352 matches
-
et al., 1993; Spielman și Ewans, 1996) - reprezintă cea mai frecvent folosită metodă de studiu pe familii. Constă în urmărirea eventualei transmisii preferențiale a alelelor unui anumit locus de la părinți la copiii afectați comparativ cu cei neafectați. În cazul părinților heterozigoți pentru un anumit locus, șansa de a transmite copiilor una dintre alele este egală cu 50% dacă nu există o asociere între una din alele și boala respectivă. Devierea de la procentul de 50% așteptat (transmitere crescută a uneia dintre alele
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91980_a_92475]
-
puțin la subiecții de sex masculin), contribuția alelelor HLA DR3 și DR4 la predispoziția genetică pentru DZ tip 1 ar fi mai redusă. Concordant cu creșterea ponderii haplotipului DRX/DRX la diabetici, în populația românească apare o scădere a frecvenței heterozigoților DR3/DR4. Astfel, frecvența celui mai diabetogen genotip la diabeticii din lotul studiat a fost de 20,75%. Spre comparație, frecvența acestui haplotip este în general de peste 30% în țările cu incidență mare a DZ tip 1 [de exemplu ~ 35
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
că, după această vârstă, ar putea opera mai puternic alte gene de susceptibilitate și, posibil, alte mecanisme patogenice. Ipoteza este compatibilă cu existența formei de diabet LADA (Latent Autoimmune Diabetes in Adults). Interesant este de remarcat frecvența foarte mică a heterozigoților DR3/DR4 la grupul cu debut al DZ înainte de vârsta de 5 ani (17,4%), mai ales dacă o comparăm cu cea înregistrată în țările cu incidență mare a DZ, unde aproximativ 50% dintre acești copii prezintă genotipul DR3/DR4
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
DQB1*0303 (antigen DQ9). O altă particularitate ar fi procentul crescut (10%) de subiecți diabetici care nu prezintă nici una din alelele HLA DR de mare risc (DR3 și DR4). De asemenea, surprinde procentul mai mic de diabetici purtători ai genotipurilor heterozigote cele mai diabetogene HLA DR3/DR4, respectiv DQ2/DQ8, în special la grupele cu debut al DZ la vârsta de 0-4 ani și > 20 ani. În sfârșit, folosind metoda AFBAC, am estimat că frecvența în populația generală din România a
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
alelei 469 E la frații nediabetici ai probanzilor a fost apropiată de procentul așteptat de 50% (transmitere 52,71%, p=0,3) (fig. 10.12). Am efectuat, de asemenea, analiza transmiterii haplotipurilor ICAM-1 241G/R - 469 E/K de la părinții heterozigoți la copiii diabetici și respectiv frații lor neafectați. Astfel, am identificat un haplotip protector 241G - 469K (transmitere la probanzii diabetici 32,39%, p = 2,75x10-5) și un haplotip diabetogen 241G - 469E (transmitere la probanzii diabetici 63,57%, p = 0,0013
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
DR3/DRX și DR3/4 transmiterea alelei 469 E a fost crescută dar nesemnificativ după corecția valorii PTDT conform metodei Bonferroni. Astfel, transmiterea a fost 60,97% (p* > 1) pentru subiecții DR3/DRX și 54,05% (p* > 1) pentru subiecții heterozigoți DR3/DR4. Datele de mai sus arată că, pentru populația românească, alela diabetogenă ICAM-1 469E este transmisă preferențial la probanzii diabetici purtători ai HLA DR4, sugerând existența unei posibile interacțiuni între cei doi loci: IDDM1 și ICAM-1. Am efectuat, de
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
lotul de 204 familii DZ tip 1 din România, rezultatele fiind publicate anterior (Guja et al., 2000b; Guja et al., 2002a). Analiza TDT a transmiterii alelelor CTLA4 -49 A/G a indicat o transmitere crescută a alelei -49G de la părinții heterozigoți la probanzii diabetici. Transmiterea a fost de 54,84% (pTDT = 0,11), similară cu cea raportată pentru alte populații caucaziene (Nistico et al., 1996). Totuși, cu o valoare PTDT de 0,11, această observație nu a fost statistic semnificativă pe
Factori genetici implicaţi în etiopatogenia diabetului zaharat de tip 1 (insulinodependent) by Cristian Guja () [Corola-publishinghouse/Science/91985_a_92480]
-
creșterea sau scăderea nivelului de expresie ale miARN [5]. În general, variantele funcționale se produc în secvențele primare (pri) sau precursoare (pre) ale miARN (în felul acesta fiind interesată biogeneza) sau în sediile țintă de legare ale miARN matur. Polimorfismul heterozigot G/C (rs2910164) în regiunea precursoare a genei miR 146a este implicat în modularea riscului de cancer hepatic pe calea semnalizării NF-KB și reglării procesului de apoptoză [6]. Deși, din punct de vedere teoretic, varianta heterozigotă G/C a regiunii
Tratat de oncologie digestivă vol. II. Cancerul ficatului, căilor biliare și pancreasului by Adrian Covași () [Corola-publishinghouse/Science/92154_a_92649]
-
ale miARN matur. Polimorfismul heterozigot G/C (rs2910164) în regiunea precursoare a genei miR 146a este implicat în modularea riscului de cancer hepatic pe calea semnalizării NF-KB și reglării procesului de apoptoză [6]. Deși, din punct de vedere teoretic, varianta heterozigotă G/C a regiunii precursoare a miR-146a ar facilita dezvoltarea procesului inflamator pe calea semnalizării NFKB și a citokinelor proinflamatoare, până în prezent nu există dovezi clare ale implicării sale în producerea CC, cu toate că se sugerează că ar exista un efect
Tratat de oncologie digestivă vol. II. Cancerul ficatului, căilor biliare și pancreasului by Adrian Covași () [Corola-publishinghouse/Science/92154_a_92649]
-
3 (PFIC 3), colelitiaza asociată cu nivel scăzut de fosfolipide în bilă (sindromul LPAC) și colestaza intrahepatică de sarcină [14]. S-au comunicat două polimorfisme genetice asociate cu riscul de CC: c. 1469 T> C în exonul 3, cu status heterozigot în țesutul hepatic și leucocitele periferice care codifică o variantă proteică MDR3: p. Ile490Thr și un al doilea polimorfism c. 2932 T >C, care codifică varianta proteică p Ser 978 Pro [15]. Din punct de vedere teoretic, pot fi identificate
Tratat de oncologie digestivă vol. II. Cancerul ficatului, căilor biliare și pancreasului by Adrian Covași () [Corola-publishinghouse/Science/92154_a_92649]
-
genelor DME determină prezența mai multor polimorfisme fenotipice:metabolizatori lenți, datorită unei activități enzimatice absente sau foarte scăzută și care se datorează unor mutații prezente în ambele alele (formele mutante homozigote);metabolizatori intermediari, care prezintă o singură alelă activă (formele heterozigote);metabolizatori rapizi, care prezintă ambele alele active;metabolizatori ultrarapizi cu prezența de copii multiple ale alelelor active [20]. Enzime de fază I Polimorfismul CYP1A1/2; CYP1B1 CYP1A este exprimat în ficat, în timp ce CYP1A1 și CYP1B1 au expresii în țesuturi extrahepatice
Tratat de oncologie digestivă vol. II. Cancerul ficatului, căilor biliare și pancreasului by Adrian Covași () [Corola-publishinghouse/Science/92154_a_92649]
-
141). Funcția enzimei hepatice nu este de a percepe cantitatea glucozei (glucosenzor), ci de a absorbi rapid glucoza și de a activa anticipativ sinteza de glicogen în perioada absorbtivă postprandială (68, 192). Șoarecii care au o activitate glucokinazică scăzută (knockout heterozigot) prezintă o alterare a toleranței la glucoză cu hiperglicemie, în timp ce șoarecii transgenici făcuți să hiperexprime glucokinaza au o tendință la hipoglicemie și o sensibilitate crescută la insulină (186). Aceste tulburări se datorează deopotrivă unor defecte în funcția glucokinazei, atât în
Tratat de diabet Paulescu by Constantin Ionescu-Tîrgovişte () [Corola-publishinghouse/Science/92215_a_92710]
-
se știe, a generat biblioteci întregi 11. Concentrându-se asupra câtorva mari figuri de intelectuali „tiranofili” din secolul trecut, Mark Lilla este unul dintre foarte rarii autori care scrutează simultan „rătăcirile” simetrice ale epocii, fascismul/nazismul și comunismul, acești „gemeni heterozigoți” (Alain Besanșon). În științele sociale occidentale, o asemenea perspectivă este aproape o crimă, universitarii de stânga socotind că fascismul/nazismul și comunismul nu sunt comparabile. Afirmația este însă doar o formă de cenzură ideologică: din punct de vedere metodologic, alegerea
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
operează prin favorizarea fenotipurilor noi (realizate prin mutații) selectându-le pe cele utile (cu capacitate ridicată de adaptare și reproducere), favorizând astfel individul, populația și specia. Modalitățile prin care selecția naturală operează sunt prin eliminarea mutanților homozigoți recesivi, dominanților și heterozigoților pentru mutații dăunătoare, în favoarea heterozigoților cu mutații utile. Mijloacele efective în realizarea acestui dat biologic sunt: mortalitatea înaintea reproducerii, capacitate reproductivă redusă și infertilitate sau sterilitate. Prin urmare selecția naturală nu presupune înlăturarea indivizilor prin lupta pentru existență, ci selecția
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
realizate prin mutații) selectându-le pe cele utile (cu capacitate ridicată de adaptare și reproducere), favorizând astfel individul, populația și specia. Modalitățile prin care selecția naturală operează sunt prin eliminarea mutanților homozigoți recesivi, dominanților și heterozigoților pentru mutații dăunătoare, în favoarea heterozigoților cu mutații utile. Mijloacele efective în realizarea acestui dat biologic sunt: mortalitatea înaintea reproducerii, capacitate reproductivă redusă și infertilitate sau sterilitate. Prin urmare selecția naturală nu presupune înlăturarea indivizilor prin lupta pentru existență, ci selecția acelor indivizi capabili să se
Nicolae C. Paulescu între știința vieții și metafizica existenței by VALERIU LUPU () [Corola-publishinghouse/Science/91893_a_92858]
-
și pentru a determina mecanismul exact prin care mutațiile în aceste proteine duc la formarea chiștilor. Ipoteza patogenică descrisă mai sus nu explică una din caracteristicile fundamentale ale ADPKD: deși toate celulele renale au mutația genei PKD 1 (în stare heterozigotă, An), chiștii se formează numai la 1-2% din nefroni, iar nefronii afectați au numai un anumit segment dilatat (Grantham et al., 1993). Acest proces, care începe uneori in utero, duce progresiv, în timp, la apariția (și creșterea) chiștilor. Nu se
Boala polichistică renală autosomal dominantă (ADPKD) by Mircea Covic () [Corola-publishinghouse/Science/91917_a_92412]
-
deși celulele lor au gena mutantă. O explicație posibilă a fost propusă de Qian et al. (1996) și confirmată de Brasier și Henske (1997). Ea se bazează pe modelul dublei lovituri din biologia tumorală (fig. 3.3): bolnavul se naște heterozigot (Na), moștenind mutația (a) a genei PKD1 de la unul din părinți; existența unei singure gene mutante nu este suficientă pentru formarea chistului 7. Qian et al. (1996) au demonstrat că în timpul vieții se produce, în anumite celule, pierderea heterozigozității (prin
Boala polichistică renală autosomal dominantă (ADPKD) by Mircea Covic () [Corola-publishinghouse/Science/91917_a_92412]
-
aa) nu produc deloc policistină, dispare semnalul necesar menținerii stării de diferențiere și începe proliferarea și formarea unei clone ce alcătuiește chistul. Deci formarea chiștilor (prin expansiunea clonală a unei singure celule tubulare) necesită a doua lovitură care afectează (la heterozigoții Na) gena normală a locusului PKD 1. Ca și în cazul cancerelor ereditare care se transmit autosomal dominant, în ADPKD boala are acest tip clasic de transmitere, valabil la nivel de organism. La nivel celular însă, și în tumorile ereditare
Boala polichistică renală autosomal dominantă (ADPKD) by Mircea Covic () [Corola-publishinghouse/Science/91917_a_92412]
-
pierderea localizării particulare a proteinelor membranare care definesc polaritatea normală a epiteliului; de exemplu, Na-K-ATP-azele (care se află normal pe suprafața bazocelulară a epiteliului tubilor maturi) se redistribuie în lungul suprafeței apicale (Pirson et al., 1998). 7. Gena N la heterozigoții Na ar produce policistina 1 normală; deși redusă cantitativ (50%), aceasta este suficientă pentru a menține structura normală a epiteliului renal. 8. Posibilitatea producerii în timpul vieții a celor două mutații somatice la persoane care la naștere au ambele gene normale
Boala polichistică renală autosomal dominantă (ADPKD) by Mircea Covic () [Corola-publishinghouse/Science/91917_a_92412]
-
din nefroni, iar nefronii afectați au numai un anumit segment dilatat (7). Acest paradox a fost explicat de Qian et al. (13) în felul următor (vezi capitolul 3, fig. 3.3): bolnavul se naște cu mutația genei PKD1 în stare heterozigotă (Na), moștenind gena a de la unul din părinți; existența unei singure gene mutante nu este suficientă pentru formarea chistului. în timpul vieții, în momente diferite, se produce în anumite celule din unii nefroni pierderea heterozigoției prin mutația genei N. Celulele dublu
Boala polichistică renală autosomal dominantă (ADPKD) by Mircea Covic () [Corola-publishinghouse/Science/91917_a_92412]
-
în disgenezie biliară și fibroză periportală. Incidența ARPKD a fost estimată între 1:10.000 1:40.000. Pentru acțiunile practice de sfat genetic se va lua în calcul o frecvență medie de 1:20.000 care face ca frecvența heterozigoților să fie 1:70 (16, 20). în funcție de vârsta de debut și gradele relative de afectare renală și hepatică, Blyth și Ockenden (citat 6) au descris patru entități clinice, deosebite prin vârsta de debut, predominanța manifestărilor renale sau hepatice și probabil
Boala polichistică renală autosomal dominantă (ADPKD) by Mircea Covic () [Corola-publishinghouse/Science/91917_a_92412]
-
polialele, prin mutație recurentă. Diferențele în antigenicitatea alotipică a imunoglobulinelor se transmit ereditar, după modelul mendelian. Ca și în alte sisteme alelice, și în acest sistem al antigenicității alotipice a imunoglobulinelor, indivizii umani pot fi homozigoți și heterozigoți. În condiția heterozigotă alelele constituente ale genotipului diploid se manifestă în egală măsură, manifestând raport de codominanță. De exemplu, alotipurile b4b5 din catenele L ale imunoglobulinelor de iepure, se pot exprima astfel: un organism homozigot b4 b4 sau b5b5 exprimă alotipul b4, respectiv
Imunogenetică și oncogenetică. Principii de imunogenetică. Partea I by Lucian Gavrilă, Aurel Ardelean () [Corola-publishinghouse/Science/91987_a_92482]
-
cu secvențe strâns înrudite se găsesc la organisme foarte îndepărtate filogenetic precum insecta Drosophila și drojdia Saccharomyces, cea de la Drosophila fiind identică cu un factor de dezvoltare care interacționează cu produsul genei hairless - o mutație recesivă letală, care la musculițele heterozigote conduce la un defect în formarea perișorilor de pe partea dorsală a corpului. Mutațiile care determină defecte în gena omoloagă RBP-JK, sunt letale recesive, iar în condiție heterozigotă acționează ca supresori dominanți ai fenotipului hairless. Deoarece Drosophila nu are un sistem
Imunogenetică și oncogenetică. Principii de imunogenetică. Partea I by Lucian Gavrilă, Aurel Ardelean () [Corola-publishinghouse/Science/91987_a_92482]
-
care interacționează cu produsul genei hairless - o mutație recesivă letală, care la musculițele heterozigote conduce la un defect în formarea perișorilor de pe partea dorsală a corpului. Mutațiile care determină defecte în gena omoloagă RBP-JK, sunt letale recesive, iar în condiție heterozigotă acționează ca supresori dominanți ai fenotipului hairless. Deoarece Drosophila nu are un sistem imunitar de tipul celui de la vertebrate și nici vreo aliniere exonică la nivel V(D)J, nu se cunoaște în ce mod funcția genei omoloage RBP-JK s-
Imunogenetică și oncogenetică. Principii de imunogenetică. Partea I by Lucian Gavrilă, Aurel Ardelean () [Corola-publishinghouse/Science/91987_a_92482]
-
lincată cu secvența C-terminală, aparținând altei catene (γ1 și γ3, bunăoară). Imunoglobulinele tip „Lepore” reprezintă cea mai sigură dovadă a aranjamentului genic γ, în ordinea 4-2-3-1. Sistemul de analiză pentru markerii Gm (inhibiția hemaglutininei) nu este cantitativ, astfel că heterozigotul nu poate fi diferențiat de homozigotul care poartă markerii, cu excepția cazului unde există antiser pentru ambele homoalele. Aranjamentul markerilor Gm este înțeles potrivit cunoștințelor actuale. Probabil mulți dintre markerii nelocalizați se vor dovedi a fi homoalelele altor markeri, așa cum s-
Imunogenetică și oncogenetică. Principii de imunogenetică. Partea I by Lucian Gavrilă, Aurel Ardelean () [Corola-publishinghouse/Science/91987_a_92482]