848 matches
-
o beție luminoasă lăuntrică. Este destul a privi fața unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizează tensiunea lui spirituală. Intenționalitatea stărilor interioare este un fenomen care explică armonia dintre planuri, precum și necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intenționalitatea indică o imposibilitate a stărilor de a rămâne absolut pure. Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindcă este în structura ei o dilatare și un gol cărora nu li se pot stabili granițe. Trecerile de limite se pot realiza
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
p. 116). Erau încurajate, de pildă, pălmuirile reciproce între victime. Nu în zadar, anchetatorii agresivi și perfizi sunt percepuți ca fiind urmașii legitimi ai lui Nikolski și Drăghici (ambii, dar mai ales primul, implicați ca eminențe cenușii în „fenomenul Pitești”). Intenționalitatea reeducării existase însă, dintotdeauna, ca măsură preventivă. Nu degeaba unul dintre directorii IABv, atunci când este somat să răspundă protestelor muncitorilor aflați în uzină, înainte de declanșarea marșului, le răspunde elocvent acestora: „Băi, nu vă convine, vă trimit în Valea Jiului” (Oprea și
Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
intenționat la miting, pentru a-l boicota, studenții respectivi mizând pe solidarizarea mulțimii în momentul boicotului sau cel puțin pe declanșarea unei stări de dezordine care ar fi putut duce la întreruperea mitingului. În orice caz, dacă a existat o intenționalitate programatică a spargerii mitingului, aceasta a avut în vedere, după cum ușor se poate înțelege, faptul că mitingul era filmat și transmis în direct la televizor și că era urmărit de o țară întreagă care, în momentul declanșării huiduielilor și protestului
Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
mâinii (registrul particular) conține elementul de spontaneitate al talentului (cenzurat prin tracul inhibiției, dar potențat prin uitarea de sine). Studiul teoretic al secvențialității mișcărilor nu poate conduce la succesul execuției, deoarece conștiința intențională a subiectului ia forma a două dispoziții: intenționalitatea focală și intenționalitatea subsidiară 1. Conștiința focală se aplică unor obiecte epistemice izolate, privite „în-sine”, deci scurtcircuitate semantic în raport cu totalitatea. În actul contemplației focale, nici unul dintre obiectele cunoașterii nu este integrat deja unui sens. Integrarea corespunde unei sinteze pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
conține elementul de spontaneitate al talentului (cenzurat prin tracul inhibiției, dar potențat prin uitarea de sine). Studiul teoretic al secvențialității mișcărilor nu poate conduce la succesul execuției, deoarece conștiința intențională a subiectului ia forma a două dispoziții: intenționalitatea focală și intenționalitatea subsidiară 1. Conștiința focală se aplică unor obiecte epistemice izolate, privite „în-sine”, deci scurtcircuitate semantic în raport cu totalitatea. În actul contemplației focale, nici unul dintre obiectele cunoașterii nu este integrat deja unui sens. Integrarea corespunde unei sinteze pe care numai conștiința subsidiară
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
intenției în actul vizării” (dieses Übersich-hinaus-Meinen)1. Polanyi discută tema precomprehensiunii într-un mod congenial cu analiza fenomenologică operată de M. Heidegger în Ființă și timp (¬32). Pentru Heidegger înțelegerea este un atribut al Dasein-ului relevat în structura proiectivă a intenționalității, prealabilă oricărei explicitări hermeneutice. Interpretarea este recesivă comprehensiunii, forjată în câmpul revelației unui sens unitar al totalității, fără de care nu am putea înțelege în ce anume „constă inteligența oricărui lucru”2. Dacă Heidegger discută temporalizările conștiinței prin postulatul structurării lingvistice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
pretinde că acest comportament anticipativ al conștiinței se întâlnește și acolo unde elementul lingvistic al aproprierii pare să lipsească. Recunoașterea unei fizionomii, deprinderea îndemânărilor, sincronizarea organelor de simț ori stăpânirea unor unelte sunt toate procese care atestă rolul anticipativ al intenționalității. Precomprehensiunea (foreknowledge) nu este, pentru Polanyi, decât motorul euristic al cunoașterii. Orice descoperire nu este altceva decât „un pas către verificarea unei precomprehensiuni”3. Esențială rămâne practica nemijlocită care nu implică excesul de verbalizare specific științelor umane. Cunoașterea personală derivă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Alexandriei). Ca și Foucault, Michel Henry a fost influențat de revoluția conceptuală introdusă de Husserl la începutul secolului XX, prin restabilirea primatului percepțiilor prereflexive. Obiecția principală a lui Henry față de tratamentul husserlian oferit corporalității este regresul în obiectualizare. Datorită proiecției intenționalității, conștiința tinde să gândească trupul material în opoziție cu idealitatea ego-ului subiectiv. În stilul vulgar al înțelepciunii pragmatice, fenomenologul va recunoaște că omul nu este, ci are un trup. Capcana dualistă nu a fost depășită nici de Husserl, iar acest
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mult decât puterea de a întinde mâna (sau de a face orice altceva, în sens tehnic, aplicat și concret), puterea de a putea în genere este responsabilă pentru vertijul necontrolat al angoasei. Contemplația acestei pure posibilități - înaintea oricărui calcul sau intenționalitate precise - trasează conturul Sinelui. Angoasa ne individuează numai prin mijlocirea corporalității subiective. Actualizarea unei potențe se face doar în limitele corporalității. Întrucât precedă orice acțiune, angoasa nu poate primi încă o determinare valorică; angoasa este, de fapt, penumbra originară a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
un corp inert, intramundan. Trupul apărea, de la început, ca o instanță vie și inobiectivabilă. Rămânea de sesizat resortul prezenței sale - neglijată de Kant, tradiția idealismulului și a neocriticismului german, ratată de Husserl și Heidegger prin structurile de transcendență ale conștiinței (intenționalitatea), întrevăzută parțial de psihanaliză (rămasă la modelele de comprehensiune binare ale metafizicii), revizitată incoativ în fenomenologia franceză postbelică. Darurile marginalitățiitc "Darurile marginalității" Michel Henry este nu doar autorul unei inedite fenomenologii a vieții, ci și cel care a sistematizat istoria
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
imprudentă suprapunere de planuri (teologia/fenomenologia), ci doar cu omologarea unui concept filozofic fundamental („apariția”) cu noțiunea centrală pentru tradiția iudeo-creștină („Revelația”). Henry identifică latențele unui conflict major între gândirea prin „reprezentare”, care aruncă fenomenalitatea sub farul de proiecție al intenționalității și, respectiv, gândirea nudă, capabilă să recepționeze o apariție fără prealabilul unor constrângeri formale, printr-o drastică limitare a apariției la stratul periferic al mundaneității 1. De aceea, „trecerea de la filozofia antică și medievală a Ființei la filozofia modernă a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
canonizează un raport de transcendență factică prin care orice fenomen primește o descripție parțială, proprie unui existent. Însă existența este pentru Henry contradicția apariției pure, având apetența obiectivării. Pentru el, esențialul se petrece altundeva decât în teritoriul de vizibilizare al intenționalității conștiinței 4. În sistemul de opoziții pe care intenționalitatea le grupează, succesiv, raportul paradoxal al intenționalității cu sine e ocultat, atunci când nu este în mod eronat explicat prin clasica dublură referențială a celei dintâi către cea de-a doua etc.
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fenomen primește o descripție parțială, proprie unui existent. Însă existența este pentru Henry contradicția apariției pure, având apetența obiectivării. Pentru el, esențialul se petrece altundeva decât în teritoriul de vizibilizare al intenționalității conștiinței 4. În sistemul de opoziții pe care intenționalitatea le grupează, succesiv, raportul paradoxal al intenționalității cu sine e ocultat, atunci când nu este în mod eronat explicat prin clasica dublură referențială a celei dintâi către cea de-a doua etc. - după modelul criticat de Aristotel în „argumentul celui de-
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
existent. Însă existența este pentru Henry contradicția apariției pure, având apetența obiectivării. Pentru el, esențialul se petrece altundeva decât în teritoriul de vizibilizare al intenționalității conștiinței 4. În sistemul de opoziții pe care intenționalitatea le grupează, succesiv, raportul paradoxal al intenționalității cu sine e ocultat, atunci când nu este în mod eronat explicat prin clasica dublură referențială a celei dintâi către cea de-a doua etc. - după modelul criticat de Aristotel în „argumentul celui de-al treilea om”. Criza teoriei cunoașterii a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în mod eronat explicat prin clasica dublură referențială a celei dintâi către cea de-a doua etc. - după modelul criticat de Aristotel în „argumentul celui de-al treilea om”. Criza teoriei cunoașterii a lui Husserl, determinată de funcția pilot a intenționalității, nu a fost depășită, în opinia lui Henry, de către Heidegger. Filozoful german fixează în orizontul temporalității raportul de transcendență al conștiinței față de lume, înțeleasă ca „orizontul luminii în care lucrurile se arată”. Fenomenul, spune Henry, capătă o determinație greacă 1
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prereflexive ale conștiinței, tonalitățile afective ale Dasein-ului, istoricitatea, condiția modernității, nihilismul și esența tehnicii - toate acestea sunt teme de reflecție comună pentru Heidegger și Henry. Pe lângă remanența în cadrele temporalității - timpul ajungând „interfața” tuturor raporturilor ecstatice ale conștiinței mobilizate de intenționalitate 3 - Henry îi reproșează lui Heidegger fascinația față de „irealitatea limbajului poetic”. Deși revelează o ordine a ființei inaccesibilă limbajului ordinar al corespondenței dintre semnificat și semnificant, nu surmontează abisul dintre fenomen și esența fenomenalității 1. Vina revine, așadar, calităților de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sesizarea relației fundamentale dintre „adevăr”, „manifestare” și „viață”. Această orbire se datorează modului în care conștiința se proiectează „regal” asupra lumii, saturând cu intuiții empirice orizonturi deschise de semnificații intenționale. Adevărata „reducție transcendentală” atinge pentru Henry rădăcinile mișcării ordonatoare a intenționalității, lăsând dezvăluirea acelui principiu fundamental care dă seamă atât de unitatea fenomenologică a conștiinței, cât și a lumii, simultan. Spre deosebire de Husserl (cel din „Krisis”), pentru Michel Henry nu viața este a lumii (Lebenswelt), ci lumea este a Vieții. Adevărul oricărui
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al umanității. Aici Henry practică un demers contrar tradiției fenomenologice contemporane (includem aici și fenomenologia donației, a lui Jean-Luc Marion) care discută formele de reprezentare ale Absolutului (sau Divinului) după o prealabilă tematizare a structurilor formale de recepție ale conștiinței (intenționalitate, temporalizare, dispoziții afective). Pentru Henry, aceste configurări analitice ale fenomenologiei nu pot decât îmbogăți volumul de aporii al istoriei filozofiei; dimpotrivă, doar eliberarea definitivă a „conceptelor” fundamentale ale Vieții (autoafectare, naștere, filialitate) de clasicele determinări antropologice moderne pot garanta noutatea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
obiectualități) ca pe o aparență. Realitatea lucrurilor este mai curând imaginară. Dar ce se petrece propriu-zis când trec de la apariția pură (fenomenalitate) la conținutul ei aparent (fenomenul)? Cine permite această deturnare primordială? Răspunsul imediat este: structura de rezistență a conștiinței (intenționalitatea) aflată într-un raport de contiguitate cu lumea în care lucrurile apar. Pentru Wittgenstein, limitele lumii erau limitele limbajului, dar această afirmație nu limpezește cu ceva natura limitei înseși sau funcția de receptacol a conștiinței. Mai mult, nedefinită rămâne originea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
prin care detectăm orice percepție. În Ideen I, Husserl dădea exemplul percepției culorii unui obiect oarecare, divizată în două momente discrete: cel al apariției culorii vizibile și cel al apariției culorii invizibile, echivalentă cu o impresie originară, străină de orice intenționalitate constituantă. Transformarea impresiilor originare în calități ale obiectelor sensibile este operația conștiinței; această transformare imediată este însă o tentație căreia orice poet sau pictor adevărat îi rezistă. Regimul de activitate al intenționalității e secondat, dacă nu cumva precedat, de regimul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
echivalentă cu o impresie originară, străină de orice intenționalitate constituantă. Transformarea impresiilor originare în calități ale obiectelor sensibile este operația conștiinței; această transformare imediată este însă o tentație căreia orice poet sau pictor adevărat îi rezistă. Regimul de activitate al intenționalității e secondat, dacă nu cumva precedat, de regimul pasiv al impresionabilității: înainte de a fi percepută în conținutul său vizibil (identificat în paleta cromatică sub numele de roșu, albastru, verde etc.), o culoare lasă o impresie fără adresă, ca un contur
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
contur fără dimensiuni, o tramă invizibilă. Simțind, de fapt noi resimțim. Caracterul impresionabil al conștiinței, fondul primar de recepție, prealabil oricărei funcții noetice, este limpezit de Henry prin apel la noțiunea donației originare. Câtă vreme conștiința (deci voința) lasă inițiativa intenționalității, orice experiență e deja prefigurată și oarecum previzibilă. Impresionabilitatea conștiinței scapă acestei analize, deși poate fi ușor demonstrat faptul că percepția unui sunet e pregătită cu necesitate de o rezonanță internă a conștiinței, mai exact de omogenitatea acesteia cu fondul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Eșecul încercării sale se va datora deciziei teoretice luate în prelegerile de la Göttingen (1904-1905) asupra temporalității, menținute și reluate apoi în textele de referință ale Meditațiilor carteziene (1929). Husserl a înrobit impresia originară în cadrul de analiză al tipurilor specifice de intenționalitate; el a supus „impresia originară” trecerii din staza pură a prezentului (acum) în ecstaza trecutului (atunci); impresia originară trăiește deci între efectivitatea retenției, aflată în relație de contiguitate directă cu conștiința imediatului, și protenția imediat subsecventă. Impresia originară e nediferențiată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
indecidabil al anumitor propoziții științifice nu ține doar de limitele unui travaliu epistemic, ci și de barierele de comunicare. Un argument puternic în sprijinul acestei idei îl propun avocații „gândirii slabe”1. Numeroși teoreticieni relativiști au subliniat componenta retorică a intenționalității, exercitată la un nivel antepredicativ al cunoașterii 2. Pe de altă parte, reprezentanții radicali ai acestei școli extremiste plasează apariția fiecărei paradigme științifice în rețeaua anarhică de contingențe istorice 3. Milbank neagă, în acest fel, pretenția de obiectivitate absolută a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
conținutul minții umane, și să determine ce fel de conținut mental poate fi contabilizat drept cunoaștere. Un exemplu de sistem de epistemologie descriptivă este fenomenologia lui Edmund Husserl. Scopul său a fost să dea o descriere exactă a fenomenelor de intenționalitate sau de însușiri ale stărilor mentale conștiente. Prin modul explicativ, epistemologia trebuie să justifice existența realității. Wittgenstein, în lucrarea Philosophical Investigation (1953), afirma că "explicația trebuie să înlocuiască descrierea". Prin această sarcină justificativă, epistemologia îndeplinește o funcție normativă, în sensul
Euroarmata şi apărarea României. Analiză de epistemologie constructivistă privind politica de securitate şi apărare comună a Uniunii Europene by Constantin Manolache () [Corola-publishinghouse/Science/1432_a_2674]