KorAP: Find »[drukola/base=epigrafic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 >

287 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

știm despre hatiți decât ceea ce a conservat În arhiva statului hitit. Și pentru religia hurriților sunt parțial valabile considerațiile expuse mai sus, deși În acest caz avem de-a face cu un popor a cărui prezență este atestată de izvoare epigrafice și arheologice, atât În Anatolia, cât și În Mesopotamia de Nord și În Siria, Într-o perioadă care se Întinde din a doua jumătate a mileniului al III-lea până la sfârșitul mileniului al II-lea Î.Hr. Mai mult, spre deosebire de

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
al III-lea, Însă fenicienii ne apar În cea mai clară lumină mai ales la sfârșitul epocii bronzului și În epoca fierului, datorită unor izvoare precum scrisoarea lui El-Amarna sau textele din Ugarit, iar după 1200 Î.Hr., datorită izvoarelor epigrafice directe redactate chiar În alfabetul și limba feniciană, articulată În diferite dialecte. Religia fenicienilor din Orient, la fel ca cea din Cartagina și din alte colonii occidentale, are la bază Într-un sistem politeist, diferit pentru fiecare cetate, dar cu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
din Siria nordică și centrală până pe cursul superior al Iordanului. Izvoarele directe despre cultura aramaică sunt alcătuite dintr-un număr limitat de inscripții ale regilor locali, În timp ce izvoarele externe provin din unele inscripții asiriene și din informațiile Vechiului Testament. Izvoarele epigrafice ne dau informații fragmentare despre unele panteonuri locale, fiind mai ales vorba despre inscripții regale care ne pun În fața cultelor publice și dinastice, cu siguranță destul de diferite de manifestările religiei populare. Altfel spus, dată fiind situația istorică și culturală a

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
situată la jumătatea drumului dintre Homs și Eufrat, este deja cunoscută În secolul al XIX-lea Î.Hr. din izvoare cuneiforme și are o istorie Îndelungată, atestată doar În ultimele faze (sec. I Î.Hr. - III d.Hr.) În texte epigrafice scrise Într-un dialect aramaic și În greacă. În epoca despre care discutăm, găsim În oază o populație eterogenă sub aspect, de origine majoritar aramaică, dar cu o viguroasă componentă arabă, În timp ce un substrat semitico-occidental este ușor perceptibil, cel puțin

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Orientului preclasic. Pentru mileniul I Î.Hr., unicul izvor neepigrafic este reprezentat de legendara tradiție biblică (2 Cronici 8, 1-6), care atribuie Întemeierea Palmirei regelui Solomon. Aproximativ o mie de inscripții locale cu caracter funerar, onorific și votiv, constituie patrimoniul epigrafic al cetății Palmira. Acestea nu sunt foarte elocvente În ceea ce privește religia, dar furnizează informații despre nume și epitete divine, pe lângă vagi aluzii privitoare la cult. Aportul onomasticii personale se dovedește a fi deloc neglijabil, atât datorită indiciilor oferite de numele teofore

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
acest amestec religios articulat, divinități babiloniene se găsesc alături de divinități de origine arabă (atestate mai ales la periferie), a căror importanță și răspândire atestă rolul socioistoric al elementului etnic corespunzător. O astfel de divinitate supremă În Palmira În epoca izvoarelor epigrafice pare a fi Bel, un zeu venerat de tribul Bene-Kohennabu, care a ajuns la vârful societății În secolul I Î.Hr. datorită activității preoților săi care au reușit să-l impună ca zeu național. Teonimul Înseamnă, pur și simplu, „Stăpân

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
soție alături) și cu alte divinități În plan secund, puțin atestate la nivel oficial și venerate mai degrabă În mediul devoțiunii personale. Izvoarele pentru cunoașterea religiei amonite sunt foarte puține. În afară de scenele biblice, acestea sunt În mod esențial de natură epigrafică; documentele directe se reduc la niște inscripții oarecare, la unele ostraca și la sute de sigilii (pentru o perioadă care se Întinde din secolul al IX-lea până În secolul al V-lea Î.Hr.). Documentele provin mai ales din Amman

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Qiri. AbrevieriTC "Abrevieri" AAASH Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae. AAAS Les Annales archéologiques arabes-syriennes. ARET Archivi reali di Ebla. Testi, Roma 1981 sgg. BA Biblical Archaeologist. IEJ Israel Exploration Journal. M.A.R.I. Mari. Annales de recherches interdisciplinaires. MEE Materiali epigrafici di Ebla, Napoli 1979 sgg. OA Oriens Antiquus. SMSR Studi e Materiali di Storia delle Religioni. RHR Revue d’histoire des religions. UF Ugarit-Forschungen. VT(S) Vetus Testamentum (Supplement to). BibliografieTC "Bibliografie" Preistoria și cadrul istoric general Caquot, A. (1970

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
epigrafico-lingvistică ce a prelucrat date provenind din săpăturile făcute În sanctuare, așezări și morminte, date iconografice desprinse din reprezentări care țin de decorațiunile de pe temple, fresce, vase, candelabre, oglinzi și lăzi În care se păstrau obiectele votive, dar și date epigrafice și arheologice relative la obiecte votive și la materiale atât de uz sacru, cât și cotidian. Într-o asemenea reconstruire, un spațiu vast a fost acordat - chiar dacă În forme prudente și dirijate - puternicelor analogii stabilite cu ansamblurile de mituri și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
ca fâșii ale unei mumii din Egipt, și la „ficatul de la Piacenza”, un mic model din bronz reprezentând un ficat de oaie ce era folosit pentru haruspicii, datat și el În secolul al II-lea Î.Hr., ce poartă indicații epigrafice referitoare la legătura dintre diferitele zeități și diferitele zone de pe suprafața organului, pe baza corespondenței magice Între Împărțirea spațiilor cerești (și infernale) și organul animalului. Aceste două documente sunt susținute și de alte texte etrusce, dificil de interpretat, dar care

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
de comunitatea celor vii cu proprii strămoși. Strămoșilor le sunt atribuite statute divine sau semidivine și capacități extraordinare pentru regenerarea grupului, așa cum arată obsesiva iconografie funerară, atât arhaică, dar și clasică și elenistică: chiar dacă nu există documente literare precise, mărturiile epigrafice converg În alcătuirea unui tablou de credințe articulate, comparabile cu cele romane aflate la baza religiei domestice. Deși ne lipsesc mărturiile precise, putem afirma că și după etapa preistorică mai obscură, În care aceste figuri trebuie să fi avut un

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
a contribuit cu siguranță la răspândirea cunoașterii administrației și obiceiurilor romane, ca și a unei vagi religiozități (propagare prin aculturație). Totuși, după câte se pare, acest lucru nu a Însemnat neapărat răspândirea religiei romane ca atare (Sherwin-White, 1939). Mărturii literare, epigrafice și arheologice provenind din teritoriile grecești arată că religia romană era puțin atestată printre grecii de cetățenie romană. Dobândirea cetățeniei romane nu implica o „convertire” la religia romană. Acest fapt arată limpede că, În antichitate, drepturile și Îndatoririle politice erau

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
le era cunoscută autorilor din veacul al V-lea, niște trăsături distinctive ale rădăcinilor lor orientale. Pe de altă parte, ivirea treptată a acestora este percepută mai clar la Începuturile epocii elenistice, când o serie de izvoare, literare, monumentale și epigrafice, dezvăluie cu o frecvență din ce În ce mai mare prezența, alături de Marea Mamă, a unui personaj tânăr, Attisxe "Attis", care, deși În poziție subordonată față de ea, apare ca obiect de cult. Metodele acestui cult și subiectul mitic de care se leagă el motivează

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
amândouă atribute fie ale unor zei ca Dionysosxe "Dionysos", fie ale unor eroi ca Herakles, fie ale unor conducători și suverani care, tocmai În virtutea unor astfel de prerogative se ridică la rangul eroic și divin, devenind obiectul unui cult. Atestate epigrafic În mai multe localități din lumea greacă și În documente literare, aretalogiile isiace par să derive dintr-un model unic (Festugière, 1972, pp. 138-163; Grandjean, 1975). Deți partea concepțiilor egiptene oglindite În aceste documente este importantă, e indubitabilă originea elenistică

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
la Alexandria. Interpretarea visului și, În special, identificarea epifaniei cer intervenția exegeților, acei binecunoscuți specialiști În sacru, alături de cea a unui oneirokrìtes („interpret de vise”) și a unui theològos (cel care cunoaște/elaborează discursul despre zei), conform documentației, mai ales epigrafice, a epocii. La fel de semnificativă este calitatea acestor interpreți: preotul egiptean Manethon și exegetès Timotheus, din familia Eumolpizilor, adică din acel genos de la Eleusis care deținea sarcina supremă a cultului misteric și care era, așadar, deținătorul celor mai sfinte tradiții mitico-rituale

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
de origine ecleziastică. Clerul magilor, În special cel din Persia propriu-zisă (Fars) a fost personajul principal În noua fază a dezvoltării zoroastrismului, care se deschide cu Întemeierea imperiului sasanid, În primul sfert al secolului al III-lea d.Hr. Documentația epigrafică furnizează În această direcție o mărturie clară prin opera preotului Kedșr (cf. infra, subcapitolul 3.3). În ciuda caracterului mai degrabă anonim, firesc pentru o literatură transmisă oral (cf. Boyce, 1968a, p. 32), cunoaștem totuși diferite nume de autori sau, mai

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Codices and Iranian Researchers. Cele cincizeci și șapte de volume publicate includ, printre altele, reproduceri ale Codices Avestici et Pahlavici ale Universității din Copenhaga, principala serie precedentă. 3. Alte izvoaretc "3. Alte izvoare" Între izvoarele iraniene, foarte importante sunt cele epigrafice, care, spre deosebire de cele literare, au avantajul de a nu prezenta probleme de cronologie (care există totuși pentru citirea sigiliilor, a cameelor, bulelor etc. din epoca sasanidă, lucru mai puțin important dacă nu chiar nesemnificativ, pentru istoria religioasă cf. Gignoux, 1986b

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
cele literare, au avantajul de a nu prezenta probleme de cronologie (care există totuși pentru citirea sigiliilor, a cameelor, bulelor etc. din epoca sasanidă, lucru mai puțin important dacă nu chiar nesemnificativ, pentru istoria religioasă cf. Gignoux, 1986b). Totuși izvoarele epigrafice conțin, În cea mai mare parte texte cu un caracter non-religios, cu excepția unor inscripții scurte cu valoare funerară din Fars. Așadar, inscripțiile suveranilor ahemenizi au un evident scop politic; același lucru se poate spune și despre cele ale suveranilor sasanizi

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
marelui preot Kedșr, restaurator fanatic al zoroastrismului În secolul al III-lea d.Hr. (cf. infra, subcapitolul 3.3). Corpus Inscriptionum Iranicarum din Londra și Iranische Denkmäler din Berlin sunt seriile care au contribuit cel mai mult la ediția textelor epigrafice. În R.G. Kent (1953) există o culegere aproape completă a inscripțiilor ahemenide, cu transcriere și traducere, la care se adaugă M. Mayrhofer (1978). Pentru inscripțiile sasanide, transcrieri și traduceri se găsesc În M. Back (1978), la care se adaugă P.

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Pentru inscripțiile sasanide, transcrieri și traduceri se găsesc În M. Back (1978), la care se adaugă P.O. Skjærvø (1983). Studii recente și aprofundate ale inscripțiilor lui Kedșr au fost Întreprinse de D.N. MacKenzie (1989b) și Ph. Gignoux (1991). Izvoarelor epigrafice li se pot adăuga cele iconografice, Însă, din păcate, acestora nu le-a fost dedicat nici un studiu complex, organic și sistematic, deși nu lipsesc unele studii valoroase pe teme și motive specifice (Calmeyer, 1973 sqq., Farkas, 1974; Bivar, 1975; Root

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
asemenea, importante și ne oferă un cadru care clarifică starea de izolare și de slăbiciune a comunității zoroastriene din Iranul medieval. Izvoarele primare zoroastriene nu se limitează Însă la Avesta și la textele În limba pahlavi (nici În rarele mărturii epigrafice preislamice la care se pot adăuga cele arheologice legate de așa-numitele temple ale focului; cf. Shippmann, 1971; Boyce, 1975b), ci sunt de găsit și În Înflorirea literaturii de limbă pahlavi din Fars În secolele IX-X: acestea Însoțesc, de fapt

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
stări conflictuale religioase În Iranul ahemenid este cunoscută din inscripția lui Xerxes de la Persepolis Împotriva daiva, dovadă clară a adeziunii acestui suveran la religia zoroastriană (Gnoli, 1985, p. 58; 1989a, pp. 91 sqq.; cf. Bianchi, 1977). Mai mult, integrarea izvoarelor epigrafice ahemenide În izvoarele clasice permite reconstruirea destul de clară a unei dezvoltări aparte a istoriei religioase a Iranului ahemenid sub domnia lui Artaxerxes II (404-359 Î.Hr.). În inscripțiile acestui suveran apar, Într-adevăr, alături de Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>", alte

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-lea d.Hr. Perioada partă, foarte fecundă pentru cultura iraniană și pentru Întâlnirea sa cu alte culturi din vechiul imperiu persan (Widengren, 1960), nu are mare relevanță În ceea ce privește izvoarele primare ale zoroastrismului. Acestea se reduc la câteva mărturii arheologice și epigrafice, care dovedesc, În mai multe cazuri, menținerea și continuitatea tradiției religioase (Unvala, 1952; Duchesne-Guillemin, 1962a, pp. 224-276; Widengren, 1968, pp. 201-272). În cadrul compozit al unei civilizații animate de impulsuri eterogene și caracterizate de tendințe sincretice puternice, se poate spune că

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Aurora” › celtă *Brigantș (nume propriu derivat dintr-un epitet) › irlandeză (Sfânta) Brigit. Reconstruirea religiei celtice antice necesită deci o folosire conjugată a unui ansamblu de izvoare eterogene: a) mărturii ale autorilor greci și romani; b) materiale figurative indigene; c) mărturii epigrafice indigene și romane; d) materiale de origine precreștină În texte din perioada creștină. 2. PANTEONUL GALIC ANTICTC "2. PANTEONUL GALIC ANTIC" Atunci când scriitorii latini și greci scriu despre divinitățile celților continentali, nu le păstrează aproape niciodată numele indigen, ci operează

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
De bello galico, VI, 17.). Din punct de vedere obiectiv este imposibil să stabilim cu certitudine din acest fragment al lui Cezar căror divinități galice le corespund cei cinci zei majori amintiți mai sus, deși cunoaștem, mai ales din surse epigrafice, numele multor divinități galice. Totuși, reflecția este posibilă; de asemenea, există și o identificare certă. Între cele cinci divinități există una feminină, Minervaxe "Minerva"; În acest caz putem fi siguri că ne aflăm În fața unei informații inovatoare În ceea ce privește tradiția inițială

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]