289 matches
-
e dificil să tragem o concluzie istorică credibilă asupra religiei din această perioadă pornind de la cărțile profetice, pare plauzibilă conflictul dintre mișcarea incipientă ce adora exclusiv pe Yhwh (monolatria Yahwistă) și societatea largă, în cea mai mare parte înclinată spre politeism. După lunga domnie a lui Ieroboam al II-lea dinastia lui Iehu s-a sfârșit brusc cu Zaharia, ucis de uzurpatorul Șalum, apoi și acesta eliminat de Menahem (746-748 î.C.) în timpul domniei căruia, regele asirian Tiglat Pileser al III
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
Uehlinger, 1992, pp. 385-389). Excursus 1 Dezvoltarea monoteismului Termenul „monoteism”, intrat de mult în vocabularul obișnuit al limbilor europene, se referă la dogma existenței unui unic Dumnezeu, proprie celor trei mari religii actuale: ebraismul, creștinismul și islamul. Monoteismul se opune politeismului, adică credinței în existența mai multor divinități, deseori constituite organic într-un panteon. Știința modernă a istoriei religiilor a inventat o serie de alți termeni intermediari care, pentru a spune așa, descriu situații aflate la jumătatea drumului dintre pozițiile citate
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
criticii literare aplicate Pentateuhului și Bibliei în general. Reluând pe scurt istoria studiilor cu privire la acest fenomen (cf. Gnuse, 1997, pp. 62-128; Stolz, 1996, pp. 4-12), la început s-a afirmat opoziția dintre cei care teoretizau dezvoltarea monoteismului după modelul evoluționist (politeismul înțeles ca primul pas spre monoteism) împotriva celor care susțineau însă existența monoteismului originar în Israel de la Moise și de la primele grupuri de „nomazi” yahwiști, politeismul fiind un fel de „decadență” religioasă. Această opinie, teoretizată ferm în termeni religioși de
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
început s-a afirmat opoziția dintre cei care teoretizau dezvoltarea monoteismului după modelul evoluționist (politeismul înțeles ca primul pas spre monoteism) împotriva celor care susțineau însă existența monoteismului originar în Israel de la Moise și de la primele grupuri de „nomazi” yahwiști, politeismul fiind un fel de „decadență” religioasă. Această opinie, teoretizată ferm în termeni religioși de Wilhelm Schmidt (1868-1954), a fost bine primită din prima jumătate a secolului al XX-lea până la sfârșitul anilor ’70, când unii cercetători - între care Bernhard Lang
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
însă ferm în a considera propriul zeu ca o divinitate supremă, superioară tuturor celorlalte. Până în secolul al VII-lea î.C., așadar, ne vom găsi în fața unei situații pe care am putea-o defini henoteism „tolerant” (astfel Pakkala, 1999), sau politeism „limitat” însoțit de o ușoară tendință spre monoteism. Începutul adevăratei concepții monoteiste ar trebui mutat puțin timp după aceea, ajungând cel puțin în epoca exilică, cu teologia lui Deuteroisaia (Is 43,10-11; 45,14). Această poziție „de mijloc”, acceptată de
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
că 14 divinități - printre care și Nergal, Enlilxe "Enlil", Șamaș și Sinxe "Sin" - sunt calități diferite ale lui Marduk. Nu vom putea ști ce succes practic au avut aceste Îndrăznețe Încercări sincretice pasionate ale teologilor și preoților diferitelor școli. 4. Politeismul și regatele divinetc "4. Politeismul și regatele divine" a) Politeismul Atât religia sumeriană, cât și cea asiro-babiloniană au fost Întotdeauna profund politeiste. Zeii care Își Împart Între ei puterile divine sunt personificări ale forțelor, fenomenelor naturale și cosmice, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și Nergal, Enlilxe "Enlil", Șamaș și Sinxe "Sin" - sunt calități diferite ale lui Marduk. Nu vom putea ști ce succes practic au avut aceste Îndrăznețe Încercări sincretice pasionate ale teologilor și preoților diferitelor școli. 4. Politeismul și regatele divinetc "4. Politeismul și regatele divine" a) Politeismul Atât religia sumeriană, cât și cea asiro-babiloniană au fost Întotdeauna profund politeiste. Zeii care Își Împart Între ei puterile divine sunt personificări ale forțelor, fenomenelor naturale și cosmice, dar și concepte abstracte. Avem un zeu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și Sinxe "Sin" - sunt calități diferite ale lui Marduk. Nu vom putea ști ce succes practic au avut aceste Îndrăznețe Încercări sincretice pasionate ale teologilor și preoților diferitelor școli. 4. Politeismul și regatele divinetc "4. Politeismul și regatele divine" a) Politeismul Atât religia sumeriană, cât și cea asiro-babiloniană au fost Întotdeauna profund politeiste. Zeii care Își Împart Între ei puterile divine sunt personificări ale forțelor, fenomenelor naturale și cosmice, dar și concepte abstracte. Avem un zeu al cerului, Anxe "An"/Anuxe
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
a mai menționat, mai importanți sunt zeii triadei cosmice și ai celei astrale. Caracterul astral al religiei mesopotamiene iese În evidență În orice epocă și devine prevalent În perioada neobabiloniană (629-539 Î.Hr.) și În etapele următoare. Așa cum se știe, politeismul este o formă de religie relativ tânără, strâns legată de viața agricolă și de creșterea animalelor. Iată că și În Mesopotamia, pe lângă alte divinități importante care se potrivesc În mod cert Într-un asemenea cadru, găsim și diferite divinități protectoare
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
palat regal. Tocmai acest tip de model socio-economic este cel În care, așa cum arată comparația istorico-religioasă, apar religiile politeiste, cu un univers divin articulat și structurat organic, În corespondență cu complexitatea societăților care au contribuit la elaborarea sa. De altfel, politeismul va fi În general forma religioasă caracteristică a cetăților palatine chiar de la apariția scrierii. Primele tăblițe incizate cu ideograme sunt datate În jurul perioadei 3200-3000 În zone din nord-estul Siriei care depind de tradiția de la Uruk, dar este vorba despre instrumente
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
savanții să pornească În căutarea unor analogii cu formele ulterioare ale cultului grecesc, dar și să se Încerce identificarea a ceea ce a rezultat În greacă din teonimele care se sustrăgeau unei recunoașteri imediate. Cnossos, Pilos și Micene, păreau depozitarele secretului politeismului grec. În unele cazuri, aceste zeități erau localizate chiar acolo unde le situa tradiția greacă ulterioară, ca Ilitiaxe "Ilitia" din Amnisos (subcapitolul 2.3a), Poseidonxe "Poseidon", În forma Posedao, la Pilos, unde pare să fi fost divinitatea principală a panteonului
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
zeilor” (threskèia), realitatea religioasă greacă a fost produsul cultural al unui popor care, Într-un mod cu totul original, a amestecat și a reinterpretat elemente pregrecești și străine. Acest proces inepuizabil, Început odată cu prăbuțirea regatelor miceniene, a dat naștere unui politeism funcțional, organic și personal, centrat pe o schemă de generare care Își află paralela În rolul familiei În societatea greacă. 1. VÂRSTA ARHAICĂTC "1. VÂRSTA ARHAICĂ" 1. Persistențe miceniene și inovațiitc "1. Persistențe miceniene și inovații" Fără Îndoială că Grecia
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Pe un plan inferior, aproape la jumătatea drumului dintre oameni și zei, dar În legătură constantă cu aceștia din urmă, se plasează eroii, o categorie de ființe câteodată semidivine, câteodată umane, categorie ce se bucura de un statut propriu În politeismul grec. În multe privințe ei pot intra În tipologia „eroilor culturali”, figuri mitice cărora tradițiile culturale ale altor popoare le atribuie misiunea fondării unor institute și forme de viață materială și culturală. Totuși nu este posibil să reducem doar la
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
târziu, după moartea lui Alexandru, chiar atenienii aveau să-l accepte pe Demetrius Poliorcetes ca „singurul zeu adevărat, În timp ce ceilalți dormeau sau plecaseră În altă parte ori nu existau”2. 3. DINAMICI ȘI ORIENTĂRITC "3. DINAMICI ȘI ORIENTĂRI" 1. Un politeism pentru cetatetc "1. Un politeism pentru cetate" Odată cu afirmarea instituției polisului, condiția cetățeanului pare să prevaleze asupra identității etnice comune a grecilor. Dacă veacul al VII-lea indică, poate, abandonarea instituției monarhice În favoarea familiilor aristocratice, odată cu cetatea privilegiile nobiliare sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
chiar atenienii aveau să-l accepte pe Demetrius Poliorcetes ca „singurul zeu adevărat, În timp ce ceilalți dormeau sau plecaseră În altă parte ori nu existau”2. 3. DINAMICI ȘI ORIENTĂRITC "3. DINAMICI ȘI ORIENTĂRI" 1. Un politeism pentru cetatetc "1. Un politeism pentru cetate" Odată cu afirmarea instituției polisului, condiția cetățeanului pare să prevaleze asupra identității etnice comune a grecilor. Dacă veacul al VII-lea indică, poate, abandonarea instituției monarhice În favoarea familiilor aristocratice, odată cu cetatea privilegiile nobiliare sunt abolite progresiv și asumate de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
găsea propriile limite, În timp ce fiecare era, la rândul ei, hotar pentru acțiunile celeilalte. Acest lucru excludea faptul ca orice realitate importantă din punct de vedere social să fie lăsată În puterea unui singur zeu, la fel cum schema ierarhică a politeismului se dovedea necesară pentru desfășurarea ordonată a funcțiilor atribuite fiecărei zeități, analoagă inevitabilei ierarhii care contribuia la menținerea ordinii În cetăți. În Odiseea (XX, 66-75), Afroditaxe "Afrodita", Heraxe "Hera", Artemisxe "Artemis" și Atenaxe "Atena" participau deja la modelarea vieții fiicelor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
asemenea tradiții religioase - care, din diferite motive, pot fi toate definite, cu excepțiile amintite mai sus, ca politeiste - este ulterioară. Fără să putem intra În miezul caracteristicilor specifice fiecărei tradiții În parte, și fără să putem trata complexa problematică a politeismului, e suficient să observăm că, În domeniul istorico-religios, este denumit astfel fenomenul care presupune credința, ce se reflectă În practica rituală, Într-o serie de entități supraumane Înzestrate cu o personalitate mai mult sau mai puțin clar definită, cu atribute
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și prerogative specifice, legate adesea de diferitele zone cosmice, a căror funcționare o garantează, și cu instituțiile omenești, a căror Întemeiere au prezidat-o și cărora le sunt acum protectoare. În expresia lui greacă, printre cele mai complexe și articulate, politeismul poate fi definit ca o structură religioasă cu caracter dinastico-departamental, divinitățile care Îl alcătuiesc, În special cele principale, fiind unite Între ele prin legături de rudenie și Înzestrate cu putere asupra diferitelor sfere ale vieții cosmice și umane. Intensificându-și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
titluri eficacitatea (Alexandru, 25). În această polemică se inserează acel tip nou de oameni religioși, creștinii, care, Înfățișați de Lucian drept dușmani ai lui Alexandru, reprezintă de acum o componentă esențială a tabloului și concurează cu structurile tradiționale ale diferitelor politeisme contemporane tocmai pe terenul fenomenului divinatoriu și profetic. Un ultim, dar esențial element al cadrului este instituirea, paralelă cu practica oraculară, dar distinctă de ea, a unui ciclu ritual ezoteric ce cuprinde trei zile articulate clar după modelul de la Eleusis
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
păgânismului Înțeles ca un creuzet comun al unor tradiții grecești și orientale, Înzestrându-l cu o solidă bază teoretică inspirată din ontologia plotiniană. În acest scop, propune o multiplicare a ipostazelor metafizice pusă În paralel cu multiplicitatea ființelor supraomenești din politeismele tradiționale, toate avându-și originea din rădăcina unică a Ființei, Unul absolut transcendent. Dacă În Viața pitagoreică, prima dintr-o serie de zece cărți ce alcătuiesc o operă despre pitagoreism, intenționează să propună Învățătura teoretică și, În același timp, etico-religioasă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
asupra faptului că imnurile avestice Închinate divinităților demne de cult (yazataxe "yazata"; cf. mai jos, „Religia zoroastriană”, subcapitolul 2.2) sunt adresate de fapt unor figuri divine care trebuie să fi apărut Într-o preistorie a zoroastrismului, adică În cadrul unui politeism arhaic, cu trăsături proprii, dar foarte apropiat de politeismul vedic. Este posibil ca teoria lui A. Christensen (1982; 1932, pp. 10 sqq.) despre „zoroastrianizarea” diferitelor elemente ale unei religii arhaice să nu se regăsească În realitățile textuale reprezentate de așa-
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cult (yazataxe "yazata"; cf. mai jos, „Religia zoroastriană”, subcapitolul 2.2) sunt adresate de fapt unor figuri divine care trebuie să fi apărut Într-o preistorie a zoroastrismului, adică În cadrul unui politeism arhaic, cu trăsături proprii, dar foarte apropiat de politeismul vedic. Este posibil ca teoria lui A. Christensen (1982; 1932, pp. 10 sqq.) despre „zoroastrianizarea” diferitelor elemente ale unei religii arhaice să nu se regăsească În realitățile textuale reprezentate de așa-numiții „mari Yașt” (cf. mai jos, „Religia zoroastriană”, subcapitolul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sau În informația dată de Herodot (I, 131 sqq.) despre obiceiurile persanilor. Totuși, există destule diferențe: Avesta, considerată În ansamblu, oferă cadrul unei religiozități (mai mult decât al unui „sistem” religios) de tip henoteist, la baza căreia se află un politeism mai arhaic, modificat și condiționat de concepția dualistă (cf. mai jos, subcapitolul 2.6); dimpotrivă, inscripțiile ahemenide din timpul lui Darius I (522-486 Î.Hr.) oferă un cadru cu tendințe monoteiste, caracterizat de un dualism etic evident, urmat apoi de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
mai arhaic, modificat și condiționat de concepția dualistă (cf. mai jos, subcapitolul 2.6); dimpotrivă, inscripțiile ahemenide din timpul lui Darius I (522-486 Î.Hr.) oferă un cadru cu tendințe monoteiste, caracterizat de un dualism etic evident, urmat apoi de politeism, mai ales În timpul lui Artaxerxes II (405-359 Î.Hr.), dominat, pur și simplu, de figura lui Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>", al cărui nume adevărat va reapărea În forma compusă Ahuramazd³xe "Ahuramazda>", care stă la originea lui Øromasd¶s al
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
figura lui Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>", al cărui nume adevărat va reapărea În forma compusă Ahuramazd³xe "Ahuramazda>", care stă la originea lui Øromasd¶s al grecilor și al lui Ohrmazdxe "Ohrmazd" din faza medo-persană); În sfârșit, Herodot prezintă un politeism naturalist care, sub interpretarea greacă a lui „Zeusxe "Zeus"”, Îl ascunde, În mod verosimil, pe Ahura Mazd³xe "Mazda>" ca divinitate a bolții cerești și atestă cultul adus de persani, Încă din cele mai vechi timpuri, elementelor cosmosului, cum ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]