629 matches
-
el” (Ioan 7, 18). Câtă vreme mai există, Biserica - compusă într-o covârșitoare majoritate de laici - nu poate fi nici victima fobiilor clericale, nici a inerției „maselor populare”. Cărturarii ar putea fi ambasadorii Bisericii în lume, călătorind mereu între tărâmul eclezial și hotarele culturii înstrăinate de Dumnezeu. În miezul veștii lor bune se ascunde nu o ideologie, ci invitația la bachetul Cuvântului veșnic, adică la viața în Hristos. Mărturisirea apostolilor, profeților și cărturarilor rămâne astfel conformă cu exigențele simple ale trăirii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cel puțin, autorul pare decis să ducă o cursă pe cont propriu. Aceasta nu este o obiecție la capitolul erudiție, „în genul tinerilor” sau al „specialiștilor”. Mai curând este o observație la capitolul înrudiri. Pentru un cititor lipsit de afiliere eclezială, pledoaria finală a lui H.-R. Patapievici nu pare a fi formulată în interiorul unei tradiții articulate vizibil, cu referințe istorice accesibile. Nu știm dacă soluția religioasă propusă, în termeni creștini, rimează cu marile voci critice ale tradiției Bisericii apostolice. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
propune un alt tip de inteligibilitate teologică - o raționalitate „care refuză să identifice temeiul în altceva decât însăși mișcarea Duhului, care se acordă spontan, după plac, în afara oricărui cadru instituțional imaginabil”. Reperele tradiționale ale creștinismului istoric (i.e., Scriptură, dogme, tradiția eclezială) nu pot furniza, deci, o terra ferma. În acest caz, divorțul de stilul de viață al creștinilor tradiționali nu este oare irecuperabil? Despre centralitatea Scripturilor în experiența primilor creștini aflăm din istoria evanghelistului Luca: „Și erau devotați învățăturii apostolilor, comuniunii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un creștinism fără „arhivele care sunt Hristos” (Sf. Ignatie al Antiohiei)? Ce ar mai rămâne dintr-un creștinism născut prin miracolul Întrupării fără împărtășirea trupească, nemijlocită, liturgică din „cereștile, preacuratele și nemuritoarele ale lui Hristos taine”? Această apologie pentru tradiția eclezială n-are nimic de-a face cu pansofismul unui discurs pronunțat din perspectiva unității transcendente a religiilor, la care un autor ca Fritjof Schuon ar fi avut un acces privilegiat. În același timp, nu este o invitație la trădarea lucidității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și cu Fiul Său, Iisus Hristos”. Pasivitatea originară a mărturisitorului este întărită din nou, în acest context. Revelația este un act divin modelând subiectivitatea receptivă a martorului, fără de care martorul nu ar putea fi părtaș într-un eveniment liturgic și eclezial, cu extensie universală și amplitudine cosmică (chiar dacă nevăzută). Neutralitatea modernătc "Neutralitatea modernă" În modernitatea timpurie, adepții declarați ai lumen naturale au pus în discuție legitimitatea recursului la revelația lui Dumnezeu în Scripturi. Descartes (Meditationes De Prima Philosophia, 1641) este convins
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lui Evagrie. Reaplicând categoriile consacrate de Pierre Hadot 1 în interpretarea istoriei filozofiei antice, ultimii doi savanți francezi tind să reducă fenomenul monastic creștin la tiparele generale ale exercițiilor spirituale sau ascetice cunoscute în perioada elenismului târziu. Specificul teologic și eclezial al scrierilor patristice tinde astfel să se estompeze. Acestei grupări moderate i se adaugă pletora de cercetători americani din școala lui Peter Brown (ne gândim în primul rând la Elisabeth A. Clark 2 sau D. Brakke 3). Abordând spiritualitatea deșertului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unor oameni de o rară simplitate, care, fără să exceleze în retorică, ajung să fie socotiți de Biserică - de la Atanasie cel Mare la Siluan Atonitul - „mari dascăli ai lumii”. Acest adevăr, împreună cu care stă sau cade înțelesul ortodox al tradiției ecleziale, se rostește tot mai rar în mediile academice, care prin metodologia reductivistă aplicată textelor religioase sfârșesc adesea prin a-și anihila obiectul de studiu. Exegeza monasticătc "Exegeza monastică" De partea interpreților „teologici” și „ecleziali” ai lui Evagrie Ponticul se află
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sau cade înțelesul ortodox al tradiției ecleziale, se rostește tot mai rar în mediile academice, care prin metodologia reductivistă aplicată textelor religioase sfârșesc adesea prin a-și anihila obiectul de studiu. Exegeza monasticătc "Exegeza monastică" De partea interpreților „teologici” și „ecleziali” ai lui Evagrie Ponticul se află mai ales preotul Gabriel Bunge OSB1, alături de monahul benedictin și profesorul de spiritualitate răsăriteană la Universitatea „San Anselmo” din Roma, dr. Jeremy Driscoll 2. Învățând poate mai bine ca nimeni altul lecția de viață
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Bunge ne-a redat în ultimele decenii, prin studii de o rară minuție, claritate și pătrundere, chintesența operei evagriene 1. Studiile și cărțile sale2 recuperează în ansamblu un Evagrie „duhovnicesc”, un Evagrie „pneumatologic”, un Evagrie care corespunde cadrelor monahale și ecleziale în care a trăit. Suntem departe de fixarea conținutului gândirii lui Evagrie - care reflectă profund teologia trinitară a Bisericii - în datele expirate ale pozitivismului critic. Însă nodul gordian al gândirii evagriene nu își poate găsi soluția prin etalarea unor simple
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Părinților deșertului 2. Pe scurt, cel puțin în ceea ce îl privește pe Evagrie Ponticul, atât „lupta de clasă”, cât și „ipoteza naționalistă” sunt constructe sociologice sărace, aplicate unui univers spiritual mai puțin afectat de problemele ideologice ale lumii moderne. Situl eclezial al interpretăriitc "Situl eclezial al interpretării" Ce este de spus despre „anexarea clericală” - antică și modernă -a operei evagriene? Am observa mai întâi că cei care l-au recunoscut dintotdeauna pe Evagrie ca maestru al vieții duhovnicești, copiindu-i, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
scurt, cel puțin în ceea ce îl privește pe Evagrie Ponticul, atât „lupta de clasă”, cât și „ipoteza naționalistă” sunt constructe sociologice sărace, aplicate unui univers spiritual mai puțin afectat de problemele ideologice ale lumii moderne. Situl eclezial al interpretăriitc "Situl eclezial al interpretării" Ce este de spus despre „anexarea clericală” - antică și modernă -a operei evagriene? Am observa mai întâi că cei care l-au recunoscut dintotdeauna pe Evagrie ca maestru al vieții duhovnicești, copiindu-i, dar mai ales comentându-i
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
despre tâlcuirea textelor misticilor, atunci premisele unei reale hermeneutici simpatetice nu trebuie desconsiderate. Rostul scrierilor duhovnicești ale Părinților deșertului nu este acela de a hrăni polemici contemporane sau de a excita câteva curiozități intelectuale 1. Scopul Părinților era zidirea comunității ecleziale și, în lumea modernă chiar, aceasta trebuie să rămână o prioritate. Chiar dacă ar fi îndeplinite 2, criteriile de obiectivitate științifică prezumțios fixate de traducător ne par insuficiente. Să ne gândim doar la faptul că dintre marii interpreți ai Scripturilor sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
trecut de pragul pocăinței psihologice, emoționale și cucernice la arătare, nu poate înțelege porunca Domnului la iubirea de vrăjmași. Cu atât mai puțin va înțelege experiența interioară a îmbrățișării întregii creații în rugăciunea liturgică a Bisericii. Pocăința psihologică ignoră dimensiunea eclezială a acestui gest întemeietor, taina spovedaniei fiind percepută într-un sens individualist, ca act de pietate privată în cadrul unei religii civice. Mărginită în aceste cadre, spovedania, de pildă, se centrează în jurul problemei lichidării acelui moi haïssable despre care vorbea Pascal
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Astfel practicată, pocăința încetează să fie un act de mărturisire egocentrică, preocupată de grabnica dobândire prin asceză a unor virtuți subiective, însă indiferentă la soarta lumii pentru care Hristos, chip de rob luând, a suferit moarte pe cruce. Îndată ce constituția eclezială a persoanei este prezentă în gesturile oamenilor, revelația catolicității vieții în Hristos este și ea aproape. Pentru cel renăscut de sus, din apă și din Duh, mărturisirea păcatelor devine un mod de participare directă în atributele dumnezeiești ale lui Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
memoria Scripturii într-un rezervor de ticuri mentale). Urmând calea Părinților duhovnicești, ei vor practica o exegeză teologică ancorată în etosul sfințeniei. Numai insuflarea Duhului ne oferă „perspectiva inversă” în care Scriptura, precum un iconostas vertical, se dorește privită. Situl eclezial al interpretăriitc "Situl eclezial al interpretării" Spre deosebire de Biserica rusească (care folosește slavona veche) sau cea elină (care folosește în cult limba greacă bizantină), Biserica Ortodoxă Română are înțelepciunea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, atât la slujbe, cât și din
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
rezervor de ticuri mentale). Urmând calea Părinților duhovnicești, ei vor practica o exegeză teologică ancorată în etosul sfințeniei. Numai insuflarea Duhului ne oferă „perspectiva inversă” în care Scriptura, precum un iconostas vertical, se dorește privită. Situl eclezial al interpretăriitc "Situl eclezial al interpretării" Spre deosebire de Biserica rusească (care folosește slavona veche) sau cea elină (care folosește în cult limba greacă bizantină), Biserica Ortodoxă Română are înțelepciunea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, atât la slujbe, cât și din Scripturi, într-o limbă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
liturgic al vieții creștine. Fără îndoială, noua ediție jubiliară a Bibliei avansează deja mijloace importante pentru familiarizarea credinciosului ortodox cu universul Scripturii. Firesc ar fi ca după acest prim pas să urmeze alte câteva gesturi de normalizare a conștiinței noastre ecleziale. Am pledat în acest capitol pentru recuperarea normelor liturgice de interpretare a Scripturii. O recoltă mai bogată a izvoarelor patristice ar putea restitui pierduta intimitate dintre tradiție, Biserică și Scriptură. În final, aș mai adăuga o sugestie. Urmând spiritul de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
disciplina slujirii, prin rugăciune și ascultare. Astfel înțeleasă, „opera de artă” nu poate fi detașată de liturghia sau de crezul comunității mărturisitoare - am numit Biserica. Pe scurt, în creștinismul ortodox, orice poetică religioasă trebuie să treacă testul consubstanțialității cu liturghia eclezială. În situațiile fericite, „reprezentarea” devine o actualizare a unei prezențe absolute, pe scurt o „re-prezentificare” a unui eveniment care include și depășește istoria. Aici, miza nu este creativitatea productivă, ci fidelitatea spirituală. Cu prețul anonimatului, uzând de paradoxuri și antinomii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
predicații negative 5. Caracterul relațional al persoanei salvează apofatismul iconologic al Părinților de riscul agnosticismului. Mobilizată de iubire și purificată prin asceză, cunoașterea comportă acum un profund sens existențial. Cunoașterea singurului Dumnezeu în Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, implică medierea eclezială și experiența catolicității. Participarea sau comuniunea eclezială este probabil cheia teologiei lui Yannaras, Marion și Zizioulas. Pentru aceștia, viața liturgică și euharistică întrupează toate exigențele teologiei trinitare. Economia divină se manifestă și este recapitulată în cadrul Liturghiei într-un act de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
salvează apofatismul iconologic al Părinților de riscul agnosticismului. Mobilizată de iubire și purificată prin asceză, cunoașterea comportă acum un profund sens existențial. Cunoașterea singurului Dumnezeu în Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt, implică medierea eclezială și experiența catolicității. Participarea sau comuniunea eclezială este probabil cheia teologiei lui Yannaras, Marion și Zizioulas. Pentru aceștia, viața liturgică și euharistică întrupează toate exigențele teologiei trinitare. Economia divină se manifestă și este recapitulată în cadrul Liturghiei într-un act de supremă donație (Euharistia) oferită regelui creației (omul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
probabil cheia teologiei lui Yannaras, Marion și Zizioulas. Pentru aceștia, viața liturgică și euharistică întrupează toate exigențele teologiei trinitare. Economia divină se manifestă și este recapitulată în cadrul Liturghiei într-un act de supremă donație (Euharistia) oferită regelui creației (omul). Comuniunea eclezială, care gravitează în jurul evenimentului euharistic, are ca scop „realizare istorică a modului de existență al lui Hristos”6. Însușirea atributelor divino-umane ale Cuvântului întrupat reprezintă premisa cunoașterii teologice a Dumnezeirii. Or, modul de existență prin excelență al lui Hristos este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un simplu nume, ci ființa divină”3. Situl liturgic al teologieitc "Situl liturgic al teologiei" Biserica este comunitatea divino-umană care oglindește constituția donologică a Treimii. Cunoașterea lui Dumnezeu este imposibilă fără revelația iubirii, adusă de Hristos în Duhul Sfânt. Vocația eclezială a persoanei propune un primat al relației atestat deja în revelația trinitară a lui Dumnezeu: Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul. Aceste relații apofatice, care nu implică nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a lui Dumnezeu: Tatăl îl naște din veșnicie pe Fiul, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul. Aceste relații apofatice, care nu implică nici un raport de subordonare ontologică, constituie misterul comuniunii trinitare, sunt reflectate în viața eclezială. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Pentru Marion, Zizioulas și Yannaras, identitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
constituie substanța sa”1. Refuzul categoriilor metafizicii permite acestor gânditori să identifice principiul teologic de unitate al Sfintei Treimi în iubirea donatoare a Tatălui 2. Fără această libertate, nici teologia trinitară, nici economia divină n-ar putea fi subiectul contemplației ecleziale. În afara cunoașterii revelate de Hristos în Scripturi, teologia cinstește dumnezeiasca Treime în tăcere. Tradusă într-un plan antropologic, teologia lui Zizioulas recunoaște urgența depășirii viziunii metafizice a omului ca „animal rațional” ori „substanță cugetătoare”; nici o determinare empirică nu poate epuiza
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
morții) și „ipostasul eshatologic” (al Învierii). Aceste două borne jalonează drumul umanității dintre momentul pierderii „asemănării” și cel al infinitei și permanentei redescoperiri a „chipului” divin. Dacă „ipostasul biologic” este dominat de contradicții interne și evocă o condiție tragică, „ipostasul eclezial” își atinge plenitudinea numai în exercițiul liber al iubirii. Dobândită prin renunțarea ascetică la dorințele „omului vechi”, urmată de aproprierea liturgică a harului botezului, iubirea nu reprezintă un act (energeia) separat al naturii oarbe, ci un mod de a fi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]