302 matches
-
glob, la adăpost de masele de turiști. Noua Zeelandă fiind semnatară a tratatului cu privire la Antarctica asigură statutul de parc național modial al continentului sudic. Abia în secolul al XIX-lea (ianuarie 1841) J. Clarck Ross a văzut primul coastele Zonei Antarctice Neozeelandeze. De la descoperire și până în prezent zona s-a prezentat ca un rai al exploratorilor, întâi cercetată de R. Scott (1903-1904) și E. Shackleton (1908), apoi fiind martor ocular al "cursei către Polul Sud" dintre Robert Falcon Scott și Roald Amundsen
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
1908), apoi fiind martor ocular al "cursei către Polul Sud" dintre Robert Falcon Scott și Roald Amundsen din anul 1912. În prezent se desfășoară acțiuni de cercetare contemporane la stațiunile antarctice. Marea Britanie a luat în anul 1923 teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze în posesiune și l-a plasat la dominionul Noii Zeelande, căreia i-a fost retrocedat acest teritoriu după proclamarea independenței. Conform condițiilor tratatului asupra Antarcticii, pe care Noua Zeelandă l-a semnat în 1959, nicio națiune nu e în drept să
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
Noii Zeelande ar fi satisfăcute, atunci aceasta ar primi un teritoriu imens, întrecând cu mult propriul ei teritoriu, dar aproape în totalitate acoperit de gheață. Guvernatorul general al Noii Zeelande este, cel puțin oficial, și guvernatorul general al Zonei Antarctice Neozeelandeze. James Ross a revendicat Teritoriul Victoria și bazinul Mării Ross în numele Marii Britanii, atunci când le-a descoperit, adică în 1841. La proclamarea independenței Noii Zeelande, Zona Antarctică Neozeelandeză a trecut în posesia noului stat. Deși această zonă antarctică, una dintre cele
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
al Noii Zeelande este, cel puțin oficial, și guvernatorul general al Zonei Antarctice Neozeelandeze. James Ross a revendicat Teritoriul Victoria și bazinul Mării Ross în numele Marii Britanii, atunci când le-a descoperit, adică în 1841. La proclamarea independenței Noii Zeelande, Zona Antarctică Neozeelandeză a trecut în posesia noului stat. Deși această zonă antarctică, una dintre cele mai mici dintre pretențiile teritoriale în Antarctica, este considerată neozeelandeză, ea nu este exploatată economic, ba dimpotrivă ea reprezintă un loc perfect pentu știință și pentru acțiuni
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
Ross în numele Marii Britanii, atunci când le-a descoperit, adică în 1841. La proclamarea independenței Noii Zeelande, Zona Antarctică Neozeelandeză a trecut în posesia noului stat. Deși această zonă antarctică, una dintre cele mai mici dintre pretențiile teritoriale în Antarctica, este considerată neozeelandeză, ea nu este exploatată economic, ba dimpotrivă ea reprezintă un loc perfect pentu știință și pentru acțiuni ecologice. Zona Antarctică Neozeelandeză se împarte în 4 regiuni administrative "de facto": Împărțirea administrativă a Zonei Antarctice Neozeelandeze s-a făcut pentru a
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
posesia noului stat. Deși această zonă antarctică, una dintre cele mai mici dintre pretențiile teritoriale în Antarctica, este considerată neozeelandeză, ea nu este exploatată economic, ba dimpotrivă ea reprezintă un loc perfect pentu știință și pentru acțiuni ecologice. Zona Antarctică Neozeelandeză se împarte în 4 regiuni administrative "de facto": Împărțirea administrativă a Zonei Antarctice Neozeelandeze s-a făcut pentru a înlesni munca cercetătorilor științifici. Pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeeladeze se găsesc mai multe stații de cercetare. Cele mai importante națiuni-investitoare sunt
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
teritoriale în Antarctica, este considerată neozeelandeză, ea nu este exploatată economic, ba dimpotrivă ea reprezintă un loc perfect pentu știință și pentru acțiuni ecologice. Zona Antarctică Neozeelandeză se împarte în 4 regiuni administrative "de facto": Împărțirea administrativă a Zonei Antarctice Neozeelandeze s-a făcut pentru a înlesni munca cercetătorilor științifici. Pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeeladeze se găsesc mai multe stații de cercetare. Cele mai importante națiuni-investitoare sunt Statele Unite ale Americii și Noua Zeelandă. Cele mai importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
administrativă a Zonei Antarctice Neozeelandeze s-a făcut pentru a înlesni munca cercetătorilor științifici. Pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeeladeze se găsesc mai multe stații de cercetare. Cele mai importante națiuni-investitoare sunt Statele Unite ale Americii și Noua Zeelandă. Cele mai importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite ale Americii, ultima având cea mai mare concentrație de stațiuni antarctice pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze. Poziția economico-geografică a Zonei Antarctice Neozeelandeze, incompatibilă
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
Americii și Noua Zeelandă. Cele mai importante baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite ale Americii, ultima având cea mai mare concentrație de stațiuni antarctice pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze. Poziția economico-geografică a Zonei Antarctice Neozeelandeze, incompatibilă cu activitățile economice, a avut ca urmare o economie foarte slab dezvoltată. Deși nu pote fi vorba de centre economice în această parte a globului, turismul face ca bazele științifice să se transforme
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
baze neozeelandeze sunt: Totodată aici mai activează baze de cercetare din alte țări ca: Norvegia, Italia, Germania și Statele Unite ale Americii, ultima având cea mai mare concentrație de stațiuni antarctice pe teritoriul Zonei Antarctice Neozeelandeze. Poziția economico-geografică a Zonei Antarctice Neozeelandeze, incompatibilă cu activitățile economice, a avut ca urmare o economie foarte slab dezvoltată. Deși nu pote fi vorba de centre economice în această parte a globului, turismul face ca bazele științifice să se transforme în popasuri pentru turiști. Populația acestei
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
fiind un obictiv turistic atractiv dar încă puțin cunoscut. Principalele obiective turistice sunt: stațiunile de cercetare, Munții Transanctartici (Vârfurile Markham, Kirkpatrick, Nansen), văile uscate, Vulcanii Erebus și Terror, Peninsula Eduard al VII-lea, Insulele Scott, Balleny, Roosevelt, Coulman. Zona Antarctică Neozeelandeză este un teritoriu foarte slab populat. Populația sa este în medie de 1500 oameni, avînd în vedere că iarna sînt mult mai puțini locuitori ca urmare a "schimburilor de cercetători". Cea mai mare localitate este stațiunea McMurdo.
Zona Antarctică Neozeelandeză () [Corola-website/Science/316825_a_318154]
-
stat turc decentralizat și federal. În același timp, britanicii și francezii au deschis fronturile îndepărtate de la Gallipoli (1915) și Mesopotamia. La Gallipoli, turcii au reușit să respingă forțele aliate franco-engleze (în rândul celor din urmă luptau și corpul australian și neozeelandez, precum și un detașament de evrei palestinieni). În 1916, britanicii și francezii au semnat Acordul Sykes-Picot, prin care au fost desenate frontierele noilor sfere de influență din Orientul Mijlociu. Britanicii și-au asumat două angajamente pe care pe care era evident că
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Gallipoli a fost slab concepută și a durat în cele din urmă opt luni de impas, fără atingerea obiectivelor propuse la debutul său. Pierderile australiene totalizează 26.111 de victime, incluzând și cei 8.141 soldați uciși. Pentru australieni și neozeelandezi campania Gallipoli a devenit simbolul unei pietre de hotar istorice în apariția celor două națiuni ca actori independenți pe scena mondială și a dezvoltat un sentiment al identității naționale. Data debarcării, 25 aprilie, a rămas cunoscută ca Anzac Day (Ziua
Istoria militară a Australiei () [Corola-website/Science/320589_a_321918]
-
și consilieri alături de Misiunea Militară Britanică pe lângă generalul Rușilor Albi Anton Denikin în sudul Rusiei iar alții pe lângă amiralul Kolchak în Siberia. Mai târziu, aceștia au servit în Mesopotamia ca parte a Dunsterforce, misiunea aliată care era formată din australieni, neozeelandezi, englezi și canadieni, și în Misiunea Malleson, deși aceste misiuni aveau scopul de a preveni accesul turcilor spre Orientul Mijlociu și India și au fost implicate în lupte minore. Deți motivațiile voluntariatului de a lupta în Rusia ale acestor australieni poate
Istoria militară a Australiei () [Corola-website/Science/320589_a_321918]
-
ordonată stoparea ofensivei chineze. Cu prețul vieții a 32 de soldați, cu 59 de răniți și după o noapte de lupte, australienii au recapturat pozițiile. În iulie 1951, batalionul a devenit parte a forței combinate formate din trupe canadiene, engleze, neozeelandeze și indiene formând Divizia I Commonwealth. A doua bătălie majoră în care au fost implicați s-a desfășurat în timpul "Operațiunii Comando", după ce chinezii au atacat la o cotitură proeminentă a râului Imjin. Divizia I Commonwealth a contraatacat la 3 octombrie
Istoria militară a Australiei () [Corola-website/Science/320589_a_321918]
-
John Philip Key (n. 9 august 1961, Auckland) este un om politic neozeelandez, primul ministru (al 38-lea) al Noii Zeelande din anul 2008 până în 2016. Din 2006 până în 2016 a fost lider al Partidului Național, partid de centru-dreapta din Noua Zeelandă. De origine engleză și evreiască, a intrat în politică după o carieră
John Key () [Corola-website/Science/320800_a_322129]
-
ajuns la Polul Sud până la 31 octombrie 1956; în acea zi un grup din Marina SUA condus de amiralul Rear George J. Dufek a aterizat cu un avion la pol . Prima persoană care a navigat singură până în Antarctida a fost neozeelandezul David Henry Lewis în goeleta sa „Ice Bird” de 10 metri lungime, făcută din oțel. Conform unei estimări făcute de NASA în 2015, gheața Antarcticii s-ar putea topi în cel mult 20 de ani.
Antarctica () [Corola-website/Science/315367_a_316696]
-
o Armată a 14-a separată sub comanda gen. Eberhard von Mackensen care să lupte la Anzio, lăsând linia Gustav doar în seama Armatei a 10-a a gen. Heinrich von Vietinghoff. Unitățile americane retrase au fost înlocuite cu Corpul Neozeelandez (Divizia a 2-a neozeelandeză și Armata a 4-a indiană) din cadrul Armatei a 8-a britanice de pe frontul de la Adriatica. Corpul Neozeelandez se afla sub comanda gen.-lt. Bernard Freyberg. Cum Corpul VI american era grav amenințat la Anzio
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
Armatei a 10-a a gen. Heinrich von Vietinghoff. Unitățile americane retrase au fost înlocuite cu Corpul Neozeelandez (Divizia a 2-a neozeelandeză și Armata a 4-a indiană) din cadrul Armatei a 8-a britanice de pe frontul de la Adriatica. Corpul Neozeelandez se afla sub comanda gen.-lt. Bernard Freyberg. Cum Corpul VI american era grav amenințat la Anzio, Freyberg era presat să lanseze o acțiune de susținere la Cassino. Din nou, astfel, s-a reluat bătălia fără ca atacatorii să fie bine
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
a raportat că nu a văzut niciun indiciu al prezenței germanilor în abație. Când a fost informat că alții au văzut germani în mănăstire, a afirmat: „se uită de atâta timp că au început să aibă vedenii.” La cartierul general neozeelandez, așa cum arată scrierile general-maiorului Kippenberger, se considera că mănăstirea ar putea fi folosită de germani drept punct de observație pentru tragerile de artilerie, întrucât era atât de perfect poziționată în acest scop încât nicio armată nu s-ar fi putut
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
utilizeze ocazia pentru a demonstra capabilitățile aviației americane de susținere a operațiunilor terestre. Gen-lt. Mark W. Clark de la Armata a 5-a și șeful statului său major, general-maiorul Alfred Gruenther a rămas convins de „necesitatea militară”. Când a predat corpului neozeelandez pozițiile Corpului II american, generalul de brigadă J.A. Butler, comandant adjunct al Diviziei 34 americane, a spus: „nu știu, dar nu cred că inamicul este în mănăstire. Toate focurile au venit de pe deal, de sub ziduri”. În cele din urmă
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
și celelalte necesități ale altor fronturi și teatre de operațiuni, fără vreo legătură cu forțele terestre (soldații indieni de pe Capul-de-Șarpe ai fost luați prin surprindere în momentul când a început bombardamentul). Raidul a avut loc cu două zile înainte ca neozeelandezii să fie pregătiți să lanseze asaltul final. Mulți soldați abia fuseseră luați de pe pozițiile lor din Corpul II american la 13 februarie și, pe lângă dificulatățile din munți, pregătirile din vale fuseseră și ele întârziate de dificultățile aprovizionării trupelor nou-instalate cu
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
Gurkha 1/2, 96. A devenit clar că atacul a eșuat, iar la 18 februarie, generalii Dimoline și Freyberg au oprit atacurile asupra Dealului Mănăstirii. În cealaltă jumătate a principalului atac, cele două companii din Batalionul 28 Măori al diviziei neozeelandeze au forțat o traversare a râului Rapido și au încercat să ocupe gara Cassino; au reușit, dar nu au reușit să își facă punte peste ultima gaură din digul pe care trecea calea ferată înainte de venirea zorilor, astfel că au
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
era de a elibera calea prin strâmtoarea dintre cele două trăsături geografice pentru a permite accesul către gara din sud și deci către valea Liri valley. Divizia 78 infanterie britanică, sosită spre sfârșitul lui februarie și pusă sub comanda corpului neozeelandez, urma apoi să treacă râul Rapido în aval de Cassino și să înceapă înaintarea spre Roma. Niciun comandant aliat nu era mulțumit de plan, dar existau speranțe că un bombardament preliminar fără precedent, realizat cu bombardiere grele, s-ar putea
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
de la Anzio. A treia bătălie a început la 15 martie. După un bombardament de 750 de tone cu bombe de 500 kg cu fitile cu acțiune întârziată, început la ora 08:30 și care a durat trei ore și jumătate, neozeelandezii au înaintat în spatele unui baraj de artilerie din partea a 746 de tunuri. Succesul depindea de cum se va profita de efectul paralizant al bombardamentului. Forțele defensive s-au grupat mai rapid decât se așteptau aliații, și blindatele au fost întârziate de
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]