1,884 matches
-
desfăcea fundele și hârtia cerată, își umplea gura cu două-trei trufe deodată, își trecea degetele prin crema șarlotelor și le lingea pe rând, compara și înghițea, praful subțire de cacao îi provoca tuse, dar nu tușea, pe urmă, ca un motan sătul și leneș, se străduia să lege panglicile colorate așa cum fuseseră la început. Doamne, cum se înroșea tanti Frosa joi seara, la partidele de rummy, când se serveau cofeturile ei! Odată, nu într-o zi de joi, în alta (doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
Și, în cele din urmă, vocea liniștită, moale, cu un timbru asemănător celui al cântăreței de la Portishead, Beth Gibbons. Vocea care îmi zicea mereu că mă iubește, că sunt un înger rău, sau un tigru obosit, sau un iepuraș, un motan, un broscoi... Cam asta era Sonia, dar, de fapt, era mult mai mult decât atât. Era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai dulce, cea mai orice; în cele șase luni petrecute împreună, fusesem la câteva petreceri, la zeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
spun o povestioară: eu când eram mic m-am bătut cu Baronu’ cu piese de Lego și l-am învins. Atunci mi-a jurat supunere veșnică sau dragoste eternă, nu mai știu. Oricum: dacă cumva cândva va miorlăi prea tare motanul vecinilor, sau dacă plouă într-o joi, sau dacă mi se întâmplă orice altceva, mi se descos pantalonii de exemplu, sau îmi cade o fârmitură de pâine pe bluză, Baronu’ va merge drept la tine acasă, unde o va fute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
aveau un semn de viață sau de moarte de la administrator. Nu aveau. Trăiam în continuare în căcat. Pictorița încerca să facă un portret-robot. Din păcate era naturalist-cubistă și portretul arăta ca un ghiveci de flori pe fundul căruia dormea un motan. Într-o seară priveam la portret în timp ce femeia îmi sugea pula. - Nu poți să-l faci ca lumea? am întrebat-o. Nu seamănă deloc. - Mhuh, răspunse ea. - Of. Cel puțin sexul era ok. Sudorile noastre amestecate miroseau a morgă, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1965_a_3290]
-
cauzele destrămării Imperiului și să arate rolul major al poliției secrete În toate acele evenimente, avusese, de asemenea, ocazia să‑l cunoască. „Felul său ostentativ slugarnic, ca și exprimarea‑i obsecvioasă - care te făceau să te gândești la un uriaș motan care Își ascunde ghearele cu prudență - ar fi putut, pe moment, să‑mi estompeze viziunea clară asupra personalității sale, a unui inteligențe insinuante, a unei voințe inflexibile ca și a atașamentului profund față de interesele Rusiei țariste.“ Drumul vieții acestui om
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
pocnea baloanele gumei sale cu nicotină și spunea că-i o perioadă foarte defavorabilă pentru a se lăsa de fumat. Și Sfântul Fără-Mațe a făcut scurtă la mână tot încercând să ajungă la orgasm fără vreo fotografie. Pisica Directoarei Tăgadă, motanul numit Cora Reynolds a mâncat resturile de biban dungat în vreme ce Contesa Clarviziune și Reverendul Fără Dumnezeu se îngrijorau că nu erau îndeajuns de în siguranță. Căzuseră într-o capcană. Cineva ar putea să ne găsească, își făceau ei griji, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
o clădire și închiși acolo. Șeful răpitorilor se balonează, și noi scăpăm. Pur și simplu NU merge. Deja Mama Natură plănuiește să-și scoată colierul cu clopoței și să-i dea pe ascuns niște apă. Directoarea Tăgadă plănuiește să plimbe motanul Cora Reynolds prin fața camerei lui și să-i dea pe furiș o cană mare cu apă. Veriga Lipsă se vede umblând în vârful picioarelui până în cabina domnului Whittier și turnându-i pe gât apă cu polonicul până când o să facă bum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
însemna că drepturile de autor se împart doar la cincisprezece. Paisprezece dacă domnișoara Hapciu s-ar grăbi odată să se sufoce cu mucegaiul. Treisprezece, dacă Miss America ar avea bunul-simț să moară la naștere. Cum toți ne dăm bucățele tăiate motanului, Cora Reynolds s-a făcut uriaș. — Dacă-ți tai scula, spune Directoarea Tăgadă, să nu cumva să i-o dai pisicii. Zice: N-am chef să mă gândesc la așa ceva de câte ori mă linge Cora pe față... Scormonind după bandaje, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
Nici măcar în glumă... îi spune Directoarea Tăgadă, scărpinând burta grasă a pisicii. Micuța Cora e puiul meu... Cu rădăcinile castanii vizibile sub părul ei platinat, ca un etalon care arată cât am stat închiși aici, Miss America urmărește cu privirea motanul care curăță de carne un alt deget. Ridicându-și ochii spre Directoarea Tăgadă, zice: Dacă tu ai fost aia care mi-a luat roata de exerciții, o vreau înapoi. Cu mâinile ușor depărtate, zice: E din plastic roz și cam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
camera cu probe”. Și în ziua următoare băiatul și fetița erau amândoi tăiați, încă moi, dar acoperiți de cicatrice. Crestați. Scobiți. Mirosind încă a lipici, însă tot mai puternic a lichidul dinăuntrul Suflătoarei Betty care-i pătase covorul de acasă. Motanul Corei mirosea petele astea ore întregi. Nu le lingea, dar le amușina așa de parcă ar fi fost aurolac sau cocaină din camera probelor. Atunci Cora a ieșit la prânz și a cumpărat o lamă. Două. Trei lame. Cinci. La următoarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
mână și atât când m-am întins lângă ea. Și am plâns lângă ea domnișoară, am plâns fără să scot un suspin, așa-mi curgeau lacrimile, așa-mi curgeau! Și împielițatul acela bătrân hârâia la ușă cu unghiile, ca un motan, da, nu m-am dus, domnișoară, putea să hârâie până la ziuă, nu m-am mișcat de lângă fata mea. Ce, tu vii cu țuica în nas de pe unde vii și eu să-ți stau așa, alei! O conduse pe Carmina până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
minune, în discuțiile cu prietenii, la un pahar de vin, făcea mare caz de aventurile sale, cum le mai comenta, cum le mai înflorea! Ori de câte ori îi apărea o femeie în cale, începeau, reflex să-i fileze beculețele. Curtenitor, ca un motan libidinos, cu priviri languroase, el își juca rolul de june prim cu o conștiinciozitate neîntrecută. În realitate, aflat în intimitate cu o femeie, devenea aproape timid, rareori lua inițiativa, făcea cu greu față cerințelor, se lăsa purtat de mitul făurit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
lor li se încredința cifrul secret al trecerii timpului, avea o fantezie atât de practică, puțin snoabă și un spațiu uriaș unde se putea manifesta... Ovidiu mormăia din când în când câte o vorbă în completare, era mulțumit ca un motan la gura sobei, torcea. Personajul principal era Fana, gesticula cu spatele drept, cu sprâncenele ridicate pe fruntea îngustă, instaurase magia vorbelor sale cântate, șuierate, meșteșugit alese. Ea care era stăpână pe fiecare clipă a zilei și căuta semne favorabile în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
mine răsucea totul, modifica tot trecutul, ca și cum intervii din viitor și tot ce era alb putea fi și negru, și tot ce era măi mititico, măi, și Pinochio... și să te țin în brațe! și pupăturile cu ochii închiși ca motanii, și-n poala lui, și poza lui când râdea de i se vedeau cei 2 dinți din față, pe care eu o țineam ca și când... și mână în mână pe stradă, când mă răsuceam pe sub brațul lunganului, și lipiți în scaune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1988_a_3313]
-
de vizavi. Auzeam sunetul unei mașini la distanță de câteva străzi, din ce în ce mai slab pe măsură ce se îndepărta. Crăpăturile acestei lumi frânte se întindeau sub picioarele mele. La 3.30 după-masa, în a doua zi a vieții mele de-a doua, un motan mare și roșcat intră în bucătărie. Își strecură anevoie trupul greoi prin geamul deschis, se plimbă pe mese și dulapuri și se înfipse hotărât în mijlocul podelei. Apoi nu făcu decât să șadă acolo, uitându-se la mine cu ochi mari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
pe medalionul zgărzii: erau trecute un nume - Salut! Sunt Ian! - și o adresă completă, deși din primul rând am aflat tot ce trebuia să știu. Aveam un coleg de casă. — Ei, puturosule, am zâmbit. Unde te-ai ascuns până acum? Motanul se uită doar la mine. Am încercat din nou: — Ți-e foame? Motanul se uită doar la mine. — Mmm, am făcut, trăgându-mă în spate. Totuși ce nume mai e și Ian pentru un motan? Motanul se uită doar la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
completă, deși din primul rând am aflat tot ce trebuia să știu. Aveam un coleg de casă. — Ei, puturosule, am zâmbit. Unde te-ai ascuns până acum? Motanul se uită doar la mine. Am încercat din nou: — Ți-e foame? Motanul se uită doar la mine. — Mmm, am făcut, trăgându-mă în spate. Totuși ce nume mai e și Ian pentru un motan? Motanul se uită doar la mine, fața lui mare și roșcată reușind să exprime plictiseală, iritare și îngâmfare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
te-ai ascuns până acum? Motanul se uită doar la mine. Am încercat din nou: — Ți-e foame? Motanul se uită doar la mine. — Mmm, am făcut, trăgându-mă în spate. Totuși ce nume mai e și Ian pentru un motan? Motanul se uită doar la mine, fața lui mare și roșcată reușind să exprime plictiseală, iritare și îngâmfare, toate în același timp. Se uită la mine ca și când aș fi fost de-o prostie ieșită din comun. 3 Sufletul meu era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
ai ascuns până acum? Motanul se uită doar la mine. Am încercat din nou: — Ți-e foame? Motanul se uită doar la mine. — Mmm, am făcut, trăgându-mă în spate. Totuși ce nume mai e și Ian pentru un motan? Motanul se uită doar la mine, fața lui mare și roșcată reușind să exprime plictiseală, iritare și îngâmfare, toate în același timp. Se uită la mine ca și când aș fi fost de-o prostie ieșită din comun. 3 Sufletul meu era spațiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
toate locurile pe care am fost siliți să le abandonăm. — Cum? — Nu. Doctorița Randle purta un pulover verde, cu cerbi sau reni roșii și pantaloni maro, de tweed, în carouri. — Doar că... până acum n-ai spus că ai un motan. Păi, acuma am unul. Când am plecat, stătea pe sofa și se uita la Richard și Judy. — Interesant. — Da? — Spui că avea numele și adresa ta pe zgardă? — Nu, numele lui și adresa mea. Crezi că face cineva vreo glumă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
să i le dau. Mi-am spus: După încă vreo două ședințe, când am să mă obișnuiesc cu ideea, când am să-mi găsesc locul în lume, atunci voi da adevărul pe față. Imediat ce am reușit să abat discuția de la motanul Ian, am întrebat-o pe Randle despre familia și prietenii mei. A spus că nu știe nimic despre ei. — Nimic? am întrebat. Cum e posibil să nu știi nimic? — Nu știu nimic, Eric, zise ea, pentru că tu nu mi-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
de persoană căreia să i se aplice aceste stări sufletești. Eram un roboțel, o mașinărie concepută să existe, urmând doar programele repetitive pe care mi le stabilisem și nimic mai mult sau mai puțin de atât. Stând în fotoliu cu motanul pe genunchi și o partidă de biliard în față, la televizor, urmărind umbra stâlpului de telegraf cum străbate distanța dintre grădini, m-am gândit mult la sensul vieții mele. Nu cu mâhnire, ci pur și simplu cu mult calm, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
că era. — Ce? Clee, ce se întâmplă? Bum. 6 Timpul și vânătorul Bum. M-am trezit brusc, clipind în lumina electrică. Nu știam dacă zgomotul făcea parte din visul pe care-l aveam sau dacă era un lucru real, exterior. Motanul stătea în picioare la capătul patului, alarmat, uitându-se cu ochi mari la perete. Am rămas cât mai tăcut posibil, numărând în gând secundele de tăcere: o oaie... două oi... trei oi... patru oi... ci... Bum. Ian dispăru într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
cu mare atenție. Am citit textul de câteva ori. Am pus pagina înapoi în dosar. Am golit paharul de votcă. M-am frecat la ochi. Am spus: Iisuse! Mi-am mai turnat un pahar și m-am tolănit în sofa. Motanul a trecut pe lângă mine, ignorându-mă complet. Frigiderul huruia. Restul se reducea la ploaia bătând în geamuri și la dramele nocturne ale insectelor. Nimic nu avea absolut nici un sens sau, dacă avea, eram prea obosit, prea sleit de puteri ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
lipsa. Acum stau la birou, la mașina de scris, în dormitor. Ian e întins pe pat, doarme pe un teanc de carnețele. Zgomotul dictafoanelor nu-l mai deranjează. După atâta timp, nici eu nu-l mai aud. Curând, voi pune motanul în cutia lui de transport, voi strânge dictafoanele și voi pleca de acasă, poate pentru totdeauna. La două nopți după ce podeaua livingului s-a dezintegrat într-un concept ud și adânc, iar eu am înotat și-am recitat Mantra lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]