735 matches
-
sine, sau, dimpotrivă, poate lua aspecte bizare, cu caracter negativ, manifestate În forme mascate (jocul cu moartea, toxicomaniile, căutarea riscului și Înfruntarea pericolelor prin acte de bravură etcă. Grija este o atitudine față de sine care a fost speculată de filosofia existențialistă. Ea este o stare de neliniște interioară, care se poate manifesta uneori sub formă de crize de angoasă. În aceste momente este pusă În discuție existența persoanei, faptul acesteia de „a-fi-În-lume” ca ființă unică, singură, izolată. Această situație a persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
spirituale. Totul este o luptă de depășire a limitelor vieții. Această preocupare a omului pentru propria sa persoană este forma sublimată a grijii, a neliniștii sale interioare, a angoasei pe care o Întâlnim, ca temă centrală, dezbătută la mulți filosofi existențialiști (S. Kierkegaard, M. Heidegger, J.P. Sartreă. G. Marcel vorbește de „omul problematic”, M. Scheler de „omul resentimentului”, P. Teilhard de Chardin despre „fenomenul uman”, A. Camus despre „omul revoltat, F. Nietzche despre „Supra-om”, M. de Unamuno despre „omul tragic” și
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
limitează numai la corp și nici nu se Închide o dată cu atingerea corporală reciprocă dintre cei doi. Mai mult decât atât, este o relație sufletească, emoțională, deschisă și Într-o continuă expansiune. Prin aceasta, subliniază D. Stăniloae, gândirea creștină depășește viziunea existențialistă. Iubirea creează o relație de comuniune Între persoane, o atracție reciprocă, o nevoie a mea de celălalt și invers. Ea este permanentă și inepuizabilă. Persoana umană nu poate exista singură. Ea are permanent nevoie de ceilalți. Chiar și când este
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
Ele reprezintă, pentru J.P. Sartre, „diferitele atitudini ale sinelui Într-o lume În care există altul”. Aceste relații sunt determinate de prezența mea și a celorlalți, de Întâlnirea noastră. În sensul acesta pusă problema, din punctul de vedere al filosofiei existențialiste, Eu rămân o simplă relație existentă exclusiv În planul exterior. După J.P. Sartre, această relație este reprezentată prin trei categorii de nevoi, și anume: aă Într-o formă posesivă, prin „a-fi-cu-și-pentru-celălalt”, ceea ce semnifică a accepta posesiunea celuilalt. Prin aceasta, fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
de acest grup. Cele trei tipuri de relații dintre mine și altul, sau alții, Îmi anulează libertatea exterioară și interioară, mă Închid, Îmi relevează faptul că ceilalți sunt pentru mine Infernul, așa cum susține J.P. Sartre. Spre deosebire de acest punct de vedere existențialist, viziunea creștină susținută de către D. Stăniloae, a comuniunii prin iubire, exclude distanța, tensiunea și conflictul. Nu mai este anulată nici libertatea și nici voința celor două persoane aflate Într-o relație de comuniune. Completându-se reciproc, ei se dezvoltă În
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
o grijă și, implicit, o responsabilitate reciprocă, morală, dar și sufletească a mea față de celălalt. Prin aceasta, grija creștină raportată la iubirea aproapelui este o grijă altruistă, și nu una grija egoistă, interioară, Întoarsă către mine dintr-o neliniște ontologică, existențialistă, care mă Închide și Îmi arată că sunt singur, Împingându-mă către disperare. Prin grija pentru aproapele meu, Eu am datorii morale și sufletești față de celălalt, la fel ca și acesta față de mine. Apare astfel un sentiment de siguranță, care
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
În sensul acesta, că momentul morții este ca o ieșire din durata vieții și ca o trecere Într-o durată de dincolo, mai exact, de la temporal la transtemporalitatea unei realități transmundane. O poziție particulară față de moarte o Întâlnim În filosofia existențialistă a lui K. Jaspers, pentru care moartea este o situație-limită, o problemă a conștiinței. În sensul acesta, el vorbește despre sentimentul sufletesc și moral al fricii de moarte despre care vine din spectacolul morții celuilalt, resimțit ca o ruptură a
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
care vine din spectacolul morții celuilalt, resimțit ca o ruptură a comunicării, ca o despărțire definitivă. În ceea ce privește moartea mea, aceasta nu mai contează pentru mine, Întrucât „nimeni nu-și trăiește (În planul conștiinței saleă propria sa moarte”. Filosofiile de obediență existențialistă se recunosc În gândirea lui S. Kierkegaard, care transformă și concentrează tema morții În grija pentru viață și sentimentul de angoasă. Viața devine, În felul acesta, „o boală mortală” (S. Kierkegaardă. Un ultim aspect referitor la atitudinea omului față de moarte
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
despărțire dureroasă, care sfâșie sau umple de neliniște sufletul, ceva care mă face să mă cutremur și mă azvârle În necunoscut, o experiență străină vieții, care mă umple de teamă. Acest punct de vedere Îl regăsim mult mai târziu la existențialiști, care pun problema raportului dintre viață și angoasă (S. Kierkegaardă, ajungând la concluzia care Închide și anulează valoarea umanului prin afirmația că „ființa este destinată morții” (M. Heideggeră. 2. Moartea din punct de vedere medical Medicalizarea morții, prin scoaterea acesteia
[Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
vorbește pentru prima dată după multe secole despre o esență, despre o natură intrinsecă, despre „frăția speciilor”, despre un fel de natură animală (a kind of animal nature) (Maslow, 1965a, 1967b). Această poziție este, după Maslow, în profund contrast cu existențialiștii europeni, în special cu Sartre, pentru care omul este în întregime propria sa proiecție, în întregime doar produsul propriei voințe arbitrare și neinfluențate. Pentru Sartre și pentru toți cei pe care i-a influențat, sinele devine o alegere arbitrară, o
[Corola-publishinghouse/Science/2361_a_3686]
-
tindea foarte mult să facă o filosofie de viață din nevroza obsesiv convulsivă în care se afla ceea ce Maslow numise „vidul experimental” (experimental emptiness), absența „vocilor-impuls” din interior (impulse voices from within) (Maslow, 1967a, 1967c). Psihologii americani umaniști și psihiatrii existențialiști i se păreau lui Maslow într-o mai mare măsură mai aproape de psihodinamiști, precum Kurt Lewin, decât de Sartre. Experiențele clinice i-au condus la conceperea ființei umane ca având o esență, o natură biologică, o calitate de membru în
[Corola-publishinghouse/Science/2361_a_3686]
-
să fii bărbat?”; ceea ce implică descoperirea de sine, acceptarea de sine și construcția sinelui; mai degrabă descoperim lucruri despre asemănarea și unicitatea oamenilor, decât o decizie de tip Sartre, dacă să fii bărbat sau femeie. O diferență clară față de viziunea existențialistă pe care Maslow a descoperit-o privește deosebiri în declanșarea experiențelor culminante (peak experiences) între sexe. Experiențele culminante mistice, estetice, poetice ale bărbatului pot veni, de exemplu, dintr-un meci de fotbal. Un fotbalist relata că, atunci când a marcat și
[Corola-publishinghouse/Science/2361_a_3686]
-
să se mântuiască prin apropierea de Dumnezeu, insă religia să nu numai că nu-l convinge, ba chiar o defaimează, o sfidează, o face vinovată de imposibilitatea de a-si defini individualitatea. În acest sens, nu se îndepărtează de gândirea existențialista a lui Heidegger, Sartre sau Jaspers , pentru care conștiința de sine nu este altceva decât conștiința propriei limitări, a neputinței de a-și depăși condiția. Pentru Cioran, individualitatea este o problemă tragică, un punct vulnerabil în istoricul ființei, o dovadă
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
o totală deziluzie asupra valorilor vieții, deoarece acestea "ar rămâne ipso facto anihilate de moarte, care sosește, mai devreme sau mai tarziu. Totul e egal atunci când ai pierdut iluzia de a fi etern"25. Pentru Kierkegaard, iar mai tarziu pentru existențialiști, constiinta de sine este conștiința propriei limitări. Pentru Cioran, "propria limitare", contra căreia se revoltă, rezidă în neputința de a se apropia de o Divinitate care se dezinteresează de operă să, ceea ce îi creează senzația precisă că nu mai ai
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
bazează pe absurd, de aceea și este inatacabila. Să gândești cu logică în religie..."57. Toate manifestările speranței înseamnă pentru Sábato credință în Dumnezeu, care nu este pentru el o ființă abstractă, ci Dumnezeu este în om: Dacă, așa cum spun existențialiștii, neliniștea este dovada "Neantului", speranța este pentru mine dovadă că există "Ceva". Și, pentru că speranța este de neînvins la ființă umană (dacă nu ar fi așa, am fi cu toții niște sinucigași), ea ieșind mereu învingătoare în lupta cu deznădejdea, și
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
retoric: "Îți mai aduci aminte, frate, / de vremurile alea?"170, sau, cu acreala, da sentințe: Se duce viața, se duce și nu se mai întoarce; / mai bine să profiți cât poți și să arunci / necazurile din tine"171. În textele existențialiste ale tangourilor lui, Discépolo, în stil horațian, își vede iubita, altădată frumoasă , acum bătrână și trecută: "Când o să vezi că astea, lângă tine, / îți probează rochiile pe care le lași / o să-ți amintești de prostul ăla / Care, frânt fiind, s-
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
mai profunde, fiecare din cititori va simți că eu, de fapt, ating problemele lui. Intrând în profunzime în eu-l meu, și numai așa pot să intru în realitatea celorlalți"66. În plan universal, triunghiul poate fi format din autori existențialiști și ai filosofiei absurdului direct indicați de Sábato însuși: Dostoievski, Kafka, Sartre, Camus. Cu Kafka are în comun coșmarul și metamorfozarea monstruoasa, dar Sábato trece dincolo de scriitorul din Praga, ducând oroarea până la o viziune generală, apocaliptica, buclă absurdului fiind compensata
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
teroarea absolută,71 sunt și ale lui Sábato, doar că la Camus sunt abordate rezonabil, măsurat, ca și cum nu ar fi implicat afectiv în "viață" personajelor, ci ar povești "cu grație", așa cum spune Sontag, "ceea ce îl desparte cu totul de ceilalți existențialiști"72, iar de Sábato, într-un mod radical. Tonul liniștit al lui Camus trezește sentimente de afecțiune în cititor, în timp ce Kafka trezește spaimă și milă. Pe Sábato l-a fascinat la Camus bunătatea acestuia că persoana, frumusețea să morală. De la
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
ar reprezenta doar un aspect particular al propriei sale personalități. Cu toate acestea, Castel joacă rolul copilului, iar María, pe cel al mamei, sau, oricum, pe cel al femeii mature. Sábato îl citește cu interes și face comentarii asupra filosofiei existențialiste a lui Sartre de care se lasă influențat 79, mai ales de românul L'Être et le néant, operă de ficțiune, unde personajul este obsedat de "privirea celorlalți" (conceptul de privire) care, fixându-se în noi, ne domină, ne observa
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
crede Sábato. Este posibil că sentimentul de vinovăție pe care il trezește în omul-Sartre această credință să îl facă să pledeze pentru comunicarea dintre oameni, pe care nu o întâlnim în convingerile sale politice sau în doctrina să filosofica. Influențele existențialiste asupra operei lui Sábato sunt evidente mai ales in celebrul Raport despre orbi, în care centrală este figură personajului Fernando sau Sábato, cu o călătorie de-a lungul traumelor sale personale, în căutarea lumii tenebrelor și a stăpânilor acestora, orbii
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
o călătorie de-a lungul traumelor sale personale, în căutarea lumii tenebrelor și a stăpânilor acestora, orbii trimitere la Sartre și conceptul de privire -, dar apare și o perspectivă universală și subversiva, care ar fi ca un rechizitoriu, în maniera existențialista, la adresa societății, a condiției umane în general. Raportul are pretenția să fie didactic, să servească de învățătură. Instrumentul va fi de data asta nebunia, sau, mai bine spus, nevroza, paranoia lui Fernando. Mesajul este următorul: dacă vrei să cunoști realitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
talia lui Anatole France, Romain Rolland sau Roger Martin Du Gard și se continuă printr-o dezvoltare în direcții din cele mai diverse, căpătând, în perioada postbelică, înfățișări opuse, de la romanul modernist proustian la metaromanul cultivat de André Gide, cel existențialist reprezentat prin Jean-Paul Sartre ori Albert Camus sau chiar antiromanul practicat de Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Michel Butor, Claude Simon, este surprinzătoare, dar nu singulară. Ea fusese pregătită de preceptele, programul și produsele literare ale mișcării Ou.li.po, la
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
că aceste "aventuri" pe care Robinson-ul lui Tournier este pus să le înfăptuiască doar pentru a le putea comenta imediat în log- book-ul său nu reprezintă nimic altceva decât prilejul care i se oferă romancierului pentru a polemiza cu filozofia existențialistă și a supune conștiinței cititorilor săi o dezbatere ancorată în trecutul apropiat asupra singurătății omului modern, intuim că specia romanului de aventuri este fără drept de apel surclasată de discursul romanului filozofic, de înaltă ținută în tradiția literară franceză. De
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
XX: "Singurătatea nu e doar o situație permanentă-n care mă aflu cufundat de la naufragiul Virginiei încoace. Este-un mediu coroziv care-acționează asupra mea lent, dar fără-ncetare și-ntr-un sens distructiv"360. Nu lipsesc nici trimiterile la filozofia existențialistă, la iluzoriul chin sisific pe care-l reprezintă existența individului privat sau îndepărtat, printr-o insulară întorsătură a destinului, de esența lui adevărată. Locuri comune ale existențialismului precum îndoiala sau excluderea alterității revin în acest "roman secund" care este jurnalul
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
prin intermediul căruia se introduce și fundamentala schimbare de optică. Mitul născut o dată cu Robinson Crusoe, cel "al puterii cu care e înzestrată civilizația europeană de a migra și de a se putea reconstrui pe sine oriunde în lume"365, capătă dimensiuni existențialiste, prin modificarea raporturilor de putere între occidentalul pus să se lupte cu o natură exotică, dar și cu propria natură instinctuală și aborigenul care îi devine din slujitor stăpân și ajunge să-l domine în toate sectoarele vieții sale "organizate
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]