1,553 matches
-
prefăcut lumea văzută și Închipuită de ea În vorbe și În poveste de neuitat. Iar În clipa morții, nu la altcineva, ci la mine s-a gîndit. Zoli și cu mine i-am apărut Înaintea ochilor. Eu, cel care acum lunec În ispita de a pune semnul egalității Între Șeherezada, Fiica Cetății pe numele ei În araba Coranului, și glăsuirea de fabricație, firește, americană, a unei mașini de citit orice poveste scrisă. Floarea Nodului nu a fost singurul suflet care, Înainte de
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
să le spună că fiecare-și făurește lumea cu gândul și inima sa de aceea se spune că, până când nu vom fi asemenea copiilor, nu vom păși în Împărăția cerurilor. Cele șapte lumânări Se făcuse seară. Era frig și ceața luneca în vălătuci până în pragul casei. Așteptase toată ziua. Cât puteai cuprinde cu ochii, ceața și marea cenușii, fără sfârșit. Nu ningea, dar din ceață picurau stropi înghețați, cenușii și sărați aproape că le simțeai gustul. Vuietul mării părea și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
gând : hai să vedem ce e acolo. "Acolo", așa-i spuneam, fiindcă locul nu avea nume... sau noi nu i-l știam. Zis și făcut. Și, ca să ajungem mai repede, am luat-o de-a dreptul prin apa râului. Pietrele lunecau , apa era rece și repede, dar nu adâncă, așa că de câte ori cădeam, ne gândeam că face bine la sănătate "ne călește", spun oamenii. Și mergeam înainte. Oricum, nu la sănătate ne era gândul ci la... ce-o să găsim acolo. Am ajuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
să ne bucurăm de senin, de soare, de frumusețe, de fericire și să ne recunoaștem propriul suflet în lumina Iubirii. Digul " Știați că și pietrele au îngerii lor?" Așa își începu bătrânul povestea. Era o după-amiază senină de vară, soarele luneca spre asfințit și, până departe, apa lacului strălucea vălurind lin, până la poalele muntelui. Lacul fusese dintotdeauna aici îmi spuneam ca să oglindească brazii, să zboare deasupra lui păsările și, mai ales, să ne dea nouă răcoare vara, apă rece cu parfum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
când văru-meu a călcat peste animalele mele (îmi închipuiam că erau o turmă de cămile) și le-a făcut una cu pământul. Am vrut și eu să-i fac la fel (construise ditamai castelul), mi-am făcut vânt dar... am lunecat și am căzut. Dar am avut timp să văd: cădeam exact peste păsările făcute de copilul acela străin cu care nu ne prea jucam noi. Și atunci s-a întâmplat: copilul a strigat bătând din palme: "Zburați!" și păsările de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
decât un lac), așa că, până departe, ți se părea că e doar apă, cer și soarele care se ridica, roz-auriu-albăstrui... din apă și cer... Tot auriu, ca și soarele, era părul lui. Unduia ușor în briza dimineții, buclele se desfăceau, lunecau pe umerii veșmântului, se adunau la loc... Stătea nemișcat. Nu știu ce mă așteptam să văd, dar rămăsesem și eu acolo, uitându-mă la el, spre soare, parcă prin el... Era liniște. Se potolise și vântul, nici valurile nu se mai auzeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
un soare blând care mă scălda cu totul și eram bucuros și liber că, dacă aș fi avut aripi, aș fi zburat sus, sus de tot... iar el vorbea și din când în când mă mângâia și iarăși vorbea... Soarele luneca spre asfințit și, în liniștea care se lăsa, glasul lui era dulce și bun și ținea de foame și de sete și te făcea mare și bun și înalt sigur că așa te făcea odată ce spunea că suntem copiii Lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
sunt mama și rudele Lui, care vor să-L vadă. Și aici n-am mai înțeles. Cum mă uitam așa la el, n-am mai văzut decât lumina aurie crescând am crezut că e lumina asfințitului, dar nu era așa : luneca din hainele lui, ieșea din el, pe urmă nu mai era deloc el, era numai lumina și pâlpâia ca o flacără aurie și caldă și aromind a pâine, și struguri, și flori, și câmp reavăn, și ploaie, și rouă, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
o urmez. Nu se cade să vorbești lângă cel care n-o mai poate face; nu se cade să mănânci și să bei acolo, nu se cade. Am ajuns în pragul casei. Era acolo. Cu pasul ușor, neauzit, părea că lunecă pe pietrele colțuroase. Ajunsese înaintea mea. Se uita de-a lungul drumului: "Nu-i așa că vine ?" m-a întrebat când am ajuns lângă ea. Cine să vină, copilă dragă ? Pe cine cauți ?" am întrebat-o. A tăcut. "Cum te cheamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
ochi de lumină, o lumină verde-albastră, ei înșiși erau lumina o lumină verde-albastră, așa i-am văzut în somn, era la început doar o lumină albă, nesfârșită, ca a soarelui de amiază, care inunda totul, dar blândă, mângâietoare, spre care lunecam plină de bucurie, apoi s-a făcut albastră-verde, unduitoare, ca o apă nesfârșit de adâncă și înmiresmată și atunci i-am auzit glasul : "Fetiță, scoală-te" și m-am căznit să deschid și eu ochii și lumina se făcu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
seara. Una câte una, se aprindeau pe boltă stelele și în ferestre luminile. Oamenii se întorceau acasă. Chiar și zarva copiilor se domolea. Ai fi spus că noaptea cobora în liniște, acolo, la poalele muntelui mai ales că răcoarea asfințitului lunecase în vale încărcată de miros de brad, de ape, de fum. Acum muntele respira, iar ceața atârna în nouri lungi pe crengile copacilor, pe frunze și flori. Când ușa casei s-a închis ("ca să nu iasă căldura", spun oamenii, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
scutecele Lui Iisus ! De aceea parfumul meu e așa de prețuit", spuse rozmarinul. Când, într-un târziu, zarva se mai potoli (fiindcă ieșise Luna), în lumina argintie toate florile au văzut pe tufișul de salcâm picături mari de rouă, care lunecau ca niște lacrimi mari, tăcute, pe pământ. Și se făcu tăcere. "Din ramurile mele s-a făcut o cunună suspină sărmanul tufiș. M-au ales pentru spinii mei, nu pentru florile mele. Și acum port pentru totdeauna crima pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
doar-doar o să vadă și el... Prințul avea bucle lungi, galben-aurii, care se resfirau pe umeri... ei, da, și el avea părul lung, de culoarea grâului... Prințul era îmbrăcat în haine de aur și argint, dar noi îl vedeam, când soarele luneca spre asfințit și răsărea luna, așa în aur și argint... și era lumina asfințitului pe hainele lui, pe pătura aceea roșcată în care se înfășura cu totul... Și uite-așa mă gândeam uitându-mă la el, când începu deodată să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
mă luasem !... Și cum mă uitam așa, am văzut că încep să strălucească... Picioarele începură să strălucească... Rănile nu s-au mai văzut... picioarele, apoi trupul, întins la pământ, strălucea... Și-am văzut cum s-a ridicat... la fel de încet cum lunecase la pământ... așa, drept, fără să se sprijine în mâini... fără să îndoaie genunchii... stătea drept ... eu cred că stătea în bătaia soarelui, de strălucea așa, dar cum să strălucească așa, cu soarele pe dinăuntru... Nu-I vedeam fața, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
că n-au rădăcini și n-are ce să-i țină-n loc), de ce..." Dar nu apucă să-și termine vorba ; se opri, descumpănit, cât pe ce să se rostogolească din loc, chiar dacă nu adia vântul: lacrimi mari de rouă lunecau pe floarea de cicoare. "Iartă-mă, surioară, spuse spinul. Iar mi-am luat țepii la purtare. Da' ce ai tu cu oamenii, să le iei apărarea?!" "Eu nu știu cum sunt toți oamenii, răspunse cicoarea. Dar am să-ți spun despre cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
că numai eu am văzut strălucirea... soră-mea spune că n-a fost nici o lumină, că nimeni n-a văzut-o, dar eu știu ce am văzut, cum soarele asfințitului făcea pod între El și frate-miu, am văzut lumina lunecând între noi toți și cerul de deasupra, i-a mângâiat ochii și urmele lacrimilor... lacrimilor Lui... plânsese pentru fratele meu, plânsese și pentru mine, și pentru soră-mea, și pentru noi care-l plângeam pe Lazăr și plângeam moartea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
cât Îl iubesc... măcar o dată să-L mai văd, înainte de sângele asfințitului... măcar o dată... Ascultă-mi, Doamne, inima... te rog... * ...stau și-i aștept. Mă uit în lungul drumului și-i aștept. Nu-mi pot lua ochii de la drum. Soarele lunecă ușor, dincolo de crucea zilei. Mi se pare că toată viața mea nu a fost decât pregătire și așteptare. Apoi, deodată, au plecat. Nu știu cum, dar parcă plecarea asta e altceva, e altcumva. Ca o tristețe adâncă în lumina soarelui, în pulberea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
asta. NU există moarte, nici durere, nici despărțire... dualismul este aparent, singura realitate este Sufletul, unul și același în corp și în cosmos" îi răsăriseră deodată în gând cuvintele unei cărți vechi citite cândva, pe ascuns... Înseamnă că imaginile noastre lunecă pe acel "ceva", acel "ceva" descoperindu-se abia atunci când au plecat toate imaginile. Și acel "ceva" e sufletul. Și nu un suflet stins și gol acela n-ar mai fi suflet, ci mormânt rece sufletul Acela ține în el toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
atenția? ― Printre altele, remarca că acel corn al taurului a trecut printre intestine fără să le perforeze. Asta s-a datorat tocmai faptului că acelui corn nu i-a fost retezat vârful - cum se obișnuiește. Astfel, vârful fiind rotunjit, a lunecat printre intestine ca pe gheață - dacă pot spune așa. ― Mă bucur că ai prins această remarcă a mea din timpul intervenției. Și acum, cred că e cazul să plecăm acasă, pentru a fi buni de treabă după amiază. Să dai
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
Înțeles Întrebarea. ― O repet, dar mai la obiect: Ești pe postul de informator al securistului Zdup?!... O directă de dreapta În bărbie poate nu l-ar fi zdruncinat atât de mult. A clipit des, cu respirația tăiată. Privirea i-a lunecat undeva În gol... Profesorul, care Învățase de la dirigintele lui din liceu - om al Matematicii - și apoi de la mentorul său În arta chirurgiei - profesorul Zenit - cum să descifreze enigmele psihicului uman, și-a dat seama că individul din fața lui este dezarmat
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
ruptul capului? ― Dochița, săraca! S-o hodinească Dumnezău În pace. Ea m-o scos din groapă... Da, da. Ea m-o scos din groapă de-adevăratelea. ― Cum adică? ― Chiar așa. M-o scos din șanțul de la poarta ei, unde am lunecat... Era o noapte cum erau și cele din care am petrecut noi În spatele inamicului. Ploua, da’ mai mult curgea lapoviță. Și eu mă Întorceam de la Prispă crâșmarul... Aista nu te dădea afară din crâșmă oricât ar fi arătat ceasul.. Numai
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
până unul din ei Își spune părerea... ― Și cum și-o spune!... - a accentuat Gruia. Înserarea se Întindea ca o părere peste toată firea. Cei doi pășeau la braț, pradă frumuseții din jur... O lună cu obraz roșcat și dolofan luneca pe bolta senină... ― Îți mai aduci aminte, scumpule, de nopțile de sfârșit de vară, cu lună plină, sau de cele cu ploaie de stele petrecute de noi la Pomârla? ― Și când, Într-o seară, una din stele și-a slobozit
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
se ițește și totul în cerc se-nvârtește: e rococo. Vise sălbatice și vise de noapte se împletesc în coroane de flori, razele multe nu se țin departe, și vin și ele în caseta de spic. Se adună, se zbat, lunecă unele spre altele, vin, aleargă, nu se zăpăcesc, însă pe noi ne zăpăcesc. Ritmul diferă, nu există un ritm. Nu aș vrea ca în aceste clipe luna să înceteze să lumineze, nici nu aș vrea să nu mai văd spectacolul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
moment, vroiam casa cât mai departe. Și în casă Angi mă purtă în brațe, ca pe o mireasă, iar eu îmi băgai unghiile în brațul său, însemnându-l. Mă puse pe pat cu grijă și îl atinsei. Apoi mâna lui lunecă ușor din a mea și adormii. Îl simții în somn plecând și îi simții depărtarea. Veni și ziua balului. Spectacolul pe care îl pregătii începu. La intrare erau două domnișoare, îmbrăcate deosebit, care primeau invitații la venire și le primeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
și ridica mâna ca să mă atingă ușurel pe obraz, Într-un gest de afecțiune neobișnuit la el. Și mă privea ca Înainte, când mă Întrebase cum mă simt. Iar eu, pe jumătate rușinat, pe jumătate mândru, am simțit cum Îmi luneca pe față o picătură de sânge din mâna-i rănită. Treptele de la San Felipe După noaptea aceea de pomină de pe drumul mare spre Toledo au urmat câteva zile liniștite. Însă, pentru că Diego Alatriste se Încăpățâna să nu fugă din oraș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]