KorAP: Find »[drukola/base=nomad & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...35 >

863 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Câmpia Moldovei și spre Bârlad și Răut, dar stăpânirea lor nu are proporțiile celei din Câmpia munteană. În paralel cu extinderea teritoriilor stăpânite de sarmați, se produce și o creștere a populației lor, prin pătrunderea continuă a noi grupuri de nomazi. Infiltrarea sarmaților în spațiul dacic și cel daco-roman (după 275) a avut loc numai în zonele de câmpie, de unde au înaintat de-a lungul unor râuri, precum valea Bârladului, niciodată ei nu s-au stabilit în regiuni mai înalte, ocupate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor. Avarii, învingătorii și urmașii gepizilor, sunt stăpâni în vestul Daciei, după 567, având centrul în Pannonia, între Dunăre și Tisa, unde anterior s-au aflat hunii. Iorga afirmă (spune) explicit că avarii nu sunt nou-veniți, un alt popor asiatic (nomad), ci rămășița hunică, supusă un timp germanilor (gepizilor). Avarii sunt, de fapt, spune el, hunii cu altă dinastie, cu altă seminție dominantă, dar și cu unele schimbări. Noul stat al avarilor este mult mai modest, ca dimensiune, decât cel vechi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stepele nord-pontice până în Alpi și din Carpații nordici până la Dunărea de Jos și coasta Mării Adriatice. Însă, în ciuda întinderii teritoriale, destinul lor istoric se va consuma în interiorul bazinului carpatic. Modelul după care a fost organizată stăpânirea avară era specific societății nomazilor răsăriteni: structuri politice efemere bazate pe legea tradițională, legitimitatea dinastiei conducătoare și charisma ei. Puterea ei se baza, pe de o parte, pe armată și concentrarea puterii în mâinile khaganului (hanului), a elitei militare și administrative, iar pe de altă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Band-Noșlac, specifice gepizilor târzii din Transilvania, dar la periferia necropolelor de la Band (jud. Mureș) și Noșlac (jud. Alba), târziu în secolul VII, au fost îngropați și războinici călăreți, despre care unii specialiști cred că erau avari sau kutriguri sau alți nomazi răsăriteni. Un fapt semnificativ pentru avari, este că ei nu s-au instalat niciodată efectiv în partea nordică a Transilvaniei pentru asigurarea controlului căilor de acces dinspre nord-vest, deoarece era nepotrivită modului lor de viață de păstori nomazi. Controlul zonei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dar, în acest fel, nici germanii, nici slavii sau hunii n-ar fi putut trăi (supraviețui) pe pământurile ocupate fără acei producători care munceau pentru ei. Astăzi, concluzia judicioasă care s-a impus este aceea a unei conviețuiri între dominatorii nomazi (alogeni) și autohtonii romanici. Mai direct spus: acolo unde au fost barbari în Dacia, trebuie să fi fost și autohtoni, căci nefiind vorba despre o colonizare masivă germană sau slavă, mai curând putem vorbi despre o pătură barbară suprapusă, asimilată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
istoricul englez Bury credea că statul bulgar a lui "Isperich și Krum", cel din secolele VII-IX, se întindea în nordul Dunării până la Nistru, ba chiar Nipru, chazarii fiind dincolo de acesta, în Transilvania și Banat.5 Să mai precizăm că bulgarii, nomazi de stepă, erau locuitori ai spațiilor mari, cu o organizare politică și militară impunătoare. Precum odinioară sciții, hunii sau avarii, bulgarii erau întemeietori de imperii, în întinsele stepe ale Asiei Centrale. Astfel, trebuie s-o subliniem, bulgarii nomazi (proto-bulgarii) erau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind) și-au conservat neamul. Păstorii români (vlahi) din Macedonia și Bulgaria, nordul Greciei și Albania sunt urmașii păstorilor traci romanizați . Păstorii români din Carpați și Haemus nu sunt nomazi, iar transhumanța lor presupune legarea de așezări omenești stabile-satele se află la câmpie iar vara urcă turmele la munte. Dar la sud de Haemus, în Pind, Rodopi și Gramos, satele se află la munte, unde locuiesc și stăpânii turmelor. Această

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
antichității (cf. D. Gh. Teodor, I. Ioniță, V. Spinei). Această expansiune nu justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă, alani, pecenegi și cumani. De la acești nomazi, care au lăsat și ei urme destul de evidente în toponimia provinciilor răsăritene (Moldova, Basarabia), mai degrabă decât de la rămășițele triburilor slave, au preluat înaintașii (strămoșii) populației românești teritoriile unde s-au răspândit temeinic. Sunt suficiente dovezi ale pătrunderii lor (românilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spațiul extrași intra-carpatic.5 Evoluția societății românești până la mijlocul secolului al XIII-lea a fost influențată de consecințele impactului ultimului val de migratori, care sfârșește cu invazia mongolă din 1241, și de extinderea dominației regatului ungar în Transilvania. Pătrunderea nomazilor de stepă a avut consecințe agravante, mai ales asupra teritoriilor extracarpatice, iar românii intracarpatici au fost încadrați în instituțiile și structurile administrației feudale ungare. Această complexă situație politică a avut consecințe majore pentru societatea românească, care a fost divizată sub

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
începutul secolului al XI-lea, odată cu așezarea lor în masă aici. Riposta anemică și postarea în defensivă a conducătorilor Imperiului în fața năvălitorilor de la nord a dus la pierderea totală a controlului politic asupra teritoriilor extra-carpatice ce au încăput în mâinile nomazilor. Populația autohtonă românească nu se putea opune încă forțelor de șoc ale călăreților turanici, după 1036 însă, în urma unui tratat cu Imperiul, năvălirile în sudul Dunării au încetat (vezi capitolul X). Pe fondul hărțuielilor cu pecenegii, în a doua jumătate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romane. Anna Comnena amintește pe acei "oameni îndrăzneți, din părțile muntoase, de sine stătătoare", numiți de ea "arimeni", de fapt "aromâni" din sudul Dunării, ei se bucură de autonomie deplină în plaiurile înalte unde locuiesc. Un istoric francez vorbește despre "nomazii vlahi, stabiliți în văile Vardarului și Strumei". Expedițiile lui Manuel Comnenul din a doua jumătate a secolului al XII-lea, la nord de Dunăre, pot fi considerate ca o nouă și ultimă tentativă de a subordona (recupera) teritoriile vechii Dacii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dată, românii din nord, dintre Dunăre și Haemus-împăratul Alexie Comnenul cerea, în 1091, generalului Nicephor Melissenos să adune, împotriva pecenegilor, o oaste nouă în care erau și "cei ce duc viață nomadă, numiți în limba populară vlahi" (Anna Comnena). Acești nomazi erau păstori vlahi transhumanți, care locuiau în părțile centrale ale Munților Haemus și în Rodopi. Vlahii din Haemus aveau un rol însemnat, ei îi călăuzeau pe potecile munților pe cumani, deducem că locuiau în partea de est, în fața Dobrogei. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Vindobonense subliniază că, înainte de pătrunderea ungurilor în Panonia, secuii le-au ieșit înainte și au cucerit împreună Panonia, apoi au trăit laolaltă cu ungurii. Izvoarele medievale arată ca secuii luptau în fruntea armatei maghiare, în avangardă-era un vechi obicei al nomazilor. Secuii fiind asociați cu ungurii aveau obligația de a lupta în fruntea trupelor. Originea turcică a sâmburelui comunității secuiești rămâne singura plauzibilă. Dacă admitem această origine a lor, sunt posibile trei ipoteze: 1. secuii sunt urmașii avarilor; 2. secuii sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
români în apărarea hotarelor proprii (vezi cap. următor). Pecenegii Populațiile de origine turcică, care de la mijlocul mileniului I dominau stepele Europei răsăritene, au continuat timp de câteva secole să se reverse spre apus în valuri succesive. În migrația lor, acești nomazi au pătruns și în regiunile dunărene, mai ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie ca pe un neam "mare și numeros" căruia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie ca pe un neam "mare și numeros" căruia nu i se poate opune nici o altă seminție "scitică". Pecenegii, primii dintre nomazii sosiți aici, apar în izvoare sub denumiri ca pacianak, badznak (arabe și persane), patsinakitai (bizantine), pecenegu (ruse), besseny, bessi, bysseni (latine). Ei au migrat spre stepele nord-pontice în urma înfrângerii suferite, la sfârșitul secolului al IX-lea, în regiunea Volgăi inferioare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
puterea lor, Const. Porphyrogenetul vedea în ei un obstacol în calea rușilor și ungurilor. De la scriitorul persan Gardizi (secolul XI), aflăm că pecenegii dețineau numeroase turme de animale, aur și argint. Pecenegii erau păstori și crescători de animale-ca și alți nomazi, ei locuiau în regiunile întinse de cîmpie necesare pentru turmele lor. În anul 915, după vechea cronică rusă, a avut loc prima expediție a pecenegilor împotriva Rusiei kievene, iar după încheierea păcii cu cneazul rus Igor, ei s-au îndreptat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
domniei lui Constantin X Ducas (1159-1167), anul 6573 de la facerea lumii, așadar 1065, spun Zonaras și Glycas. În sfârșit, Matei de Edesa fixează atacul uzilor în anul 514 al erei armene, adică 1065-1066. Trupele bizantine ce trebuiau să stăvilească puhoiul nomazilor (uzilor), apreciați exagerat la 600.000 (probabil, 60.000 ) au fost înfrânte, iar cei doi comandanți, Apokapes și Botaniates, au fost luați prizonieri. Dar în ciuda victoriei lor, asupra uzilor s-au abătut foametea și molimele, în condițiile unei ierni aspre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar și de rămășițele pecenegilor și uzilor, nu se infiltraseră decât cete cumane neînsemnate. Ele nu inițiau acțiuni războinice ample, ci doar însoțeau expedițiile triburilor mai puternice ale cumanilor de pe Nipru. În timpul acesta, Bizanțul se afla în relații încordate cu nomazii, dar a acceptat ca cete cumane să servească ca mercenari în armatele sale, alături de pecenegi și uzi. Aceste trupe auxiliare angajate de bizantini au fost folosite, în 1097, în apusul regiunilor balcanice, împotriva grupurilor de cruciați aflați în drum spre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuman, împăratul Manuel Comnenul îi urmărește în persoană la nord de Dunăre. În această împrejurare, în mâinile bizantinilor cade prizonier una din căpeteniile barbarilor (cumanilor), Lazăr, nume neobișnuit pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată. La o vreme, a urmat altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor imperiale, turanicii s-au retras în nord. Aceste invazii repetate, însoțite de jafuri, denotă întărirea grupurilor cumane aflate în nordul Dunării. În urma acestor atacuri, trupele bizantine ajung să fie conduse de ei, dovadă forța nomazilor turci. Forțele militare ale cumanilor din teritoriile extracarpatice erau sporite și prin cooperarea forțelor locale ale autohtonilor Lazăr, menționat mai sus, ar putea fi o căpetenie românească. Pe de altă parte, năvălirile cumane, de la mijlocul secolului al XII-lea, n-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de-al XI-lea, acestea au afectat doar teritoriile de la Dunăre. În a doua parte a domniei lui Manuel Comnenul (după 1160), invaziile cumane au încetat datorită ripostelor energice ale armatei bizantine, ca și încheierii de tratate între bizantini și nomazi. În 1066, când armatele lui Leon Vatatzes au traversat teritoriile extra-carpatice, îndreptându-se spre Ungaria, cumanii au păstrat neutralitatea. Apoi "sciții paristrieni" (cumanii) sunt menționați ca mercenari în armata împăratului. Cumanii sunt atestați în regiunile de la nordul Dunării de Jos

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
însoțiți uneori de români din nordul fluviului. Și după 1204-cucerirea Constantinopolului de cruciați călăreții cumani au continuat să lupte ca aliați ai Asăneștilor împotriva statului latin de Răsărit. Datorită participării active la evenimentele tumultuoase din sudul fluviului, o parte din nomazii din câmpiile nord-dunărene s-au scurs (instalat) spre celălalt mal. Dar această infiltrare în teritoriile sudice nu s-a răsfrânt asupra forței militare a turanicilor rămași în stânga (nordul) Dunării, dimpotrivă, la începutul secolului al XIII-lea, se produce o activizare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
opus rezistență sau le-au stat în cale, atât ale comunităților de stepă cât și ale societăților sedentare. Victoriile mongole s-au datorat mai ales forței militare și tacticii folosite-ei au dezvoltat în cel mai înalt grad tehnica militară specifică nomazilor și au preluat de la alte popoare arme și mașini de asediu. Nucleul principal al armatei mongole era constituit din cavaleria ușoară ce îngăduia deplasarea rapidă a trupelor lor, învăluirile și replierile surprinzătoare, de mare eficacitate. La acțiunile războinice participau toți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
constituit din cavaleria ușoară ce îngăduia deplasarea rapidă a trupelor lor, învăluirile și replierile surprinzătoare, de mare eficacitate. La acțiunile războinice participau toți bărbații, iar femeile mongole contribuiau la confecționarea echipamentului de luptă. Armatele mongole erau organizate precum cele ale nomazilor turanici, potrivit sistemului zecimal, în unități de 10, 100, 1000 și 10.000 de războinici, și doar în împrejurări speciale își sporea efectivele. În rândul trupelor de războinici mongoli domnea o disciplină de fier, care începea de la recrutarea și dispunerea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stepelor sudice din răsăritul Europei. Expediția scurtă din 1222-1223 a reprezentat pentru mongoli o inițiere necesară cu factorii naturali, etnici și politici din răsăritul european. Ținuturile de stepă din spațiul nord-pontic (dintre Marea Caspică și Marea Neagră) erau foarte prielnice pentru nomazii mongoli, iar ocuparea lor era ținta următoarei campanii militare. Căpeteniile mongole (printre care, fiul cel mare a lui Gingis-han, Djuci) erau încântate de aspectul acestor ținuturi: "În toată lumea, nu pot exista pământuri mai frumoase ca acestea". După întoarcerea din expediție

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]