KorAP: Find »[drukola/base=extralingvistic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...17 >

424 matches

Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732

a dovedit însă a fi foarte dificilă, din cauza impreciziei termenului și a lipsei unei perspective clare, căci se putea viza fie cîmpul semantic al unui cuvînt, fie cîmpul lexical al unei familii de cuvinte, fie cîmpul lexical al unei realități extralingvistice. Ca atare, în metalimbajul analizei lingvistice, numai sensul etimologic al cuvîntului cîmp clarifică parțial realitățile pentru care este folosit, încît semnificația "spațiu sau domeniu delimitat în interiorul căreia se constată un fenomen" îl face apt pentru a-l folosi în legătură cu limba

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
altele. Partea nu se disociază de întreg și, în consecință, caracterizarea cîmpului semantic se confundă cu cea a cîmpului lexical, așa cum procedează, de altfel, analiza semică structurală. Cît despre confuziile cu cîmpul noțional, aceasta rezultă din excluderea, din principiu, a extralingvisticului, a oricărei particularități a realității și a subiectului, precum și a raporturilor dintre ele. În aceste condiții, reprezentările lumii în limbă, pornind de la reprezentările sensibile și de la experiențele practice, nu ar viza o lingvistică ce ar fi concepută într-un cadru

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
diferențierea socială (limbă standard vs. limbă populară vs. argou) și funcțională (limbă comună, limbaj tehnico-științific, limbaj academic etc.). În ce privește materializările discursive ale coerenței (referință, substituție, elipsă, conjuncție și coeziune lexicală), Daniela Rovența-Frumușani consideră că ele sînt referențiale (determinate de referentul extralingvistic și de cel discursiv) și că manifestării lexicale i se opune coerența gramaticală (de genul coerenței, substituției, elipsei), iar în interiorul acesteia o coerență la nivelul actului referinței și o coerență la nivelul predicației (elipsa, substituția, conjuncția). Coerența lexicală cunoaște trei

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
articulează subiectul cu contextul său social, istoric și cultural. Prin urmare, nu există un transfer, o codificare a lumii în limbă, ci mai degrabă un contract și un continuum, motiv pentru care praxematica respinge dihotomia între datele lingvistice și datele extralingvistice, deoarece aceste date sînt legate de reprezentările lingvistice. Pe de altă parte, există o veritabilă corespondență între sintaxă și conținuturile spațio-temporale, în lingvistica praxematică, spusul este întotdeauna legat de făcut, iar vorbirea de practică. De exemplu, Catherine Fuchs arată, pe

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. RN COREFERINȚĂ. Prin termenul coreferință se înțelege situația realizată de relația pe care o au două semne lingvistice, situate în două poziții ale lanțului vorbirii, care trimit la același obiect extralingvistic, adică au același referent. Potrivit acestei perspective, este considerată coreferențială orice relație de anaforă, cu excepția anaforei asociative care se sprijină pe relația parte - întreg. După unii cercetători, coreferința reprezintă proprietatea pe care o au două (sau mai multe) secvențe de

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
limbii (derivare, compune, schimbare a clasei morfologice, abreviere etc.). Din punctul de vedere al conținutului, cuvintele pot fi pline sau instrumente gramaticale. Cuvintele pline sau lexemele, între care se remarcă în primul rînd substantivele, sînt acelea care trimit la realități extralingvistice de la trăsăturile cărora își structurează un conținut semantic din perspectiva organizării elementelor limbii. Cuvintele instrumente gramaticale, asemănătoare morfemelor, au rolul de a realiza raporturile în propoziție, în frază și în discurs. Pe lîngă acestea, există însă și o a treia

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
reformulare, denominație. MARTINET 1965; GREIMAS 1966; REY-DEBOVE 1978; BUSSMANN 2008. IO DEICTIC/DEIXIS. Solidar cu noțiunea de "deixis", termenul deictic desemnează clasa de unități lingvistice (eterogenă din punct de vedere morfologic) ai căror referenți se identifică exclusiv prin intermediul coordonatelor contextului extralingvistic necesar pentru interpretarea enunțului în care apar. Referința deictică face parte din cele patru mari tipuri de moduri de referință recunoscute (alături de cea directă, indirectă și anaforică), de care se deosebește prin obligativitatea raportării termenului deictic la identitatea sau localizarea

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
opozitivă cu conotație, cu înțelesul de extensiune a unui concept. Preluat de lingvistică, termenul denotație a devenit numele elementului stabil din conținutul cuvîntului, nesubiectiv și analizabil în afara discursului, adică un conținut atribuit de limbă, dar evaluat din perspectiva tuturor entităților extralingvistice care îl atestă. Un asemenea conținut este deci aplicabil tuturor unităților din sfera unui concept și, de aceea, denotația a devenit sinonimă cu însăși extensiunea conceptului care stă la baza semnificației. În această situație, denotația, care trimite la o clasă

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
se justifică numai dacă are o semnificație proprie distinctă. La fel ca denotația și ca referința, desemnarea indică stabilirea sau existența unei relații între forma lingvistică și lumea obiectivă. În interpretare exactă, desemnarea este relația dintre forma respectivă și realitatea extralingvistică sau referentul semnului lingvistic, adică un obiect, un proces, o calitate etc.: clădirea din față; aleargă mai bine decît ieri; vinul alb este sec. Uneori, desemnarea constă în identificarea unei echivalențe între două unități lingvistice cu extensiune sintagmatică diferită sau

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
aceea, nu este codificată sau memorizată (cărțile pe care le-am cumpărat astăzi, spre deosebire de cărțile de gramatică). Într-o abordare superficială, desemnatul, obiectul desemnării, s-ar identifica cu obiectul însuși, căci desemnatul semnului copac ar fi copacul particular din realitatea extralingvistică (copacul a fost doborît de furtună). Din faptul că existența relației de desemnare nu implică numaidecît existența unui lucru (a unui referent), ca în cazul construcțiilor imaginației (inorog, de exemplu) rezultă clar că, de fapt, semnul are ca desemnare un

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
limba intră în acțiune. Probabil că o analiză aprofundată a trăsăturilor discursului definit în această manieră punea de pe atunci probleme numeroase, cu atît mai mult cu cît binomul limbă-vorbire părea să epuizeze chestiunea epistemologică fundamentală a relației dintre lingvistic și extralingvistic. A trebuit să treacă apoi mai bine de jumătate de secol ca preocupările lingviștilor și specialiștilor din alte domenii socio-umane să tindă spre descoperirea unui punct de convergență "umanist", concretizat într-un obiect de studiu aparte, care să includă și

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
completări" (la Sorin Stati). Dacă pentru trăsătura cantitativă nu se identifică subclase, din perspectiva calității, enunțurile sînt clasificate în propoziții, fraze, structuri nepropoziționale. Alte studii iau în considerare trăsături suplimentare ale enunțului, în afara "cantității" și "calității", adăugînd contextul lingvistic și extralingvistic și acordînd enunțului statut de unitate sintactică de bază, analizabilă și divizibilă în "elemente discrete care nu coboară sub nivelul cuvintelor" (la Valeria Guțu-Romalo). Conform acestei perspective, limita dintre nivelul sintactic și cel morfologic este anulată, soluție pe care o

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
în transmiterea informației enunțului și, de aceea, a devenit în epoca actuală un obiect de studiu pentru aceștia. Nu există totuși nici acum un consens în ceea ce privește statutul ei, de obicei, fiind considerată un fenomen auxiliar în comunicarea intersubiectivă de natură extralingvistică și incapabilă să transmită singură un conținut obiectiv. În această viziune, gestualitatea este în măsură să transmită doar informații abstracte, modale (negare, afirmare, îndoială, certitudine etc.), cuantificări (totalizare, diviziune) și calificare (euforie, neplăcere). Au existat însă și tentative de a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
elemente, în măsura în care întrunește o teorie generală a sensului cu o teorie generală a textului, astfel că, pe de o parte, domeniul ei de manifestare este specific, iar, pe de altă parte, cînd vizează raportul textului cu referentul, se aplică datelor extralingvistice ale discursului și condițiilor de producere și de observare a lor. Spre deosebire de abordarea semiotică, pentru care enunțarea se poate reconstrui pornind de la un singur text, hermeneutica presupune intervenirea contextului social-istoric și contextului receptării și tinde să identifice sensurile admisibile, inducînd

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
între două unități dintr-un enunț care se interpretează ca referindu-se la aceeași entitate, care au, prin urmare, același referent. Identitatea referențială nu se confundă cu sinonimia, dar se poate concretiza într-o relație apozitivă, deoarece este o relație extralingvistică, bazată pe cunoașterea lumii, iar nu pe limbă; ca atare, în vreme ce doamna X și profesoara de engleză pot fi sinonime, identitatea referențială se bazează pe cunoașterea realității. P. Ricoeur a demonstrat, în 1985, că numai narațiunea permite atribuirea unui conținut

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
instanțe ale textului implicate în mod necesar. Aceasta nu presupune însă mărci textuale explicite ale voinței enunțătorului de a lua în rîs, încît se cere ca receptorul să perceapă intenția ironică prin competența sa lingvistică (de înțelegere a mesajului) și extralingvistică (de cunoaștere a situației). Pentru a-i fi receptată intenția ironică, enunțătorul trebuie să-și marcheze enunțul cu indici care să permită dezvăluirea implicitului. Ironia nu se poate însă identifica decît prin procedeele retorice anexe care-i sînt asociate (antifrază

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
unele discursuri pornesc de la partide, sindicate sau alte grupuri organizate, în lingvistica franceză s-a propus denumirea locutor colectiv, pentru "individul social general", autor al unei opere discursive. Se pornește în acest caz de la ideea existenței colectivului plecînd de la manifestările extralingvistice, fără a se verifica însă dacă acest caracter colectiv este autentic și din punctul de vedere al înțelesului cuvîntului colectiv. V. dialogism, emițător, enunțare, enunțător, interlocutor, polifonie, receptor, subiect, subiectivitate. DUBOIS 1973; GREIMAS - CURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
Mediologia se centrează în jurul manierei în care ceva servește ca mijloc și aspectele complexe, adesea imperceptibile, care îl însoțesc. Obiectul de cercetare nu este reprezentat de mijloacele de comunicare în masă, nici de obiecte și nici de aspecte ale realității extralingvistice, ci de relațiile dintre acestea, dintre ideal și material, dintre un sentiment și o componentă a unui echipament, dintre o stare și un dispozitiv. Mediologia studiază atît efectele culturale ale progreselor din tehnică și știință (apariția tiparului, a telegrafului, a

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
de aceea, prin denumirea memorie discursivă se face referire la implicarea progresivă a cunoașterii asumate de interlocutori în cursul unui schimb. De altfel, potrivit unor teorii actuale, contextul nu este ceva exterior, ci o realitate cognitivă, deoarece contextul lingvistic, situația extralingvistică, cunoștințele generale etc. au o reprezentare internă în forma unor elemente de memorie și, de aceea, un discurs nu se desfășoară într-un spațiu textual limitat, construindu-se progresiv ca memorie intratextuală ce poate trimite în orice moment la un

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
de realizat, întrucît sferele noționale corespunzătoare vizează realități afine, consubstanțiale sau interferente, toate cele trei trimițînd la ceea ce este "dincolo" de comunicare, discurs sau limbaj. Pornind de la premisa consacrată a funcționării, pe lîngă limba primară, care se raportează la realitatea extralingvistică, a unei limbi secundare, al cărei obiect este limba primară, dar care operează cu mijloacele limbii primare, prin analogie se poate accepta că metacomunicarea este o comunicare de gradul doi, despre comunicarea însăși, adică despre schimbul intersubiectiv de informații, produs

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
îl utilizează. Dintr-o altă perspectivă, se poate constata că această trăsătură este proprie atît metalimbajului, cît și metalimbii, încît se poate afirma că folosirea metalingvistică a elementelor limbii se opune folosirii obișnuite, în sensul că nu trimite la lumea extralingvistică, ci numai la cea lingvistică, referința plasîndu-se în interiorul limbii. În mod obișnuit, activitatea metalingvistică o însoțește pe cea lingvistică, fiindu-i complementară, atunci cînd ea se manifestă în vorbirea zilnică, cînd relevă poziția asupra funcționării discursului sau asupra materialului lingvistic

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
limitată numai la relevarea mărcilor lingvistice, ci acestea trebuie puse în relație cu procesele de structurare integrală a discursului: tipuri de discurs, scena enunțării, interdiscurs etc. Cu alte cuvinte, studiul mărcilor lingvistice ale modalizării trebuie pus în relație cu factorii extralingvistici care modelează situația de comunicare specifică a discursului în atenție. V. modalitate, modalizator. DUCROT - SCHAEFFER 1996; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. MT MODALIZATOR. Se numește modalizator un mijloc prin care locutorul își manifestă aprecierea asupra propriului enunț, care se concretizează printr-un

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
cuvintele) nu sînt motivate, dar, mai tîrziu, Emile Benveniste a contestat această opinie, arătînd că raportul dintre semnificant și semnificat nu este arbitrar, ci necesar și, de aceea, doar între semn (ansamblul format din semnificant și semnificat) și referent (obiectul extralingvistic denumit) raportul este arbitrar (așa cum constatase anterior Leonard Bloomfield). Prin urmare, cele două laturi ale semnului în concepția lui Saussure, semnificantul (imaginea formei cuvîntului) și semnificatul (conceptul obiectului), sînt motivate de însăși existența semnului, căci fără ele semnul nu ar

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
semantică) se adaugă celor deja existente, încît aripă devine o parte a avionului așa cum este o parte a corpului păsărilor, fiindcă favorizează zborul. Cel mai important factor care induce, în cazul limbii române, identificarea neologismului cu împrumutul este de natură extralingvistică: cunoscînd de puțin timp orientarea statornică spre evoluția de tip european, românii s-au aflat în situația de a asimila o mare cantitate de cunoașteri la care a ajuns lumea civilizată, iar aceste cunoașteri se prezentau ca semnificații ale unor

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
ce au reprezentat modele pentru personaje, ci presupune o selecție și o organizare a elementelor de limbă, scriitorii dovedind în acest mod posibilitățile lor artistice. Din acest motiv, prin oralitate, textele literare se diversifică și se particularizează, aspectele lingvistice și extralingvistice oferind o gamă bogată și variată de mijloace și procedee. Așa, de exemplu, atributul oralității revine operelor unor scriitori precum Ion Creangă și I. L. Caragiale, dar mijloacele și procedeele la care recurg acești scriitori sînt aproape incomparabile. De altfel, oralitatea

[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]