444 matches
-
suprapus în mod artificial ochi și o gură (mai puțin la Firefox). În acest clip, cele trei navigatoare competitoare ale lui Firefox fac gălăgie; numai Firefox stă liniștit și nemișcat. Mai precis: Internet Explorer se distrează privind o scânteie ce orbitează în jurul lui făcând "uiiii..." (de unde și numele clipului), Netscape este prezentat ca o doamnă care vorbește și iar vorbește fără oprire, făcând "ne, ne, ne" iar Safari își plimbă gura pe față în timp ce își suflă acul busolei. Spre final, Firefox
Mozilla Firefox () [Corola-website/Science/297695_a_299024]
-
au făcut gălăgie, își întoarce capul și le strigă celorlalți „"Shut up!"” ("Închideți gura!"). Se face dintro dată liniște, dar Internet Explorer, care este prezentat ca cel mai nătâng dintre toți începe din nou să facă "uiii" când zărește scânteia orbitând în jurul lui. Clipul se termină cu arderea lui Internet Explorer urmat de adresa de web www.getfirefox.com. Încă de la lansarea navigatorului Firefox, el a fost din ce în ce mai căutat, lucru în defavoarea navigatorului Internet Explorer. Internet Explorer se află într-o scădere
Mozilla Firefox () [Corola-website/Science/297695_a_299024]
-
doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. În perioada 1974 - 1975, Mercur a fost studiată cu ajutorul sondei Mariner 10, care a cartografiat doar 40 - 45 % din suprafața planetei. Începând din 2011, sonda spațială MESSENGER orbitează în jurul planetei pentru a studia compoziția chimică, geologia și câmpul magnetic. În baza datelor furnizate de MESSENGER, Paul K. Byrne și Christian Klimczak (Carnegie Institution for Science - Washington) au realizat o hartă detaliată care arată că Mercur s-a contractat
Mercur (planetă) () [Corola-website/Science/296585_a_297914]
-
1975,la doar 8 zile după ultima sa manevră de apropiere, sonda Mariner a rămas fără combustibil. Deoarece mișcarea orbitală nu mai putea fi controlată cu precizie, controlorii misiunii au decis s-o oprească. Se crede că Mariner 10 încă orbitează în jurul Soarelui și trece aproape de Mercur o dată la câteva luni. Această sondă este produsă de NASA și se află momentan în orbită în jurul planetei Mercur. Sonda are 485 de kilograme și a fost lansată la bordul unei rachete Delta 2
Mercur (planetă) () [Corola-website/Science/296585_a_297914]
-
precisă în misiunile spațiale, care nu sunt afectate de efectele de denaturare ale atmosferei Pământului. Misiunea Space Interferometry (SIM PlanetQuest) planificată de NASA (acum anulată) a fost cu scopul de a utiliza tehnica astrometrică pentru a detecta planete terestre care orbitează sau cele mai apropiate stele de tip solar. Agenția Europeană Spațială a lansat, în 2013, Misiunea Gaia, care va aplica tehnicile astrometriei în recensământul stelar. Măsurătorile astrometrice sunt utilizate de către astrofizicieni pentru a constrânge anumite modele în mecanica cerească. Prin
Astrometrie () [Corola-website/Science/296584_a_297913]
-
le este steaua aflată în centrul Sistemului nostru Solar. Masa totală a Pământului, a tuturor celorlalte planete, asteroizi, meteoroizi, comete precum și a prafului interplanetar care orbitează în jurul lui, reprezintă abia 0,14% din masa întregului Sistem Solar, în timp ce masa Soarelui reprezintă 99,86%. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.) face posibilă întreaga viață de pe Pământ, de exemplu prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii și
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
fiind pitice roșii. Faza principală a existenței Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluției stelelor și nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani . Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanță de 25-28 de mii de ani-lumină de acesta, realizând o revoluție completă în circa 225-250 de milioane de ani. Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este Lunca Elenă (Hellas Planitia). Are 2000 km în diametru și 6 km adâncime, acoperit cu nisip de un roșu aprins. Marte are doi sateliți naturali, Phobos și Deimos, ce orbitează foarte aproape de planeta și se crede că ar fi asteroizi capturați. Ambii au fost descoperiți în 1877 de Asaph Hall și au fost botezați după personajele Phobos (panică-frică) și Deimos (teroare-spaimă) care, în mitologia greacă, îl însoțesc pe tatăl lor
Marte (planetă) () [Corola-website/Science/296581_a_297910]
-
de obiecte transneptuniene (OTN). La 20 ianuarie 2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael E. Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal, „Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim 200 UA. Sistemul este
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
de gheață). Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală ce conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional. Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional. Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%. Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar). Există excepții, cum ar fi cometa Halley. Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
patru giganți gazoși (cunoscuți și ca "planete joviene"). După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun. Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
existența altor asteroizi asemănători. În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică. Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală, care se poate
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
termenul de "troian" este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei planete sau unui satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; aceasta înseamnă că ei orbitează în jurul Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale lui Jupiter. În sistemul solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele planetelor interioare. Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
lui Jupiter. În sistemul solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele planetelor interioare. Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
apa, amoniacul și metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior, deoarece temperaturile mai reci permit menținerea acestor compuși în stare solidă. Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună 99% din masa care orbitează în jurul Soarelui. Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
din centura Kuiper au mai mulți sateliți, iar cele mai multe au orbite care le duc în afara planului ecliptic. Centura Kuiper poate fi împărțită în centura clasică și rezonantă. Obiectele rezonante au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru fiecare trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu. Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra. Pluto
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
afeliu. Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra. Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto efectuează două
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra. Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto efectuează două revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei revoluții complete ale lui Neptun
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea din lista celor mai apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din secvența principală de stele a cărei masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă denumită Sirius B. Se află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Soarelui, dar doar 60% din luminozitatea sa. Cea mai apropiată planetă extrasolară de sistemul solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate ale acesteia, Alpha Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează steaua la fiecare 3,236 zile. Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate obiecte din Sistemul Solar, selectate după mărime și detalii și sortate după volum. Soarele este de aproximativ 10 000 de ori mai mare și de 41 de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
în evenimente periodice majore de remodelare a suprafeței. Atmosfera planetei Venus este compusă din 96,5% dioxid de carbon, 3,5% azot, iar restul din alte substanțe. Temperatura este foarte ridicată, fiind chiar mai mare decât pe planeta Mercur. Venus orbitează Soarele la o distanță medie de circa 108 milioane de kilometri (circa 0,7 UA), și efectuează o orbită la circa 224,65 zile. Deși toate orbitele planetare sunt eliptice, a lui Venus este cea mai apropiată de forma circulară
Venus () [Corola-website/Science/297166_a_298495]
-
de apropieri la mai puțin de 40 de milioane km; după care nu mai este niciuna timp de 60.200 de ani. În perioadele de excentricitate ridicată, Venus se poate apropia până la 38,2 milioane km. Toate planetele Sistemului Solar orbitează în sens trigonometric atunci când sunt văzute de deasupra polului nord al Soarelui, dar Venus se rotește în sens orar (fenomen denumit „rotație retrogradă”) o dată la fiecare 243 de zile pământene—de departe cea mai lentă perioadă de rotație a oricărei
Venus () [Corola-website/Science/297166_a_298495]