675 matches
-
În carne, În ochi... Iar mâncarea acolo se dădea numai o dată dimineața și seara: un ceai, o leșie cu bromură de aia, un turtoi făcut așa ca pentru porci și un castronel În care punea un polonic de jumate de kil de mâncare ordinară, o fiertură insipidă. Și Îți mai dădea seara un singur polonic de ăla de zeamă chioară sau niște arpacaș. Și ne mai dădea măruntaie din ăstea, dar nespălate... Dar arpacașul era cel mai bun... Asta era. Era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
pe unde dracu’ puteam... Știi? Ca să nu vadă ăia din poartă la Întoarcere. Și mâncam. Și unii au cedat. Știi? Acolo mâncarea era problema număru’ unu’ a supraviețuirii. Pentru că eu, de exemplu, am 1,86 Înălțime și aveam 52 de kile... Îți dai seama? Eram distrofic, adică În ultimul hal. Revenind la programul de muncă... ce mai puteți să-mi spuneți despre acest aspect? Ei aveau următoarea rațiune: bătrânii și așa or să moară, dar ăștia tineri trebuie uciși... Și atunci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
mergea. Aruncam cu regularitate și În roabă direct, nu dădeam alături nimica. Au fost unii care au murit pentru că au vrut să facă planul, că se păcăleau... și munceau până se epuizau. Și eu eram epuizat, dacă aveam 59 de kile... Dar având pedeapsă mai mică, mi-am permis luxul să-mi zic mereu ca-n romanul ăla a lu’ Zaharia Stancu: „Băi, să nu uiți, Darie, să nu uiți, Ioane, să nu uiți pe unde ai fost”... Munceam la rupte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
excepțional, vă rog să-i acordați o scrisoare pentru un pachet, pentru că n-am văzut un om mai muncitor ca ăsta.” I-am iertat atunci lu’ Costache tot și, când toată lumea ședea cu burta la pământ, eu am primit șase kile de slănină de acasă... Asta a fost formidabilă chestia, dacă l-am Înduplecat eu pe ăsta... De multe ori o lua după mine când mergeam, pe unde mergeam, și Îi spuneam: „Mă, futu-ți Dumnezeu’ mă-tii, eu tot te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
Îmbolnăvit și de febră tifoidă. Am avut temperatură extraordinară și pă nouă inși care eram bolnavi ne-a suit Într-o dubă și ne-a dus la Constanța. Pe drum Însă io am transpirat de-am dat cre’ că cinci-șase kile de apă jos prin transpirație... Când ne-a băgat acolo la Spitalu’ Județean, tot așa, pregătit pentru deținuți, cu vizete la uși, cu tot, ne-am bucurat și noi de puțină odihnă... Am stat o săptămână și ceva acolo... A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
nimic, atât doar: șters, w.c., tinetă. Era tinetă Înăuntru, nu te scotea la w.c. decât o dată pe zi, dimineața... Foamea!? Nu mai zic de foame... că era zi de zi. Dacă 20 de inși mâncam dintr-o pâine de două kile... Deci nu-ți venea nici o sută, că o tăia cu cuțitu și se mai fărâma... Și la 1 Îți trântea o varză din aia... Și când ești tânăr mănânci mai mult... Bătrânii, săracii, zicea că le ajunge, dar vai de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
ani care muncește Îi dă drumu’ acasă, dacă depășește norma, și cela cu cinci ani moare aicea dacă nu vrea să muncească”... Și s-au pus și au muncit până au ajuns la șapte tone... Mâncare ne dădea suficientă: un kil trei sute de grame de pâine... socotit, așa cum zicea ei, șapte mii cinci sute de calorii. Da’ ce folos, că erau gaze, perforau fără apă, fără aerisire, nu era puțuri de aerisire... A fost foarte greu și acolo și să accidenta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]
-
Dorința lui însă e aceea de a-i cunoaște pe toți prietenii noștri, poate de a-i converti și angaja în traducerea cărților lui încă nescrise. Cu Edith, în piața de lângă Biserica „Hedvig Eleonora”, să cumpărăm un somon de cinci kile, un pește de vis, cu o piele de argint pe tot corpul ceresc! Apoi în magazinele cu mirodenii, unde miroase ca în paradisul oriental. Inger (Johansson) a venit și ea de la Lund, pentru a ne ajuta la prepararea banchetului. Când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
mai arunca din când în când un ochi din bucătăria de la subsol, unde ședea la masă, aproape de plită, răzuind, curățând, tăind în felii, tranșând carnea de tocană și făcând chiftele. Cu o greutate de mai bine de o sută de kile, cu un picior mai scurt, nu putea sta prea mult în picioare. Netulburată și cu o înfățișare comună, cu sprâncenele împreunate, un nas curbat și scurt, își vopsea părul negru cu o loțiune pe care o comanda prin poștă de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
ochilor Jacquelinei are un unghi ciudat. Are un nas mare, normand, păr blond, nu tocmai sănătos, tâmple cu vinișoare, o bărbie lunguiață și o gură de profesoară pe care nici rujul nu reușește s-o îmbunătățească. Se dă cu un kil de fard și miroase dulceag a cosmeticale și detergent. Are o alură de om ocupat. Tropăie rapid pe podele și duduie când merge, dar e o persoană cu o fire blândă, deși e bârfitoare și are tot felul de ambiții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
ar uita la niște gândaci. Citesc titlurile din tabloide mai atenți ca niciodată. Fata Monstru Fură Pasărea Sărbătorii. Și uite-mă pe mine, friptă cum scrie la carte în rochia mea din crep de bumbac, cu un curcan de zece kile în brațe, curcanul transpirată, rochia devine aproape transparentă. Sfârcurile-mi sunt tari ca piatra, lipite de gheața trasă-n plasă galbenă din brațe. Eu, sub frizura mea uriașă ca de frișcă glazurată cu unt. Nimeni nu se uită la mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
spun lui Brandy Alexander, și ea se duce ață la geamurile din sticlă și alamă și execută un dans scălâmbăiat, chiar dacă ne mișcăm în sus, iar forța gravitațională face asta să pară un dans de pe Lună, unde cântărești patru sute de kile. Partea tristă e tipul în uniformă de poliester mixt care mânuiește ascensorul și căruia îi scapă întreaga idee a viitorului. Tot hazul mișcării mișcării, tot, tot n-are nici o noimă pentru el, și tipul se uită la noi de parcă am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
pic, zice directorul de imagine, picioarele nu trbuie să fie așa apropiate. Apoi zice: Mai depărtate. Apoi: Puțin mai depărtate, vă rog. Apoi ne dă niște scule cromate pe care să le ținem în mână. A mea probabil cântărește zece kile. — E-un ciocan cu cap sferic, zice Evie, și tu-l ții greșit. — Scumpete, îi zice fotograful lui Evie, poți să ții drujba puțin mai aproape de gură, te rog? Soarele e cald pe metalul mașinilor, pe capotele zdrobite sub greutatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
o marfă rară, am bănuiala că tot el mi i-a furat cîndva În timpul nopții, așa cum părea cuprins de un paroxism maniacal. Caporalii se miră, deși toată lumea știe că o astfel de captură se schimbă În mod curent pe un kil de țuică la ciobanii care Își pasc animalele În jurul unității. Și, pentru că În magazia de echipament a unității nu se mai găsește altă pereche mărimea mea, fac armata În papuci. De fapt, nu pot să fac armata În papuci. Lipsa
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
Vlad mai ia și el cîteva gîturi din bidon, rîd iar, pe răcan Îl cam fură somnul, acoperit de zăpada care acum e tăioasă, rece și Întunecată, și Vlad trage de el, dar e inert și cîntărește o mie de kile, rîde Înfundat, Întins pe jos, În beznă. Vlad Îl lasă acolo, e și el amețit, se gîndește că ajunge sus la adăpostul din punctul de observare, fără să alarmeze dormitoarele, și o să trimită pe cineva să-l ia pe răcanul
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
efectivul militar necesar. Și masa o luați tot aici, dar pentru mîncare va trebui să se deplaseze doi dintre voi În fiecare zi prin rotație la cantina mare a unității. De obicei se merge cu două bidoane de 20 de kile, pe care le transportați cu un cărucior. Casc gura fără să Înțeleg ceva. După expresia lui Csabi Îmi dau seama că nici el nu e Într-o situație mai fericită. Cui Îi pasă? Atîta vreme cît nu se pune problema
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
o probă olimpică, după o vreme sportivitatea a dispărut și am Început să aud În creieri crescînd o simfonie a violenței, o nevoie acută de a sparge un cap Într-un mod oribil, definitiv (eventual cu o legumă de 9 kile). N-am fost singurul străbătut de asemenea sentimente, astfel că locotenentul a trebuit să pună capăt acestor lupte. Și pînă seara am stat cu muște pe noi, lipicioși, lați, fermentînd mizerie sufletească, nervi și frustrare, În continuare iritați de viața
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
și mâncăruri cu multe grăsimi din nevoia de a se defula. Ruby se Întreba adesea dacă pasiunea ei pentru junk food nu se datora faptului că se uitase adeseori la tatăl ei mâncând chestii nesănătoase. Acum, totuși, avea cu 15 kile mai puțin decât cu zece ani În urmă. Părul lui, Încărunțit aproape În totalitate, era tuns modern. Lipsa acumulării de greutate odată cu vârsta Împreună cu ochelarii lui dreptunghiulari și ascuțiți și blugii bine croiți, nu-l făceau să arate mai tânăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
că În frigider era o sticlă deschisă de Chardonnay. Îmi pare rău că tot țin discursuri despre chestia asta cu dietele, dar m-a marcat rău. Nu te scuza. Dacă tocmai aș fi făcut un copil și aș pune câteva kile pe mine, m-ar afecta și pe mine. Ruby deschise ușa frigiderului și scoase sticla de vin. Apoi se Întoarse către Fi și chicoti: Presupun că doriți și o găleată cu iarbă proaspăt cosită la vinul dumneavoastră. —Ha-ha-ha. Ruby Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
E bărbat. Și sigur era interesat și de copil. —Mama ta știe foarte bine că da, spuse Phil, dându-i un pupic drăgăstos lui Ronnie. Se Întoarse spre Ruby. — Știai că are vreo douăzeci și opt de centimetri deja? Cântărește aproape jumătate kil și are pleoape și sprâncene. Ce mă Îngrijorează e că ar fi trebuit de-acuma să-nceapă dea din piciorușe, dar nimic. Ronnie Își frecă fruntea, enervată. —Phil, mai las-o moartă. Eu ar trebui să fiu aia nevrozată aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
hărăbaie, el Își trage curul așa, mai spre dreapta, Înghesuind pasagerii ca, În caz că se ciocnește cu ăl din față, să fie cât de cât la fereală. Tata avea de gând să valorifice la obor o scroafă de vreo două sute de kile. Pe vremea comuniștilor toate alimentele mergeau la export, așa ca minusculul producător de la țară obținea prețuri uriașe pentru tot ce Însemna mâncare. Cu banii câștigați pe porc, tata ar fi vrut să plătească jumătate din costul unei excursii În străinătate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
pentru cai; numai pentru măgari, adică i-ha! i-ha!”. S-au tăvălit pe jos de râs toți clienții, că toți erau de pe la noi și toți căutau caiele. Hristu nu s-a supărat, că avea simțul umorului, a cumpărat câteva kile din cele de măgar (că sunt câte unii care Îi potcovesc și pe ăia) și cu ele a rămas. Între timp, până s-a Întors el În sat, Tatapopii vânduse deja la toți căruțașii, după ce adusese nenorocitele alea de cuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
fript și a borș. Cei trei băieți mergeau cu plasa În nădejdea că oamenii nu luaseră chiar tot de prin jăpși și ar fi putut prinde câțiva carași sau, dacă ar fi avut noroc, chiar și vreun crap de zece-douăsprezece kile, Îngropat adânc În nămol și scăpat ca prin minune de zecile de plase și de hodoroabe care Îl căutaseră. Roua se ridicase de pe frunze când ajunseră pe Dig. Nu se zărea nimeni nici printre lanurile de porumb dinspre Miazănoapte, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
ale unei căpățâni de crap de care atârnau o bucată de șiră și câteva coaste. „Al dracului animal”, zise cu mirare Încântată Scurtul, „a vrut mai bine să moară În nămol decât să-l prindă oamenii. Avea pe puțin cinci kile. Hai să scuturăm, Lică!” Zvâcniră plasa de câteva ori și Împuțiciunile o luară câteva clipe către cer, apoi pleoscăiră iar În apă. „Tu stai pe mal, că Încurci locu’! Nu prindem nici mormoloci cu tine În apă. Stai acolo și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
clipă În clipă. Tatăl lui Icu dusese piloților o damigeană de zece litri cu vin roșu ca să-i plimbe odrasla prin văzduh. „Bre, omule”, Îi spuseseră zburătorii tatălui, „mata crezi că noi ne suim În mașinărie fără să bem două-trei kile de vin?” Adică, ne lămurea pe noi Icu, ălora le-ar fi fost frică, treji, să se ridice de la pământ, așa că Își făceau curaj cu vin. Ne mai spunea că ceasurile de pe tractoare arătau ca niște căcaturi și erau de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]