995 matches
-
tocmai că o asemenea explicație lipsește și că este în principiu nedeterminată. Însă faptul că interpretările moderne au înțeles că e vorba de o devenire istorică reprezintă nemijlocit o proiecție a spiritului modern prin care se înțelegea că morfologia politică platoniciană descria un timp ciclic, pe deplin explicabil în paradigma antică. În cazul morfologiei lui Aristotel, raportul de sincronie a politicului cu eticul nu are, după cum remarcam, nimic de-a face cu un scenariu istoric, în sensul în care s-ar
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
simbolism foarte bogat și important pentru lectura dialogurilor, întrucât lui îi revine acum, simbolic, intuirea nemediată a adevărului și neputința enunțării falsului din Câmpia Adevărului, spațiu cu o importanță reală în simbolismul religios arhaic și simultan important în construcția ontologiei platoniciene din dialogurile de senectute, mai ales pentru reforma ontologiei parmenidiene propuse de Platon în Sofistul. Să luăm aceste elemente pe rând. Nu am dori neapărat să sugerăm în rândurile care urmează o hermeneutică a unui sens încifrat de Platon în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în textele maturității, Platon propune sinteza lor. Această „cădere” în odiseic care pare să opună, astfel, condiția umană unei condiții a personajului mantic inspirat de zei stă la baza unor analogii pe care le-am putea urmări în câteva episoade platoniciene. În primul rând, Platon pare a fi interesat o posibilă sinteză a lor, fără să le vadă vreodată ca momente pur succesive ale gândirii. Să reluăm, de exemplu, celebrul paradox al dialogului Menon care vorbește despre infaibilibilitatea gândirii și posibilitatea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
folosind în câteva puncte esențiale ahileicul și odiseicul în cetatea sa. În planul filosofiei speculative, mai există un amănunt al distribuției în spirit a celor două componente, amănunt extrem de util analizei noastre, chiar dacă indirect: epistemologia aristotelică simplifică extrem șirul simbolurilor platoniciene pe care le-am prezentat mai sus, dar le păstrează tema, iar ele devin astfel și mai limpezi în lumina rezultatului pe care ele l-au produs în teoria sufletului la Aristotel: în Despre suflet, regimul negației este asociat strict
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
adevărat sau fals: dacă într-adevăr m-am înșelat că un obiect este dulce, nu pot spune totuși că nu am avut senzația de dulce de la care a pornit eroarea interpretării gustului. Sensibilitatea ar avea toate motivele să poarte atributele platoniciene ale lui Ahile: pentru ea nu există fals, tipul de adevăr la care are acces este unul dat nemijlocit și ea nu este sub nici o formă reflexivă, în afara sintezei sensibile a simțului comun, ceea ce angajează deja un alt nivel al
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
nici o formă reflexivă, în afara sintezei sensibile a simțului comun, ceea ce angajează deja un alt nivel al spiritului. Or, tocmai acest model al sensibilității ne-ar putea interesa în analiza platonismului politic, deoarece sensibilitatea corespunde celei mai delicate articulații a construcției platoniciene: dacă este corect să punem în analogie părțile sufletului și părțile cetății, mulțimea supusă și care trebuie să creadă tot ceea ce conducătorii decid pentru ea corespunde, de fapt, sensibilității. Iar teza pe care dorim să o argumentăm în rândurile următoare
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care facem parte, constatăm doar faptul că o problemă a dialogurilor de tinerețe, schițată de noi în rândurile de mai sus, traversează o parte a operei lui Platon, se îmbogățește conceptual și ia nume noi. Iar în acest parcurs intelectual platonician intervine la un moment dat redactarea dialogului Republica, conglomerat de teze etice, politice și metafizice care funcționează ca un ansamblu coerent, dar înzestrat cu ample salturi de pe un palier pe altul, unde noi recunoaștem unele urme ale dualității modelelor platoniciene
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
platonician intervine la un moment dat redactarea dialogului Republica, conglomerat de teze etice, politice și metafizice care funcționează ca un ansamblu coerent, dar înzestrat cu ample salturi de pe un palier pe altul, unde noi recunoaștem unele urme ale dualității modelelor platoniciene ale lui Ahile și Ulise. Ne vom îngădui, date fiind pluralitatea domeniilor și a nivelurilor de sens ale textului, să nu privilegiem neapărat unul dintre domeniile lui, ci să recunoaștem eventualii operatori degajați până acum din alte opere platoniciene în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
modelelor platoniciene ale lui Ahile și Ulise. Ne vom îngădui, date fiind pluralitatea domeniilor și a nivelurilor de sens ale textului, să nu privilegiem neapărat unul dintre domeniile lui, ci să recunoaștem eventualii operatori degajați până acum din alte opere platoniciene în funcționalitatea lor în acest dialog pe un domeniu sau altul dintre cele enunțate. Aceasta, pentru a putea evalua în cele din urmă implicația politică a lor. În privința nivelurilor, vom evita extremele menționate: nu presupunem existența unui mesaj ascuns, lecturabil
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
homeric. O dată ce ne-am lămurit determinațiile conceptelor studiate, reținând pe „coloana” ahileicului rostirea adevărului, incapacitatea minciunii, iubirea față de cel îndrăgostit, accesul nemijlocit la idei și uitarea de sine (am putea-o numi, într-un limbaj care se îndepărtează de textul platonician, dar nu și de prototipul grec al personajului, „entuziasm”) care este dată de lipsa de reflexivitate a personajului, iar în „coloana” lui Ulise am putea așeza reflexivitatea, posibilitatea stăpânirii adevărului și minciunii, iubirea față de cel neîndrăgostit, reținând din analiza pasajelor
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
poate să și greșească voluntar, iar acest personaj, recunoscut sub chipul lui Ulise, ar trebui să fie mai bun sau mai rău decât cel incapabil de aceste acțiuni fiindcă atinge ținta doar întâmplător. Comunitatea de probleme este evidentă, iar exegeza platoniciană a sesizat foarte clar asemănarea de stil a debutului Republicii cu dialogurile de tinerețe, iar o parte a exegezei (de pildă, P. Friedlander) a propus chiar recunoașterea unei perioade timpurii de redactare a acestui pasaj, deși A.E. Taylor susține
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a debutului Republicii cu dialogurile de tinerețe, iar o parte a exegezei (de pildă, P. Friedlander) a propus chiar recunoașterea unei perioade timpurii de redactare a acestui pasaj, deși A.E. Taylor susține unitatea întregii compoziții a textului. Modelul politic platonician ni se pare că se formulează în acest context al distribuției adevărului și al reflexivității conștiinței, unde dreptatea se instituie în relația în care unul își asumă conștiința celuilalt. Or, generalizarea acestei relații studiate de noi mai sus, pe trei
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
divine. În tradiția augustiniană, Anselm invocă ființa divină cerându-i darul reflexivității complete: „revela me de me ad te”. Toate aceste exemple nu explică cu nimic problemele Republicii, dar atrag atenția asupra importanței antropologice a principiului reflexivității incomplete în tradiția platoniciană. În această lumină, situarea în peșteră ar putea însemna: componenta odiseică este prezentă în politropia și accesul ei la fals (devenită aici reducere la lumea aparenței), dar reflexivitatea ei este fatalmente incompletă, astfel încât în om există în general o componentă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
adică locuința personală, spațiul privat”. Prin urmare, faptul că omul trebuie redus la ceea ce este vizibil, public și social ar putea însemna chiar mai mult, continuând sugestia lui Strauss: inelul poate fi un simbol al conștiinței private, absente din modelul platonician. Supusul nu are un asemenea inel al conștiinței reflexive tocmai deoarece componenta ahileică a sufletului său îi dictează dependența de conștiința pe care conducătorul lui i-a asumat-o deja. Cu răspunsul la cea de-a doua întrebare, privind natura
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
În fine, în Sofistul, vechea problemă a devenit acum fundament al teoriei negației și, reținând cât de intim este legat Aristotel, în proiectul metafizicii sale, de teoriile dialogului Sofistul, am căutat în opera lui urme cât de vagi ale problemei platoniciene. Desigur, nu ne închipuim că Platon ar gândi în secret în termenii cuplului „Ahile și Ulise”, dar este posibil ca unitatea aceleiași probleme să poată fi expusă de noi sub un nume analogic comun. Având sub ochi această structură problematică
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Mai întâi, să remarcăm faptul că această analogie nu este una tipică filosofiei grecești, ci proprie lui Platon, iar excepția cea mai evidentă a fost Aristotel. El critică, în primele capitole ale cărții a II-a a Politicii sale, modelul platonician fără a formula rezerve directe asupra acestei analogii. Există însă alte două critici care suspendă indirect și acest principiu: pe de o parte, Aristotel acuză cetatea lui Platon de un principiu al proporționalității directe între unitatea și ființa cetății: „în
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
XX al poziției lui Popper ni se evident: tema eugeniei, a minciunii politice, a utopiei anistorice, a „ingineriei sociale” sunt recognoscibile în orice experiență totalitară contemporană. Dar, pe de altă parte, este foarte posibil ca sentimentul de oroare în fața modelului platonician să provină din faptul că omul modern a dobândit o conștiință a persoanei pe care omul antic nu o avea decât în maniere mult mai relative. Cu toate acestea, principiul reflexivității incomplete pare ilustrabil în domeniul psihologiei sociale la fel de limpede
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
al lui Dostoievski, care sesizează același instinct al masei de a-și încredința cuiva insuportabila reflexivitate completă pe care i-o cere libertatea. Desigur, nu trebuie să cădem pradă unui comparatism vetust, luând afirmația romancierului drept universală sau drept exegeză platoniciană, însă profunzimea tulburătoare a observației sale, dincolo de reflectarea crizei conștiinței rusești de la finele secolului al XIX-lea, cenzurează avântul cu care vedem în Platon iscusitul artizan al totalitarismului contemporan. Spus simplu, a judeca modelul Republicii înseamnă a înțelege dacă este
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
are o viziune politică proprie, și încă una foarte consistentă, dacă luăm în considerare măcar faptul că Platon a avut experiența încercării îndreptării tiranilor din Syracusa, dar și pe cea a condamnării lui Socrate. Teoria ideilor, ax central al filosofiei platoniciene, este prea puțin invocată în acest dialog, dar nici ideile radicale privind proprietatea comună, separarea claselor sau supremația filosofului din Republica nu mai sunt susținute ca atare. Omul politic opune mitul țesătorului mitului omului de aur din Republica, în sensul
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
țesutului” având ca materie primă membrii comunității și ca scop prosperitatea comună. Dar suntem totuși departe, mult prea departe de o societate democratică bazată pe libertate și pe drept individual, pe care noi o considerăm astăzi de dorit. Idealismul politic platonician a declanșat și reacții critice, din perspectiva teoriilor realiste și liberale. Karl Popper, în primul volum din Societatea deschisă și dușmanii ei, dedicat în întregime lui Platon, găsește o formă de radicalism extrem în descrierea conducătorului ca țesător: „În același
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și estetismul unei astfel de reprezentări sunt impecabile. Varianta de diagramă pe care o propunem poate fi considerată și ea utopică pe alocuri, dar include toate posibilitățile de raporturi, renunțând la frumusețea reprezentării. Dintre acestea, unele care nu aparțin modelului platonician centralizat au avut aplicare în realitate, fiind desigur niște aberații politice; altele au făcut obiectul textelor de teorie politică. Trebuie spus că modelul propus de noi nu schimbă poziția exercițiului politic autentic, ci face loc unor deviații pe care Platon
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
prin care se realizează cercetarea sufletului: dialogul - a cărui dimensiune exterioară (care implică mai mulți conlocutori) e proiecția dialogului lăuntric. Termenul „rațional”, pe care l-am întrebuințat anterior, este unul modern; ceea vrea el să spună este faptul că expunerea platoniciană a Statului nu are la bază un model istoric (statul istoric fiind un rod al pasiunilor și al violențelor care dau naștere nedreptății), ci reprezintă un model ideal a cărui simplă prezentare are menirea unei funcții corective. Pe ce anume
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Platon - prin „transformarea mitului în religie” (p. 132) eminamente morală - este tentativa de a reînvesti mitul ca liant comunitar. Prin această transformare, cuvântul mitului devine asumat ca o sentință emanând de la o instanță principială. „Reducția” mitului la religie (celebra „cenzură” platoniciană invocată vizavi de izgonirea poeților din cetate) e întru totul coerentă cu parcursul ascensional al sufletului (descris în „mitul peșterii” - celălalt episod îndeobște citat al Republicii). Corelația dintre aceste două episoade - inaparentă lectorului modern - este absolut evidentă în intenția lui
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ceea ce înseamnă că poate fi asumată și desfășurată) din perspectiva punctului ei focal: grija față de suflet. Sufletul este deschidere - deopotrivă către lucruri și către Idei, iar grija vizează orientarea sufletului către bine și menținerea lui în acesta. Ca atare, politica platoniciană este expresia drumului pe care sufletul îl parcurge pentru a se (re)integra în plenitudinea binelui unic și absolut. Nu e vorba aici de a contura o politică ce decurge din teoria Ideilor și care, aflându-se sub constrângerea unei
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
urmă; 2. trecerea de la problema onoarei tânărului la problema dragostei pentru adevăr. E tot o problemă de metodă în joc. Erosul comun definea iubirea pornind de la obiectul ei - iubitul, caz în care iubirea joacă, într-un fel, rolul consecinței. Întrebarea platoniciană inversează lucrurile: definirea iubirii are ca rezultat identificarea a ceea ce e obiectul ei (și atunci obiectul iubirii este cel care joacă rolul consecinței). În erosul comun accentul cade în primul rând pe trup și abia apoi pe suflet (și dacă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]