293 matches
-
Atemporalizarea prezentată mai sus ca sursă a sensului de substrat al subiectului nu înseamnă însă o sustragere, pur și simplu, a subiectului de sub determinarea timpului, pentru că aceasta ar însemna dispariția subiectului, ci înseamnă doar o retragere a timpului din constituția ființială a acestuia, pentru ca tocmai această constituție ființială, instituită deja datorită timpului, să prindă în sine și determinarea funcțională a subiectului; subiectul ființează, iar predicatul funcționează, am putea spune (ambele determinări fiind obiectual-judicative). Subiectul se păstrează în propria identitate constituită (prin
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sensului de substrat al subiectului nu înseamnă însă o sustragere, pur și simplu, a subiectului de sub determinarea timpului, pentru că aceasta ar însemna dispariția subiectului, ci înseamnă doar o retragere a timpului din constituția ființială a acestuia, pentru ca tocmai această constituție ființială, instituită deja datorită timpului, să prindă în sine și determinarea funcțională a subiectului; subiectul ființează, iar predicatul funcționează, am putea spune (ambele determinări fiind obiectual-judicative). Subiectul se păstrează în propria identitate constituită (prin timporizare) numai scăpând, cumva, de amenințarea timpului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
trebuie să fie el însuși ceva, pentru a putea fi apoi ființare determinată ca subiect? Nu trebuie să aibă propria sa ființare? Dar dacă el ar fi ceva, în-ființat fiind de alt-ceva, nu ar fi el, de fapt, blocat "existențial", ființial, ontologic? Și, până la urmă, nu cumva doar dispoziția noastră către conceptualizare (citește: judicativizare) ne creează o astfel de problemă a timpului și a relațiilor sale cu subiectul etc., dincolo de fireasca problemă a constituirii subiectului? Timpul judicativ este obiectiv, dar nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judecata are printre elementele sale formale și predicatul logic. Acesta, până la un punct, are același regim "temporal" ca și subiectul logic. Ceea ce au diferit a fost deja evidențiat, cel puțin din perspectivă funcțională; dar a fost scoasă în evidență disanalogia ființială și funcțională a celor două poziții ale judecății: subiectul, ca ființare, trece funcțiunea sa în plan secund, în vreme ce predicatul o are tocmai pe aceasta în prim plan, iar ființarea sa este topită în funcțiunea logică proprie. Toate acestea sunt sensuri
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
condiționată: ca ființare și ca funcție. Reprezentând o ființare, predicatul este și el timp (timpul ca ființarea proprie). Totuși, în unitatea judecății, el se deosebește funcțional de subiectul logic; mai mult, are o preeminență funcțională, pusă în evidență mai devreme. "Ființial", el poate reprezenta o însușire a unui subiect; și se întâmplă aceasta, pentru că el se predică despre un subiect: de aici însuși numele său: "predicat". Predicarea nu este la voia întâmplării, ci după anumite reguli de constituire judicativă, corespunzătoare celor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
orizont logic, poate fi adevărul însuși? Ceea ce nu înseamnă că termenii în cauză ar fi substituibili; a fi adevărul însuși, pentru judecată, înseamnă a fi identic cu adevărul sub un anumit aspect, poate chiar a forma împreună o unitate operațional-obiectuală. Ființial și funcțional, o asemenea identitate rămâne imposibilă; aceasta înseamnă că trebuie deschisă problema scoaterii la iveală a perspectivei din care judecata este adevărul însuși, adică un orizont de constituire diferit de cele deschise până aici. Oricum, admițând o asemenea identitate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
înainte de toate, unul temporal, reprezentând însăși reflexivitatea timpului, faptul că acesta se raportează la sine însuși. Dar acest dincolo al timpului este conceput nu doar ca veșnicie; de fapt, pentru a fi astfel conceput, trebuie să intervină o instanță care, ființial, are un rang ontologic superior, cum se întâmplă la Augustin: este vorba despre divin. Acest dincolo al timpului apare și ca temporalitate, la Heidegger, dar și aici cu condiția intervenției unei "instanțe" care susține, de fapt, tot ceea ce poate avea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
vorba despre divin. Acest dincolo al timpului apare și ca temporalitate, la Heidegger, dar și aici cu condiția intervenției unei "instanțe" care susține, de fapt, tot ceea ce poate avea relevanță pentru timp: Dasein-ul; temporalitatea este, pentru acesta, însăși constituția sa ființială fundamentală. Prin introducerea acestui dincolo de timp este depășită aporia judicativă a reflexivității timpului, a raportării la sine a acestuia. Dar este salvat altceva, prin aceasta, în afara unei concepții despre timp care își are originea în conștiința noastră naturală? Nu cumva
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
filosofiei, care, pe baza celor stabilite până acum, nu ar avea nici un sens, dar care poate căpăta un sens dacă gândim timpul nu doar funcțional, adică dacă nu-l gândim doar ca timp-agent al în-ființării, ci și în sens propriu-zis ființial, ca fiind, dincolo de orice funcție de constituire judicativă? În plus, fideli ideii după care orice fapt care capătă sens prin reducția judicativă este ceva, adică o ființare, fiindcă judecata prelucrează, prin chiar operațiile de timporizare, constituindu-și astfel obiectul corelativ, timpul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ar trebui, pe baza experimentelor filosofice evocate mai sus, să încercăm să scoatem ideea preeminenței umanului de sub constrângerile judicative fapt neîmplinit în filosofiile celor numiți pentru a o reformula non-judicativ? Preeminența judicativă a ființării conștiente conduce către singurătatea și singularitatea (ființială) a omului; de aici, poate, chiar dificultatea constituirii sensului de Celălalt și, în urmare, a ființării sale. Sau poate că singurătatea și singularitatea conduc spre această preeminență, cu totul discutabilă, pe măsură ce judicativul își slăbește puterea de a constitui? Deși problema
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fapt, am putea desface această problemă în patru întrebări: 1) De ce timpul este ființare? 2) Care este "principiul" ființării reflexive și deschise? 3) Ce înseamnă ființare deschisă către Celălalt? 4) De ce preeminența ființării reflexive și deschise este funcțională, nu și ființială, sau de ce este judicativă, nu și non-judicativă? Nu putem însă răspunde la aceste întrebări înainte de a lua act de fenomenul reformalizării logos-ului, determinat de proiectarea și reproiectarea logicii simbolice. 4.8. Fenomenul reformalizării logos-ului; redistribuirea sensurilor predicative în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
restrângerea competențelor judicativului constitutiv, poate chiar slăbirea autorității dictaturii judicativului? Celălalt aspect, formal, ar putea susține singur judicativul; totuși, dictatura judicativului, așa cum ea s-a ivit prin cea dintâi formalizare a logos-ului, adună cele două aspecte într-o unitate ființială și funcțională, care dictează reguli discursului (faptului de a gândi, faptului de a rosti și făptuirii înseși). Ceea ce înseamnă că retragerea unuia dintre cele două aspecte poate atrage dispariția celuilalt. Dacă, prin reformalizarea logos-ului, aspectul alethic dispare, și aspectului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de exemplu, aceasta are câteva ipostaze principale: "semn", "obiect", "propoziție atomară", "stare de lucruri", "propoziție" (compusă), "stare de lucruri complexă", "ansamblul propozițiilor", "lume", "formă logică", "imagine" etc. Desigur, la Frege, la Russell și la alți logiciști din prima perioadă, accentul ființial al elementelor noii logici este chiar mai clar decât la Wittgenstein. Timpul pare însă a lipsi în această formulă a ființării din perspectiva logicii noi; dar strict formal, timpul trebuie să fie în act, de vreme ce avem ființare; mai mult, ființarea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
temporale a ființării deschise către Celălalt era desfășurată prin patru întrebări: 1) De ce timpul este ființare? 2) Care este "principiul" ființării reflexive? 3) Ce înseamnă ființare deschisă către Celălalt? 4) De ce preeminența ființării reflexive și deschise este funcțională, nu și ființială, sau de ce este judicativă, nu și non-judicativă?214 Nu se încearcă aici o schiță ontologică, răspunzând la astfel de întrebări. Este continuată, de fapt, reducția judicativă a judicativului printr-o schimbare de orizont. Această schimbare este necesară, dată fiind o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
conștiente), precum și sensurile originare ale acesteia reflexivitatea și deschiderea reprezintă fenomenul semnificativ în reducția judicativă. Câteva dintre corespondențele dintre cele două sensuri de timp vor fi comentate mai departe. 4. De ce preeminența ființării reflexive și deschise este funcțională, nu și ființială, sau de ce este judicativă, nu și non-judicativă? După cum s-a dovedit mai sus, timpul este ființarea determinată pe care el chiar, timpul însuși, o în-ființează (prefer acest vocabular "ontologic" dat fiind contextul tematic). Rezerva sa întru în-ființare reprezintă tocmai "puterea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în fapt, astfel. Timpul nu reprezintă pur și simplu instrumentul ființei, ci este ființa însăși trecută în ființare; și nu constituie doar o formă a ființării, ci ființarea însăși pe care o în-ființează. Și tocmai datorită identității sale funcționate și ființiale el poate fi împlinit în timporizarea realizată ca prezentuire a ființării conștiente care îngăduie, totodată, chemarea trecutului și survenirea viitorului. Paradoxal, odată trecut în ființare conștientă, desăvârșit în propria sa ființă, timpul trece asupra ființării chiar și accentul ființial al
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și ființiale el poate fi împlinit în timporizarea realizată ca prezentuire a ființării conștiente care îngăduie, totodată, chemarea trecutului și survenirea viitorului. Paradoxal, odată trecut în ființare conștientă, desăvârșit în propria sa ființă, timpul trece asupra ființării chiar și accentul ființial al cărui purtător era el, în virtutea identității sale constitutive cu ființa. Pe această cale, ființarea conștientă pre-ia funcția (sensul) de ființă de aici și faptul că ea are ființă: ființa ființării -, adică își întărește caracterul său funcțional; desigur, nu îl
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
era el, în virtutea identității sale constitutive cu ființa. Pe această cale, ființarea conștientă pre-ia funcția (sensul) de ființă de aici și faptul că ea are ființă: ființa ființării -, adică își întărește caracterul său funcțional; desigur, nu îl pierde pe cel ființial, dar acesta este susținut mai degrabă de timp, ființarea în cauză fiind timpul, anume acel timp care timporizează prin prezentuirea ființării conștiente, care îngăduie și chemarea trecutului și survenirea viitorului. Tocmai de aici decurge faptul că preeminența ființării conștiente este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acel timp care timporizează prin prezentuirea ființării conștiente, care îngăduie și chemarea trecutului și survenirea viitorului. Tocmai de aici decurge faptul că preeminența ființării conștiente este doar funcțională ea preluând funcțiunea de ființă, pentru sine și pentru întreaga ființare -, iar ființial ea este asemenea oricărei ființări, conștiente (reflexive și deschise) sau non-conștiente: ființare determinată, timporizată. Dacă preluarea ființei de către ființarea conștientă, prin timporizare, s-ar lărgi către aspectul ființial, ființarea conștientă preluând și sensul de ființă al ființei (faptul de a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ea preluând funcțiunea de ființă, pentru sine și pentru întreaga ființare -, iar ființial ea este asemenea oricărei ființări, conștiente (reflexive și deschise) sau non-conștiente: ființare determinată, timporizată. Dacă preluarea ființei de către ființarea conștientă, prin timporizare, s-ar lărgi către aspectul ființial, ființarea conștientă preluând și sensul de ființă al ființei (faptul de a fi ființă și nimic altceva), atunci însuși statutul de ființare s-ar afla în cumpănă, fiindcă ar fi prea apropiat de cel de ființă: sensul de ființă al
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acesta, așa cum el a fost gândit în filosofia contemporană, păstrează în diferență totală ființa și ființarea; dar reducția judicativă ne-a scos la iveală mai degrabă o diferență limitată între cele două instanțe, a cărei valabilitate este neștirbită sub aspect ființial, dar este cu totul nevalabilă sub aspect funcțional. Fără un transfer de funcție care determină și schimbări de statut pentru ființare, aceasta fiind timporizată conștient, adică pregătită pentru a prelua o astfel de funcție nu ar fi posibil gândul despre
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ambele poziții ale acestui sens au drept scop păstrarea neatinsă a diferenței ontologice. Totuși, de pe poziția reducției judicative, înțelegem că nu este posibil însuși conceptul diferenței ontologice fără acceptarea acestui transfer. Fără îndoială, acesta nu atrage după sine și transferul ființial. Dacă s-ar întâmpla astfel, nu doar diferența ontologică și-ar pierde îndreptățirea, dar ar fi pusă în pericol și "poziția" de ființare, cum avertizam mai sus, și statutul de ființă (în sine), atât de important pentru orice reconstrucție filosofică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
punct mai cu seamă în medii neokantiene, de vreun secol și jumătate pre-ia un anumit sens timporizator, adică este constituită printr-o anumită metodă de "coborâre" de la ființă la ființare. Tăria sensului de ființare preeminentă, sub aspect funcțional, nu și ființial, pentru ființarea conștientă, se arată a fi valabilă, deja, în orizont judicativ. Și, cum argumentează filosoful german amintit mai sus, tot ceea ce se află în "lume" se structurează în funcție de Dasein, de "ființarea care noi înșine suntem".220 Dar mai este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sugeram mai sus, care depășește simpla poziționare "alethică" sau "formală" a timpului. Latura semnificativă a "lucrării" sale de timporizare în interiorul structurii judicative, anume în-ființarea subiectului ca substrat și a predicatului ca general, a verbului și a timpului însuși în modalitățile ființiale ale celui dintâi, a fost dezvăluită deja, prin reducție; dar cea mai semnificativă latură a lucrării timpului abia acum poate ieși la iveală, desigur, prin continuarea reducției. Ca element al aspectului alethic, altfel spus, ca o "poziție" determinată în structura
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aici nici despre o substituire, anume că timpului îi ia locul spațiul. Evenimentul este "unitatea sintetică" temporal-locală și condiția de a fi ca ființare. Tocmai de aceea, pe lângă unitatea sintetică temporal-locală, evenimentul constituie și o "traducere" a ființei în codul "ființial" al ființării: întâi al ființării care este timpul însuși, totodată al ființării care este în stare să recunoască evenimentul (ființarea deschisă reflexivă căreia îi este proprie revelarea Celuilalt în propria ființă), apoi al oricărei alte ființări. Timpul apare, acum, ca
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]