KorAP: Find »[drukola/base=locutor & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...77 >

1,901 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

două diateze: Activă: A B șTatălț a găsit școpilul.ț a găsit Pasivă: A B șTatălț a fost găsit șde copil.ț a fost găsit Fiecare din cele două sensuri de desfășurare, proprii realității extralingvistice, poate fi interpretat diferit de locutor - în interiorul variantei I; schimbării de perspectivă -Ø îi va corespunde o schimbare de sens în interiorul categoriei diateză, pentru interpretarea aceleiași realități: Tatăl a găsit copilul. Copilul a fost găsit de tată. (Activ) (Pasiv) Tatăl a fost găsit de copil. Copilul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
subiectul gramatical: „obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele)-subiect suportă, „suferă” acțiunea (Florile au fost rupte de Ion.) sau este chiar rezultatul acțiunii (Florile au fost desenate de Ion.) verbului. Acțiunea verbală vine spre „obiectul” interpretat lingvistic prin termenul situat de locutor în poziția sintactică de subiect gramatical; ea își are originea (punctul de plecare) într-un „obiect” - autor al acțiunii, a cărui expresie sintactică este un complement de agent: A B Florile au fost rupte de Ion. Ușa s-a închis

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
acțiunii verbale, corespunzând la două „obiecte” diferite din planul referențial: A - „obiectul” pasiv ® subiect gramatical; B - „obiectul” activ ® complement de agent. Raportul sintactic de la baza diatezei pasive: subiect gramatical - verb-predicat - complement (de agent) este expresia inversată, prin interpretarea lingvistică a locutorului, a raportului logic/ontologic: Ultimul a închis ușa. șautor/subiect gram.ț ® șobiect/compl. gram.ț șobiect/subiect gram.ț ¬ șautor/compl. gram.ț De ultimul a fost închisă ușa. Observații: În sintagmele diatezei pasive marcată de pronumele-morfem se, „obiectul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
limbile care cunosc această clasă lexico-gramaticală. Conținutul său categorial are natură deictică și sintactică; își are originea în raportul dintre temporalitatea procesului de comunicare lingvistică și temporalitatea acțiunii verbului - obiect al comunicării. Raportul dintre „momentul” comunicării (care este totdeauna prezentul locutorului) și „momentul” acțiunii verbale generează timpul noțional (în termenii lui Otto Jespersen 18), care cunoaște trei termeni corelativi, corespunzând celor trei termeni fundamentali în reprezentarea adverbială a temporalității din perspectiva timpului locutorului și a actului lingvistic: azi - simultaneitatea timpul acțiunii

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Raportul dintre „momentul” comunicării (care este totdeauna prezentul locutorului) și „momentul” acțiunii verbale generează timpul noțional (în termenii lui Otto Jespersen 18), care cunoaște trei termeni corelativi, corespunzând celor trei termeni fundamentali în reprezentarea adverbială a temporalității din perspectiva timpului locutorului și a actului lingvistic: azi - simultaneitatea timpul acțiunii - timpul comunicării: prezent ieri - anterioritatea timpul acțiunii < timpul comunicării: trecut (perfect) mâine - posterioritatea timpul acțiunii > timpul comunicării: viitor Timpul gramatical este expresia lingvistică a timpului noțional. Planul său semantic diferă de la o

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
care o interpretează prin consideraea în ansamblu a semanticii aspectuale, nediferențiată, a celor două ipostaze: aspectul subiectiv (perfectiv-imperfectiv,numit nonperfectiv, în . corelațiel cu opoziția durativ-momentan/punctual - frecventativ) și aspectul obiectiv (incoativ - continuativterminativ). (vol.I, pp.449-467) În procesul comunicării lingvistice, locutorul subiectivează temporalitatea prin modul specific în care și-o reprezintă. Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
pronume, categoria gramaticală a persoanei își organizează conținutul prin dezvoltarea opoziției interne între trei termeni corelativi: persoana I, persoana a II-a și persoana a III-a. Cum actul lingvistic are caracter egocentric, conținutul categoriei de persoană este orientat de locutor (persoana I a procesului de comunicare) Eu am cântat = șEu spun căț eu am cântat. Tu ai cântat = șEu spun căț tu ai cântat. El(ea) a cântat = șEu spun căț el (ea) a cântat. Locutorul stabilește identitățile care dezvoltă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
persoană este orientat de locutor (persoana I a procesului de comunicare) Eu am cântat = șEu spun căț eu am cântat. Tu ai cântat = șEu spun căț tu ai cântat. El(ea) a cântat = șEu spun căț el (ea) a cântat. Locutorul stabilește identitățile care dezvoltă conținutul categorial: • pers. I: protagonistul locutor este protagonistul (interpretat lingvistic ca subiect gramatical) acțiunii (exprimată lingvistic prin verbul-predicat): Eu spun că Eu (locutorul) am cântat. Eu = Eu • pers. a II-a: interlocutorul este relevat de către subiectul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
comunicare) Eu am cântat = șEu spun căț eu am cântat. Tu ai cântat = șEu spun căț tu ai cântat. El(ea) a cântat = șEu spun căț el (ea) a cântat. Locutorul stabilește identitățile care dezvoltă conținutul categorial: • pers. I: protagonistul locutor este protagonistul (interpretat lingvistic ca subiect gramatical) acțiunii (exprimată lingvistic prin verbul-predicat): Eu spun că Eu (locutorul) am cântat. Eu = Eu • pers. a II-a: interlocutorul este relevat de către subiectul vorbitor ca protagonist (subiectul pronominal) al acțiunii verbale (predicat): Eu

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
ai cântat. El(ea) a cântat = șEu spun căț el (ea) a cântat. Locutorul stabilește identitățile care dezvoltă conținutul categorial: • pers. I: protagonistul locutor este protagonistul (interpretat lingvistic ca subiect gramatical) acțiunii (exprimată lingvistic prin verbul-predicat): Eu spun că Eu (locutorul) am cântat. Eu = Eu • pers. a II-a: interlocutorul este relevat de către subiectul vorbitor ca protagonist (subiectul pronominal) al acțiunii verbale (predicat): Eu spun că Tu (interlocutorul) ai cântat. Tu = Tu • pers. a III-a: locutorul atribuie acțiunea verbului-predicat unui

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Eu spun că Eu (locutorul) am cântat. Eu = Eu • pers. a II-a: interlocutorul este relevat de către subiectul vorbitor ca protagonist (subiectul pronominal) al acțiunii verbale (predicat): Eu spun că Tu (interlocutorul) ai cântat. Tu = Tu • pers. a III-a: locutorul atribuie acțiunea verbului-predicat unui protagonist (interpretat ca subiect gramatical) din sfera obiectului comunicării, care nu participă la actul vorbirii: Eu spun că El (obiectul comunicării) a cântat. El = El. Persoana a III-a este considerată de E. Benveniste nonpersoană; ideea

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
limba română (și, în general, pentru limbile indo-europene). Având în vedere (1) actul lingvistic și totodată (2) enunțul sintactic, ideea de non-persoană poate sta în legătură cu dialogul, formă fundamentală, originară, a actului comunicării: numai persoanele I și a II-a, corespunzătoare locutorului și interlocutorului, sunt implicate în dialog și implică dialogul. Persoana a III-a se definește atunci (la verb, ca și la pronume), ca nefiind nici eu - locutorul, nici tu - interlocutorul. În același timp, însă, în planul obiectului comunicării, persoana a

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
fundamentală, originară, a actului comunicării: numai persoanele I și a II-a, corespunzătoare locutorului și interlocutorului, sunt implicate în dialog și implică dialogul. Persoana a III-a se definește atunci (la verb, ca și la pronume), ca nefiind nici eu - locutorul, nici tu - interlocutorul. În același timp, însă, în planul obiectului comunicării, persoana a III-a se poate caracteriza, sub aspect semantic, prin trăsătura + uman și prin trăsătura - uman. Când obiectul comunicării aparține componentei caracterizate prin + uman a lumii, persoana a

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
verbele al căror conținut semantic nu poate fi raportat la ființe umane; acțiunea exprimată de aceste verbe este raportată la un subiect, chiar agent-protagonist al acțiunii verbale, dar acest subiect nu-și poate asuma condiția dialogului, nu poate trece în locutor sau interlocutor: a lătra, a mieuna etc. Aceste verbe se pot conjuga și la persoanele I și a II-a, dar numai dacă se produc mutații în planul lor semantic; verbele se întrebuințează în sens figurat: „Latri toată ziua...” Realizează

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
acordului: El (acesta, copilul) vine -sg./ Ei (aceștia, copiii) vin -pl. La persoanele I și a II-a, opoziția implică și dezvoltarea unor distincții impuse de componenta deictică. La persoana I, pluralul poate reprezenta pluralitatea protagonistului acțiunii verbale, reprezentat de locutor: „Vom merge la mare = $Eu spun că$$ Noi ® Eu și prietenii (copiii) mei vom merge la mare. sau poate reflecta asocierea interlocutorului la desfășurarea acțiunii verbale: Vom merge la mare. = $Eu spun că$$ Noi Eu și cu tine vom merge

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
numai în planul expresiei, cu originea în plan deictic și în plan sintactic, caracterizează verbul la diateza pasivă. La persoanele I și a II-a, opozițiile de gen corespund unei opoziții referențiale, la nivelul subiectului gramatical, prin raportare - extralingvistică - la locutor/interlocutor. șEu, Mihai,ț am fost trimis la Sinaia. șEu, Mihaela,ț am fost trimisă la Sinaia. La persoana a III-a, opoziția de gen este determinată de acțiunea principiului acordului; predicatul se acordă cu subiectul gramatical în persoană, număr

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
complementaritatea sistem lexical - sistem gramatical, unitățile lexicale primesc, în actul lingvistic concret, o componentă gramaticală în interiorul opozițiilor categoriale în care intră, în funcție de structura sintactică a textului, realitatea extralingvistică pe care categoria o interpretează sau de raportul pe care îl stabilește locutorul, între realitatea extralingvistică și interpretarea ei lingvistică. Concomitent cu componenta semantică lexico-gramaticală (genul, la substantive, tranzitivitatea, la verbe etc.), unitățile lexicale poartă în structura lor (în plan semantic și în planul expresiei deopotrivă), și în interiorul sistemului lexical, anterior actului lingvistic

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
ales de planul semantic al verbului: „Și în farmecul vieții-mi / Nu știam că-i tot aceea De te razimi de o umbră / Sau de crezi ce-a zis femeia...” (M. Eminescu) Observații: Prezentul indicativ poate dezvolta sens de imperativ; locutorul atenuează, în felul acesta, duritatea poruncii sau îndrăzneala sfatului: „- Uite ce-ai să faci! Te duci acasă și vinzi ceva: un cal, un bou, un pogon de pământ.” (M. Preda) Structura morfologică a prezentului Este o formă sintetică, un timp

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
de a-și asuma predicația, funcție fundamentală a actului de comunicare lingvistică, ceea ce implică: • înscrierea conținutului semantic al verbului (și, prin aceasta, a întregului câmp semantico-sintactic pe care îl guvernează) într-un raport cu temporalitatea comunicării, cu originea în eul locutor; • raportarea aceluiași conținut semantic la protagoniștii actului lingvistic prin eul locutor; • autonomia semantico-sintactică a enunțului minimal realizat de verb ca predicat al unei propoziții independente. Toate aceste trei condiții caracterizează întrebuințarea verbului la oricare din cele cinci moduri autentice (moduri

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
lingvistică, ceea ce implică: • înscrierea conținutului semantic al verbului (și, prin aceasta, a întregului câmp semantico-sintactic pe care îl guvernează) într-un raport cu temporalitatea comunicării, cu originea în eul locutor; • raportarea aceluiași conținut semantic la protagoniștii actului lingvistic prin eul locutor; • autonomia semantico-sintactică a enunțului minimal realizat de verb ca predicat al unei propoziții independente. Toate aceste trei condiții caracterizează întrebuințarea verbului la oricare din cele cinci moduri autentice (moduri personale și predicative, în perspectiva Gramaticii Academiei și a gramaticii curente

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
general al unui verb: „El scrie El scrie frumos.” Adverbul caracterizează acțiunea exprimată de un verb sub aspect calitativ sau cantitativ, sub aspectul coordonatelor principale ale lumii extralingvistice (timpul și spațiul) sau ale situației de comunicare, din perspectiva protagoniștilor comunicării (locutorul și interlocutorul) și a cadrului situațional (temporal sau spațial). Prin acest amplu plan semantic, adverbul ocupă, în sintagma verbală, poziții pe care, în sintagma nominală, le ocupă adjectivul calificativ dar și poziții pe care le ocupă adjectivele de tip pronominal

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
verbului din perspectiva unei însușiri calitative sau cantitative a acțiunii verbale: „El scrie frumos.” - „El are un scris frumos.” și adjectivelor pronominale, când particularizează sfera semantică a verbului din perspectiva unor circumstanțe, mai ales spațiale sau temporale, descrise din perspectiva locutorului: „El doarme acolo.” - „El doarme în patul acela.”, „El vorbește acum.” - „El vorbește în momentul acesta.” Dezvoltând, în esență, un conținut semantic echivalent sau chiar identic, adverbul și adjectivul (calificativ sau determinativ) se disting prin natura sferei semantice pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
temporale sau spațiale) ale desfășurării comunicării: ieri (= o zi anterioară acestui moment) sau ale temporalității textului: a doua zi (= în ziua următoare unui anumit eveniment reflectat în text) etc. sau la protagoniștii actului lingvistic: aici (= în locul unde mă aflu eu, locutorul), acum (= în timpul în care vorbesc eu, locutorul); • un sens concret, variabil în funcție de dimensiunile spațiale și temporale concrete ale actului lingvistic: ieri (marți, 22 mai), aici (în Iași), a doua zi (miercuri, 25 aprilie). De altfel, în mod frecvent, sensul concret

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
o zi anterioară acestui moment) sau ale temporalității textului: a doua zi (= în ziua următoare unui anumit eveniment reflectat în text) etc. sau la protagoniștii actului lingvistic: aici (= în locul unde mă aflu eu, locutorul), acum (= în timpul în care vorbesc eu, locutorul); • un sens concret, variabil în funcție de dimensiunile spațiale și temporale concrete ale actului lingvistic: ieri (marți, 22 mai), aici (în Iași), a doua zi (miercuri, 25 aprilie). De altfel, în mod frecvent, sensul concret este exprimat în același context prin intermediul relației

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
află grupate pronumele de care se apropie structural și funcțional-semantic: • adverbe pronominale demonstrative; conținutul lor semantic își are originea în desfășurarea unei caracteristici sau a unei coordonate circumstanțiale a acțiunii verbale din perspectiva protagoniștilor actului lingvistic și, în special, a locutorului. Așa, acum, aici, dincoace sunt adverbe al căror conținut rezultă din raportarea la locutor, la timpul și spațiul locutorului: acum = în momentul în care vorbesc eu; aici = în locul în care mă aflu eu; dincoace = într-un loc din afara locului în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]