273 matches
-
același timp istorică și fenomenologică, prin intermediul căreia se încearcă argumentarea modalității în care simulacrele au ajuns să domine întreaga viață socială și discursivă. Criticii autorului francez au observat în mod corect influența pe care atât metoda arheologică, cât și teoria epistemelor dezvoltate în Les mots et les choses de către Foucault o au în stabilirea succesiunii simulacrelor (organizarea nivelurilor este similară, în schimb trebuie remarcat faptul că dezvoltarea teoriei simulacrelor a condus într-o măsură și mai mare la contestarea de către Baudrillard
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
o importanță capitală atât pentru dezvoltarea filosofiei, cât și a vieții social-politice). Această clasificare poate fi regăsită și în cuplurile teoretice care au circulat în diverse etape, privilegierea unuia indicând și o orientare a mișcării filosofice respective, cum ar fi episteme/doxa, teorie/practică, convingere/persuasiune, demonstrație/argumentare, logică/retorică etc. Dacă o serie de teoreticieni au cercetat în special efectele argumentării, ca persuadarea sau influențarea (Philippe Breton descrie registrele comunicării, între care convingerea se poate realiza fie prin argumentare, fie
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
exploata cu succes. 6.3.2. Seducție și minciună În general, minciuna este văzută ca o acțiune voită de deformare a adevărului, domeniile în care se poate manifesta fiind numeroase (ontologic având conotațiile de a iluziona, a obtura, a plăsmui; (epistemo)logic însemnând a falsifica, a substitui, a voala; axiologic cu înțelesurile de a trișa, a amăgi în plan moral, a imagina, a fabula în plan estetic și a înșela, a fura, a sustrage în plan juridic; praxiologic înțeleasă ca ocultare
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru"558. În postmodernism, dimpotrivă, exacerbarea limbajului este o componentă de bază a teoriilor sale. Efortului de demascare a presupozițiilor și prejudecăților gândirii occidentale, precum și căutării limitei de la care se poate pune problema filosofiei ca episteme, îi sunt asociate în mod clasic, de acum, numele și scrierile lui Jacques Derrida. Universul nietzschean unde nu există fapte, ci doar interpretări, este reluat de către Derrida sub forma universului descentrat. Filosoful deconstructivist nu abandonează complet forma ajutătoare a punctului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
deja locuri comune ale unor dezbateri aprinse. Poate cea mai cunoscută dintre ele privește relația dintre modernism și postmodernism, respectiv modernitate și postmodernitate, dar și postmodernitate postmodernism, iar, de aici, analiza raporturilor dintre conceptele de postmodernism și cel de paradigmă, epistemă, avangardă vine în completare. Efortul sintetic din această secțiune a lucrării a condus atât la stabilirea înțelesurilor de bază ale unor concepte importante pentru întregul demers, cât și la propunerea unor direcții generale de analiză date de un număr de
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
debates. Maybe the most widely known one is related to the relationship between modernism and postmodernism, modernity and postmodernity, respectively, as well as postmodernity postmodernism. Consequently, the analysis of the relationships between the concept of postmodernism and those of paradigm, episteme, and avant-garde is a natural follow-up. The third chapter of the book draws up not only a map of the distinctive features of postmodern rhetoric, but also a sketch of the general strategies of postmodernism. A highly analysed aspect in
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
s-a limitat la discutarea paradigmelor științifice, termenul este folosit acum în majoritatea domeniilor, vorbindu-se și de paradigme culturale. Ideea de discontinuitate care intervine în conceperea revoluțiilor științifice a contribuit, printre altele, la apropierea conceptului de paradigmă de foucauldianul "episteme", care se referă la un număr de stadii de dezvoltare ale cunoașterii. 78 Steven Best, Douglas Kellner, The Postmodern Turn, p. 19. 79 Caiete critice, nr.1-2 / 1986, număr tematic: "Postmodernismul". Menționăm că numere dedicate postmodernismului au mai aparținut revistelor
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
să le coreleze altfel decât până atunci (în spiritul unei etici profesionale respectuoase față de laboratorul științei și de obiectul de studiu, cum solicita istoricul Jerzy Topolsky), în încercarea de a ajunge la imagini viabile ale trecutului. În cadrul unei astfel de episteme a fost posibil să inserez o nouă propunere teoretică cu privire la imaginar. Cum noțiunea de mental, difuză și ambiguă, nu mai răspundea în ultimul deceniu presiunilor de ordin metodologic din cadrul domeniului, am căutat să valorific și să resituez mentalitățile (structuri ideatice
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
lucruri (sau a cuvintelor legate la stările de lucruri, ceea ce trece, totuși, dincolo de simpla adecvare, fiind vorba, aici, despre "corespondență") nu era nouă. Numai că Aristotel o așează într-un alt orizont (discursiv). Parmenides, spre exemplu, discutând despre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea opinativă (doxa), implica ideea adecvării; în virtutea acesteia, cunoștința veritabilă exprimă (are drept "obiect") însăși ființa; ea are calitatea veritabilității tocmai datorită adecvării sale la propriul obiect, ființa sau ceea-ce-este; exprimând ceea-ce-este, acest fel de cunoștință ajunge la deplinătatea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
posibilă, așadar, folosind instrumentele și tehnicile din orizontul dictaturii judicativului; de altminteri, odată consumată, ea poate fi recunoscută cu greu în acest orizont; totuși, poate fi recunoscută. Tocmai de aceea, în orice act de cunoaștere îndreptat către dobândirea cunoștinței veritabile (episteme) ce are în structura sa cunoașterea celuilalt și recunoașterea de sine, potrivit scenariului platonician sesizăm și umbrele ("adumbririle") unei "logici non-judicative". Umbrele acestea sunt, de fapt, ale logos-ului care, deși rămâne ascuns, încearcă pătrunderea în spațiul epistemic, acolo unde
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al sistemului de reguli al judicativului constitutiv: noncontradicția, dar nu prin sine, ci prin opozițiile contradictorii care se instalează în zona de fundamente ale gândirii, rostirii, făptuirii, dintre care cea mai importantă, în perspectivă judicativă, este aceea dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa); în cea de-a doua parte, va fi evidențiată însăși mișcarea constitutivă a structurii logice originare, S P, întâi în sensul "cunoașterii veritabile", adică al dobândirii principiilor raționamentului științific (apodictic) și, pe baza acestora, a cunoștințelor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cauză constituie doar reflexul natural al încercării de a lămuri o altă chestiune? Căci tradiția aporetică a filosofiei păstrează un fapt care pare, acum, a avea legătură cu problema noastră: diferența dintre "cunoașterea părelnică" (doxa; opinia, părerea) și "cunoașterea științifică" (episteme; cunoașterea veritabilă, știința). Își propune Aristotel să lămurească diferența din urmă? Este el atras de o astfel de temă, altminteri cu un statut aporetic limpede în filosofia prearistotelică ce a tematizat condiția "logicului", vecinătatea acesteia cu adevărul, în genere, natura
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
elementele" raționamentului, formele logice, condițiile adevărului, adică regulile logice (din care se detașează principiile logice) etc. și pătrunde într-un orizont în care capătă sens probleme noi, toate însă legate de "condiția" de opinie (doxa) și de cea de știință (episteme). Suntem, prin aceste noi probleme, dincolo de simpla distincție formală dintre raționamentul corect și cel sofistic. În plus, dată fiind metoda de lucru a lui Aristotel utilizată deseori de el și constituită printr-o raportare "critică" la istoria gândirii grecești, ceea ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ideea diferenței dintre analitică și dialectică așa cum ea ne-a apărut până aici ca fiind, sub aspect pragmatic, susținută, întâi, de diferența dintre raționamentul corect și cel sofistic, arătându-se, apoi, ca fiind susținută și de diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cea părelnică, opinativă (doxa) -, nu poate fi ocolită o problemă ce rezultă, întâi, din sistematica aristotelică a logicii, apoi din problemele pe care filosoful atenian le pune în discuție, iar în ultimă instanță, din ideile ce susțin teoria aristotelică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
poate da un sens despre un temei mai profund al analiticii și al dialecticii și, în urmare, și al diferenței dintre cele două specii de raționament (corect și sofistic): acest temei ne apare ca fiind însăși diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa). Aceste două specii de cunoaștere care s-au anunțat mai devreme, dar dintr-o altă perspectivă decât cea care ne interesează acum nu trebuie confundate cu tipurile de construcții "raționale" separate după criteriul supunerii lor față de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Totodată, asumând tematic acest temei mai profund al analiticii și dialecticii, trebuie observată și valorificată schimbarea de perspectivă în însăși cercetarea sa (a noului temei, dar și a ceea ce el susține și legitimează). Temeiul acum ivit, diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cea părelnică (doxa), nu mai este în modalitatea formală a raționamentului, ci în aceea a judecății. Revenim, cumva, la aceasta din urmă, fără a părăsi orizontul raționamentului (și, se înțelege, pe cel al argumentării). Revenind la judecată, fără a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este ea însăși legitimată judicativ. Dar în orizontul judicativului, trebuie acceptat un temei ultim (rostul lui va ieși la iveală prin operarea reducției judicative); de fapt, a fost deja acceptat. De aceea am putea spune că diferența dintre cunoașterea veritabilă (episteme) și cunoașterea părelnică (doxa) constituie un veritabil element a priori al logicii organon și, de fapt, al oricărei logici (care nu poate fi decât formală). Cu toate că stabilitatea conceptuală a celor două tipuri de cunoaștere este deocamdată precară, nu ne putem
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
s-a arătat mai devreme a fi înțelesul unui temei mai profund al celor două modele de discurs (analitica și dialectica) și al diferenței dintre raționamentul corect și cel sofistic; oarecum dincolo de elementul a priori al logicii formale, diferența dintre episteme și doxa, totuși mai degrabă dincoace, fiindcă ceea ce iese la iveală acum nu este decât o ipostază a temeiului ultim al analiticii și dialecticii, o ipostază a elementului a priori al acestora, așa cum l-am gândit mai devreme, ca diferență
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
structura logic- formală a celor două modele de înaintare în discurs despre care vorbim aici, anume analitica și dialectica.62 Și tot ideea de corespondență susține apoi și diferența dintre raționamentul corect și cel sofistic și, în final, diferența dintre episteme și doxa; mai mult, această din urmă diferență ne apare ca o ipostază a înseși schemei formale proprii relației de corespondență ca esență a adevărului. Corespondența astfel luată, ca esență a adevărului, are funcția unui principiu, chiar a unui fel
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în cunoaștere, pentru a dobândi adevărul, fundamental pentru condiția de "cunoștință" și legat în mod necesar de judecată, și îl găsește: în esență, este vorba despre "intuiția intelectului intuitiv" (intelect intuitiv: nous); acesta din urmă este "principiul principiului științei" (știință: episteme); altfel spus, raționamentele științifice pornesc de la judecăți adevărate în mod evident, pe care le oferă intelectul intuitiv. Problema corectitudinii gândirii, adică a semnului de valabilitate a cunoașterii științifice, precum și cea a elementului originar al gândirii, adică problema originii certe a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
peste anumite diferențe, cu totul semnificative pentru filosofia modernă, cea care ne modelează prejudecățile cele mai importante ale noastre, acum? Spre exemplu, cum se poate împăca intuiția intelectuală cu inducția? Neîndoielnic, primele principii trebuie să fie premise în demonstrația științifică (episteme apodeiktikes), în știință, în genere, care presupune achiziția de cunoștințe (sporul cunoașterii, cum ar spune Kant). Întregul adevăr al științei se bazează pe adevărul primelor principii. Dar tocmai datorită acestui fapt, facultatea de a cunoaște primele principii îi este superioară
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
le-a primit de la logos-ul însuși. Pe aceeași cale, dominată de posibilitatea unei reducții non-judicative a dictaturii judicativului, filosofia ar căpăta șansa de a-și repotența firea sa "iubitoare" de "înțelepciune", nepirzând nimic din experiența sa milenară ca simplă episteme (știință). Prin urmare, reducția judicativă a dictaturii judicativului are drept sarcină trecerea de la elementele judecății (constitutive), surse de convenții (reguli, "legi") pentru dictatura judicativului, la fenomenul originar al acesteia, timpul; reducția non-judicativă a dictaturii judicativului are drept sarcină trecerea de la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Mateiu Caragiale ilustrează excelent capacitatea unui tablou de a distorsiona realitatea prin contaminare mimetică, așa cum madelainele proustiene suscită nu numai nevoia evocării, dar reprezintă și resortul intim al scriiturii proustiene. Teoria corespondențelor reia pe un alt plan o mai veche epistemă de secol XVI regăsită acum sub forma doctrinelor spiritiste, a ezoterismelor care subîntind aria preocupării estetice, investind-o cu o pondere mistică. "Corespondențele" deghizează în anumite cazuri o formă secretă de transcendență laicizată estetic, în absența, desigur, a divinității, capacitățile
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]