347 matches
-
ei, regele, ea a inițiat o serie de negocieri cu Aliații încă din 1943, în încercarea de a asigura încheierea unei păci separate pentru Italia. Inițiativele sale diplomatice, care nu au putut fi ținute secrete, au fost considerate de unii monarhiști ca trădări, semne evidente ale slăbiciunii, indeciziei și nepriceperii regelui. Regele și familia sa erau considerați ca fiind în măsură egală împotriva fascismului dar și a aliaților - casa regală trimitea tinerii italieni să lupte împotriva americanilor și englezilor și în
Proclamarea Republicii Italiene () [Corola-website/Science/311984_a_313313]
-
Roma a fost practic abandonată de conducători, iar Papa a fost lăsat fără protecție. Deși de multe ori a primit informații cu privire la fraudele electorale, Umberto al-ll-le a preferat să accepte faptul împlinit, deoarece alternativa putea fi un război civil între monarhiști și republicani, lucru ce era să se intâmple după faptele petrecute în Napoli, dorind să se evite conflictele pentru o țară abia ieșită din război, pe 13.06 Umberto al-ll-lea aplecat cu avionul de la Ciampino după ce a emis o proclamație
Proclamarea Republicii Italiene () [Corola-website/Science/311984_a_313313]
-
care a fost mărită și înfrumusețată după moartea ei. Cicnirile dintre legitimiști și orleaniști din 1830 și 1848 legate de monarhul de drept au fost reluate în anii 1870. După căderea celui de-al doilea imperiu, Adunarea Națională dominată de monarhiști a oferit tronul pretendentului legitimist, Henri, conte de Chambord sub numele de "Henric al V-lea". Cum el nu avea copii, moștenitorul lui ar fi fost (exceptând legitimiștii extremi) nepotul lui Ludovic Filip, Prințul Filip, Conte de Paris. Astfel, la
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
în declin iar opinia publică era pentru continuarea celei de-a Treia Republicii ca formă de guvernământ. Unii au sugerat o restaurare monarhică sub contele de Paris după căderea regimului de la Vichy însă acest lucru nu s-a întâmplat. Majoritatea monarhiști francezi privesc pe descendenții nepotului lui Ludovic Filip care deținea titlul de conte de Paris, ca pretendenții de drept ai tronului; alții, legitimiștii, consideră că Don Luis-Alfonso de Borbón, Duce de Anjou (numit de susținători "Ludovic al XX-lea") ar
Ludovic-Filip al Franței () [Corola-website/Science/311364_a_312693]
-
exercita prin intermediul premierilor numiți. Puterea legislativă aparținea Parlamentului prin cele două camere ale sale: Senatul și Camera deputaților. Regatul Italiei a fost condus de monarhi din Casa de Savoia: Crearea Regatului Italiei a fost opera eforturilor concertate ale naționaliștilor și monarhiștilor loiali Casei de Savoi pentru crearea unui stat care să cuprindă întreaga peninsulă Italică. Ultimul stat care a ocupat în întregime acest teritoriu a fost Imperiul Roman. După Revoluțiile de la 1848, naționalistul Giuseppe Garibaldi a fost liderul indiscutabil al mișcării
Regatul Italiei (1861-1946) () [Corola-website/Science/310881_a_312210]
-
care premierul a proclamat crearea Regatului Italiei pe 18 februarie 1861. Regele Victor Emmanuel al II-lea al Regatului Piemontului și Sardiniei a fost proclamat Rege al Italiei. După unificarea celei mai mari părți a Italiei, au izbucnit tensiunile dintre monarhiști și republicani. În aprilie 1861, Garibaldi a intrat în parlamentul ialian și l-a acuzat pe Cavour că divizează țara și o împinge spre războiul civil dintre monarhiștii din nord și republicanii din sud. Pe 6 iunie 1861, omul forte
Regatul Italiei (1861-1946) () [Corola-website/Science/310881_a_312210]
-
După unificarea celei mai mari părți a Italiei, au izbucnit tensiunile dintre monarhiști și republicani. În aprilie 1861, Garibaldi a intrat în parlamentul ialian și l-a acuzat pe Cavour că divizează țara și o împinge spre războiul civil dintre monarhiștii din nord și republicanii din sud. Pe 6 iunie 1861, omul forte al regatului, Cavour, a murit. În perioada de instabilitate polică ce a urmat, Garibaldi și republicanii săi au devenit din ce în ce mai radicali. Doar arestarea lui Garibaldi în 1862 a
Regatul Italiei (1861-1946) () [Corola-website/Science/310881_a_312210]
-
naționale în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1936, regimul fascist s-a implicat în Spania în cea mai importantă intevenție din perioada interbelică. A doua Reblică Spaniolă era sfâșiată de războiul civil dintre republicanii anticlericali socialiști și naționaliștii monarhiști sprijiniți de biserică, conduși de Francisco Franco și mișcarea lui fascistă Falange Española. Italia a trimis avioane, arme și peste 60.000 de soldați în ajutorul naționaliștilor spanioli. Războiul a ajutat la instruirea trupelor italiene în condiții de lupte reale
Regatul Italiei (1861-1946) () [Corola-website/Science/310881_a_312210]
-
verificat de Cauchy în câteva ore. formula 7 ° formula 8 formula 9 formula 10 cu condițiile inițiale formula 11. Existența și unicitatea soluției au fost demonstrate de Cauchy și, mai târziu de Sofia Kovalevskaia (Teorema Cauchy-Kowalevski). formula 12 . Ca și André-Marie Ampère, Cauchy a fost un monarhist antiliberal. Pentru a-și face cunoscută gândirea regalistă nu a ezitat să se folosească de poziția sa la Academie. În 1830 s-a autoexilat în semn de protest față de noul regim. Consideră dinastia Bourbon ca «susținătoare a religiei și a
Augustin Louis Cauchy () [Corola-website/Science/309624_a_310953]
-
14 ani. Regimul dictatorial al lui Francisco Franco a venit la putere în timpul Războiului Civil Spaniol care a generat tensiuni între democrați, anarhiști, socialiști și comuniștii susținuți în parte de liderul sovietic Iosif Stalin și de către voluntari internaționali, împotriva conservatorilor, monarhiștilor, naționaliștilor și fasciștilor. Moștenitor al tronului Spaniei era Juan de Borbón "(Conte de Barcelona)", fiul regelui Alfonso al XIII-lea. Cu toate acestea, generalul Franco l-a privit pe moștenitor cu suspiciune extremă, crezând că este un liberal care se
Juan Carlos I al Spaniei () [Corola-website/Science/309110_a_310439]
-
regelui Victor Emmanuel al III-lea și al Aliaților. În cele din urmă, luptătorii au fost divizați în Brigăzile Garibaldi (comuniste), Brigăzile "Giustizia e Libertà" (legate de Partito d'Azione), Brigăzile Matteotti (socialiste) și mai multe grupuri catolice și autonome (monarhiști, ofițeri în retragere, sau anarhiști). Cei mai mulți luptători erau membri ai primelor două grupuri. Relațiile dintre aceste grupuri erau în unele cazuri foarte tensionate. De exemplu, în 1945 în provincia Udine, partizanii comuniști din Brigada Garigaldi (aflați sub comnanda iugoslavă) au
Rezistența italiană () [Corola-website/Science/310779_a_312108]
-
nume indicând Adunării Anecdota scoate în evidență bascularea raportului de forțe existente între puterea legislativă, reprezentată de Adunarea legislativă și puterea executivă, reprezentată de Ludovic al XVI-lea, care nu mai este decât „"Rege al Francezilor"”. Vaublanc se alătură partidului monarhiștilor constituționali și se înscrie în "Clubul Feuillanților", ca și alți 263 de colegi (din 745 de deputați). Devine unul dintre șefii Adunării, împreună cu Jacques Claude Beugnot, Mathieu Dumas și François Jaucourt, întrucât principalii conducători, ca Barnave sau Lameth nu rămân
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
deservit dinastia Ming în campaniile împotriva altor triburi aborigene. În 1381 dinastia Ming a anexat zonele din sud-vest, care au făcut cândva parte din Regatului Dali, în urma efortului de succes al armatelor Ming, ale musulmanilor Hui, de a învinge pe monarhiștii loiali ai mongolilor Yuan și rezistența trupelor musulmane hui din provincia Yunnan. Trupele hui conduse de generalul Mu Ying, care a fost numit guvernator al Yunnanului, au fost relocate în regiune, ca parte a unui efort de colonizare. Până la sfârșitul
Dinastia Ming () [Corola-website/Science/309369_a_310698]
-
liderii parlamentari au ordonat ca Ducele de York să se limiteze la Palatul St. James. În 1648, el a evadat ajutat de Joseph Bampfield și a plecat la Haga deghizat. Când Carol I a fost executat de rebeli în 1649, monarhiștii l-au proclamat pe fratele mai mare al lui Iacob drept regele Carol al II-lea al Angliei. Carol al II-lea a fost recunoscut de Parlamentul Scoției și de Parlamentul Irlandei și a fost încoronat rege al Scoției la
Iacob al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/310339_a_311668]
-
la un număr de 9 milioane de francezi. S-au programat alegeri pe baza votului universal, iar participarea în masă arăta că există un interes major pentru politică. Republicanii moderați au câștigat un număr mare de locuri, urmați apoi de monarhiști a căror cauză legitimistă era reprezentată de fiul ducelui de Berry. Apare însă un nou curent: Orleanismul care era reprezentat de nepotul lui Ludovic Filip, Contele de Paris, care va dori instaurarea monarhiei constituționale. De pe urmă alegerilor din 1848 a
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
noi alegeri parlamentare. Se revine la structura parlamentului unicameral. Alegerile au loc în februarie pentru o Adunare Națională care devenise constituantă în condiții dificile. O parte din Franța era ocupată, iar guvernul nu-și mai putea exprimă autoritatea. Conservatorii și monarhiștii sunt câștigătorii acestor alegeri. Francezii doreau ca războiul să fie încheiat, teritoriile să fie eliberate și regimul politic să fie unul moderat și stabil pe plan intern după ce Parisul trecuse printr-un asediu al trupelor germane și bombardat de artileria
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
republicii și obținerea controlului asupra instituțiilor. Republica a treia nu avea o constituție, fiind adoptate ulterior o serie de legi care vor constitui baza constituției. În 1871, la Bordeaux, Adolphe Thiers este ales președinte al statului, fiind un compromise între monarhiști și republicani.Consideră că încă nu era momentul potrivit să se abordeze formă de guvernare. Acesta a încălcat acest acord ulterior și s-a proclamat în favoarea republicii. Legitimiștii și Orleaniștii susțineau revenirea monarhiei, ambele formând o mică majoritate. Cele două
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
-i permită prezența pretendentului în parlament. Eșuează astfel cea mai mare tentative de reinstaurare a monarhiei. Thiers nu mai respectase acordul de la Bordeaux și va fi pus în inferioritate de majoritatea monarhistă, în locul sau fiind ales MacMahon, considerat util cauzei monarhiștilor. Este adoptată o lege în care se stabilize durata mandatului președintelui la șapte ani. În 1875 au fost adoptate și alte legi privind organizarea statală, instituțiile statului, constituind împreună Constituția noii republici care presupunea separarea puterilor în stat. Puterea executive
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
doreau un regim autoritar, un guvern mai puternic și s a fie introdus un referendum, deși constituția din 1875 îl interzicea. Se cerea că responsabilitatea executive să fie preluată de președinte. De Boulanger s-au apropiat bonapartiștii, socialiștii radicali și monarhiștii și grupuri antisemite , văzut că un posibil dictator al Franței și finanțat cu presă controlată. Boulanger a fost astfel lansat în jocul politic de către revizioniști și a candidat în mai multe locuri în Parlament, în 1889 fiind ales cu o
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
Franco, l-a numit „o omidă respingătoare a Spaniei roșii.” Generalii spanioli îi reproșau lui Azaña reducerea bugetului armatei și închiderea academiei militare în perioada când acesta fusese ministru de război (1931). CEDA l-a finanțat pe complotistul Emilio Mola. Monarhistul José Calvo Sotelo l-a înlocuit pe Gil Robles de la CEDA ca principal purtător de cuvânt al dreptei în parlament. Aceasta a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Radicalii au devenit mai agresivi, în vreme ce conservatorii au apelat la acțiuni
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
EPR) sau „Armata Populară Republicană”. Naționaliștii, în schimb, se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Această tabără a fost denumită "„naționaliștii”", "„rebelii”", sau "„insurgenții”". Adversarii lor îi denumeau "„fasciști”" sau "„francoiști”". Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”. Participanții activi în război acopereau toată gama de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii, catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii. Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul de la Guernica. Actele de violență asupra civililor și asupra bunurilor din partea Republicanilor au constituit "teroarea roșie". Atacurile republicanilor asupra Bisericii Catolice, puternic asociate cu susținerea acordată de aceasta vechilor monarhiști au fost deosebit de controversate. Aproximativ de clerici au fost uciși și biserici și mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4184 de preoți de dioceză, 2365 de bărbați catolici (dintre care 114 iezuiți) și 283 de călugărițe au fost uciși
Războiul Civil Spaniol () [Corola-website/Science/304865_a_306194]
-
care se angajează s-o achite treptat. Soția sa moare în 1826, Walter Scott continuând să lucreze intens pentru a-și plăti datoriile: apare romanul "Woodstock, or The Cavalier. A Tale of the Year Sixteen Hundred and Fifty-one" ("Woodstock sau monarhistul"). În toamna aceluiași an se duce la Londra și apoi la Paris pentru a se documenta în privința unei viitoare cărți despre Napoleon. În 1827 recunoaște că este autorul seriei de romane "Waverley". În iunie 1827 apare în nouă volume "The
Walter Scott () [Corola-website/Science/313730_a_315059]
-
Piemontul. Garibalid era reprezentantul curentului republican, al cărui fondator în Italia era Giuseppe Mazzini. Mazzini dorea eliberarea Italiei și unificarea acesteia, dar și instaurarea unui regim republican. Crispi era și el republican, însă în 1861 s-a dat de partea monarhiștilor. Venirea lui Depretis la putere a fost posibilă după ce a făcut o declarație formală în care recunoștea monarhia. Crispi, originar din Sicilia, a condus cu întreruperi până în 1896. Metodele sale de guvernare erau autoritare, reușind să-și creeze sprijin în
Istoria Italiei () [Corola-website/Science/314059_a_315388]