. 14,43; Mt. 26,25,47; Lc. 22,47-48; Fapte 1,16,25; Ioan 13,29; 18,2-5; 2. ’IoÚdaj ’Iskarièq, forma ebraizantă: Mc. 3,19; 14,10; Lc. 6,16; 3. ’IoÚdaj Ð ’Iskarièthj, formă grecească; este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
preda”, tradus în LXX prin paradidonai. „Iscarioth” înseamnă, în acest caz, „cel care urmează să-l predea” șpe Isusț, iar adăugirea din Mc. 3,19, „cel care l-a predat”, n-ar fi decât o traducere în greacă a poreclei ebraice. Dacă se acceptă această soluție, atunci adăugirea din Mc. 3,19, „cel care l-a predat”, n-ar fi decât traducerea numelui, Iscarioth. Soluția stă în picioare doar dacă se demonstrează că numele „Iscarioth” apare în perioada post-pascală. E mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
baștină al lui Iuda. În Iosua 15,25 se menționează o localitate Qeriyyot, aflată pe teritoriul alocat tribului fiilor lui Iuda. Amos 2,2 și Ier. 48,24 situează o localitate cu același nume în ținutul moabiților. Septuaginta traduce termenul ebraic prin Karioth. Iscariot ar putea fi așadar transcrierea ebraicului Isch Qeriyyot: „omul din Qeriyyot” sau „Karioth”. O construcție similară se întâlnește în 2Sam. 10,6.8, Isch tob, care înseamnă „oamenii originari din Tob”. Etimologia respectivă concordă și cu varianta
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
menționează o localitate Qeriyyot, aflată pe teritoriul alocat tribului fiilor lui Iuda. Amos 2,2 și Ier. 48,24 situează o localitate cu același nume în ținutul moabiților. Septuaginta traduce termenul ebraic prin Karioth. Iscariot ar putea fi așadar transcrierea ebraicului Isch Qeriyyot: „omul din Qeriyyot” sau „Karioth”. O construcție similară se întâlnește în 2Sam. 10,6.8, Isch tob, care înseamnă „oamenii originari din Tob”. Etimologia respectivă concordă și cu varianta din Codex Sinaiticus, apo Kariotou. Nu există nici un contraargument
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
2Baruh sau Baruh în siriacă; 3Baruh sau Baruh în greacă; 4Ezdra; Apocalipsa lui Abraham; Testamentul lui Abraham; Testamentele lui Levi și Nephtali (din Testamentele celor doisprezece Patriarhi); Urcarea la cer a lui Isaia; Păstorul lui Herma; 3Enoh sau Enoh în ebraică. În paginile următoare mă voi opri pe îndelete asupra a șase texte care conțin pasaje apocaliptice mai mult sau mai puțin dezvoltate. Din păcate, a trebuit să trec peste Cartea jubileelor, prea amplă pentru a putea fi rezumată și interpretată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
la fel ca în cosmologia greacă); Michael are grijă de oamenii binefăcători și de popoare; Sariel „se ocupă” de cei care păcătuiesc împotriva duhului; Gabriel are în grijă paradisul și heruvimii; în sfârșit, Remiel (derivat dintr-un verb care în ebraică înseamnă „a se ridica”) e „responsabil” cu învierea. Capitolele XXXI-XXXVI dezvoltă viziunea, prezentată sumar în capitolele precedente. Capitolul XXII este extrem de interesant, întrucât, sub influența doctrinei orfice grecești, vedem cum se modifică radical reprezentarea șeolului în imaginarul iudaic. Reprezentarea străveche
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este metoda traducătorilor Bibliei sinodale, din 1936 până astăzi? Aș numi-o „metoda amestecului surselor”. În prefața din care am citat adineauri se spune că traducerea Vechiului Testament s-a realizat „după textul Septuagintei, confruntat însă și cu textul original ebraic”. De fapt, nu este vorba despre o confruntare, operațiune ilegitimă în cazul unor texte autonome, așa cum voi arăta mai încolo, ci despre o amestecare a textului grec și a celui ebraic, după un scenariu arbitrar. În ochii traducătorilor, utilizarea simultană
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
după textul Septuagintei, confruntat însă și cu textul original ebraic”. De fapt, nu este vorba despre o confruntare, operațiune ilegitimă în cazul unor texte autonome, așa cum voi arăta mai încolo, ci despre o amestecare a textului grec și a celui ebraic, după un scenariu arbitrar. În ochii traducătorilor, utilizarea simultană a două surse pentru obținerea unei singure versiuni românești a reprezentat și reprezintă, se pare, un plus. Procedeul e interpretat ca un spor de garanție a fidelității și originarității textului propus
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
numai că reprezintă un minus, dar constituie însăși sursa vicioasă care a produs efecte pe măsură. Pentru Biblia din 1936, patriarhul Miron Cristea a constituit o echipă „de zile mari”. L-a trimis pe Vasile Radu la Paris ca să învețe ebraica și a cooptat un scriitor-preot de cert talent și aleasă reputație Gala Galaction. Întreprinderea grupului ar fi fost cu adevărat de excepție, dacă s-ar fi adoptat și o metodă consecventă, asupra căreia voi insista pe parcursul și mai ales în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
exemple. Voi începe cu un excurs istoric, al cărui scop nu este de a furniza cititorului nespecialist o serie de informații brute, ci de a scoate în evidență un fapt esențial, și anume coexistența separată a celor două versiuni vetero-testamentare, ebraică și greacă. Se cuvine spus de la început că versiunea ebraică masoretică a Vechiului Testament (de aici înainte TM) este posterioară versiunii grecești cunoscute sub numele de Septuaginta. Abia descoperirile recente (anii ’40-’50) de la Qumran (locul unde a sălășluit mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nu este de a furniza cititorului nespecialist o serie de informații brute, ci de a scoate în evidență un fapt esențial, și anume coexistența separată a celor două versiuni vetero-testamentare, ebraică și greacă. Se cuvine spus de la început că versiunea ebraică masoretică a Vechiului Testament (de aici înainte TM) este posterioară versiunii grecești cunoscute sub numele de Septuaginta. Abia descoperirile recente (anii ’40-’50) de la Qumran (locul unde a sălășluit mai multe secole de-a rândul - între secolul al III-lea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de Septuaginta. Abia descoperirile recente (anii ’40-’50) de la Qumran (locul unde a sălășluit mai multe secole de-a rândul - între secolul al III-lea î.Hr. și anul 70 d.Hr. - o comunitate eseniană probabil) au scos la iveală manuscrise ebraice foarte vechi ale tuturor cărților VT, cu excepția cărții lui Esther. Dar manuscrisele ca atare, necuprinse într-o carte canonică (recunoscută așadar de autoritățile religioase), nu au decât o valoare intrinsec-științifică. Canonul integral al scripturii iudaice se formează abia prin secolul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
literatura profetică, atât de importantă în perioada de restriște a exilului babilonian. Ageu, Zaharia și Malachia formează ultima serie (în viziunea rabinică) de profeți inspirați de către Duhul sfințeniei (ruah ha-qodesh). În perioada elenistică, se vorbește despre structura tripartită a Bibliei ebraice: Pentateuhul (Torah), Profeții (Neviim), celelalte cărți sau hagiografii (Ketuvim). Urmează perioada „creștină”, când disputele asupra canonului Bibliei ebraice se radicalizează. Abia la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. se ajunge la recunoașterea de către toate comunitățile evreiești a unei structuri
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
serie (în viziunea rabinică) de profeți inspirați de către Duhul sfințeniei (ruah ha-qodesh). În perioada elenistică, se vorbește despre structura tripartită a Bibliei ebraice: Pentateuhul (Torah), Profeții (Neviim), celelalte cărți sau hagiografii (Ketuvim). Urmează perioada „creștină”, când disputele asupra canonului Bibliei ebraice se radicalizează. Abia la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. se ajunge la recunoașterea de către toate comunitățile evreiești a unei structuri definitive a Sfintei Scripturi. Dar să revenim cu cinci secole în urmă! Evreii din diaspora, și mai cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
-lea d.Hr. se ajunge la recunoașterea de către toate comunitățile evreiești a unei structuri definitive a Sfintei Scripturi. Dar să revenim cu cinci secole în urmă! Evreii din diaspora, și mai cu seamă enorma comunitate din Alexandria, nu mai cunosc ebraica; prin urmare, nu mai pot participa activ la cult. Necunoașterea limbii părinților și strămoșilor devine un handicap insurmontabil, astfel că, sub domnia lui Ptolemeu al II-lea Filadelful (secolul al III-lea î.Hr.), se realizează prima traducere a Bibliei ebraice
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ebraica; prin urmare, nu mai pot participa activ la cult. Necunoașterea limbii părinților și strămoșilor devine un handicap insurmontabil, astfel că, sub domnia lui Ptolemeu al II-lea Filadelful (secolul al III-lea î.Hr.), se realizează prima traducere a Bibliei ebraice (id est Pentateuhul) în greacă. Tradiția spune că această versiune a fost dusă la bun sfârșit de un număr de șaptezeci sau șaptezeci și doi de rabini chemați din Palestina de către regele egiptean și închiși separat în câte o peșteră de pe insula
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
trăgea nenorocirea, s-a rugat la Dumnezeu multe zile la rând și așa s-a însănătoșit”173. Prima reacție din partea evreilor (atât palestinieni, cât și alexandrini) a fost de entuziasm. Versiunea greacă era așezată pe picior de egalitate cu originalul ebraic, iar tălmăcitorii erau considerați nici mai mult, nici mai puțin decât urmașii spirituali ai profeților. Philon, cu un secol după Pseudo-Aristeas, redă ceva din această atmosferă, elogiind acuratețea transpunerii și felicitându-i encomiastic pe făptuitori: Așa cum, cred eu, în geometrie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
admirație și li se închină cinstindu-le ca pe niște surori sau mai degrabă ca pe una și aceeași scriere în conținut și în formă; iar pe traducători nu-i numesc altfel, ci hierofanți și profeți (39-40). Traducerea întregii Biblii ebraice în greacă se întinde pe mai multe secole (până în secolul II d.Hr.) și nu poate fi situată într-o singură regiune 174. Cercetătorii contemporani au scos în evidență caracterul dacă nu revoluționar, cel puțin îndrăzneț al versiunii „celor șaptezeci
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
până în secolul II d.Hr.) și nu poate fi situată într-o singură regiune 174. Cercetătorii contemporani au scos în evidență caracterul dacă nu revoluționar, cel puțin îndrăzneț al versiunii „celor șaptezeci”. Termenii grecești folosiți pentru echivalarea unor termeni teologici ebraici atestă o voință profundă de subminare a autorității rabinice, devenită sufocantă. Cert este că, îmbrăcându-se în veșmântul limbii grecești, gândirea iudaică a câștigat în amplitudine, evitând riscul unei închideri sterilizante în sine. Odată cu traducerea Sfintelor Scripturi într-o limbă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ofensivă a discipolilor lui Isus. Condamnarea creștinismului ca erezie a însemnat implicit și condamnarea fără apel a „Bibliei de la Alexandria”. Începând cu secolul I d.Hr., nu mai există o singură Biblie în două versiuni mai mult sau mai puțin apropiate (ebraică și greacă), ci două Biblii - iudaică și creștină -, cu două tradiții de interpretare diferite. * După această „paranteză” alexandrină, urcăm în Palestina, centrul de conservare a tradiției iudaice „pure”. Cum se știe, la origine, textele biblice erau scrise în serie continuă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
secolul al VI-lea și până în secolul al X-lea d.Hr. - simplific lucrurile de dragul clarității -, câteva generații de specialiști, numiți masoreți, punând la punct un sistem special de semne ce reprezentau vocalele, au ajuns la fixarea și stabilizarea textului ebraic. La origine, existau două sisteme de vocalizare: sistemul babilonian, în care punctele-vocale se puneau deasupra literelor, și sistemul tiberian (inventat și practicat în provincia Tiberiadei), în care punctele-vocale se așezau dedesubt. Ultimul a devenit universal. Textul exemplar al Bibliei folosite
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
complet diferită de cea a Septuagintei. Biblia românească o preia pe aceasta din urmă. După cum afirma la începutul secolului unul dintre marii bibliști ai epocii, W.R. Smith, „nu există multe părți din Vechiul Testament în care divergențele dintre greacă și ebraică să fie atât de întinse precum în cartea profetului Ieremia”. Într-adevăr, se știe acum (grație unui manuscris-martor) că versiunea greacă are un cu totul alt substrat decât cea ebraică. Pe lângă faptul că LXX numără cu 2.700 de cuvinte
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]