KorAP: Find »[drukola/base=postmodernist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...64 >

1,577 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

salvează, opera acestuia fiind o magistrală prelucrare de limbă poetică, dar care, din păcate, spune puțin. Am zice noi, un câine de aleasă rasă pus să păzească bostănăria. Drept pentru care autorii cu adevărat talentați, simțind pericolul clasării lor ca postmoderniști, au început deja să se debaraseze de această orientare, exemplul cel mai elocvent fiind acela al lui Liviu Ioan Stoiciu. Cât rău au putut să facă postmoderniștii români culturii și literaturii se poate vedea în atitudinea lor față de Eminescu, poetul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
bostănăria. Drept pentru care autorii cu adevărat talentați, simțind pericolul clasării lor ca postmoderniști, au început deja să se debaraseze de această orientare, exemplul cel mai elocvent fiind acela al lui Liviu Ioan Stoiciu. Cât rău au putut să facă postmoderniștii români culturii și literaturii se poate vedea în atitudinea lor față de Eminescu, poetul nostru reprezentativ, care, în concepția acestora, este rușinea, idiotul național. Dar avem postmoderniști care se manifestă și în politică, în societatea, în învățământul românesc. Toți acționează în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
elocvent fiind acela al lui Liviu Ioan Stoiciu. Cât rău au putut să facă postmoderniștii români culturii și literaturii se poate vedea în atitudinea lor față de Eminescu, poetul nostru reprezentativ, care, în concepția acestora, este rușinea, idiotul național. Dar avem postmoderniști care se manifestă și în politică, în societatea, în învățământul românesc. Toți acționează în spiritul "political correctness", drept pentru care poporul o duce ca pe roze, încât societatea românească rămâne una deschisă tuturor dezastrelor. Comparativ cu postmodernismul occidental, cel românesc

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
unei noi însămânțări. Autorul amendează fără complexe "un caz de inadecvare terminologică: postmodernismul premodern" în care este surprins Constantin Virgil Negoiță ("un remarcabil precursor al transmodernismului"), român din exilul american, autor de romane non-ficționale. El "reprezintă cazul singular al unui "postmodernist" care luptă strălucitor și răpune tocmai postmodernismul", performanță ce "merită cu asupra de măsură să fie remarcată". Și alte atitudini de la noi sau de-aiurea sunt puse sub lupă și așezate unde le este locul în susținerea unei direcții epistemologice

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
politică a României, practic de toate nuanțele și orientările, pentru a face paradă de libertate și democrație atât în ochii opiniei publice din România, cât și a celei, politice și economice, internaționale. Așadar, susține Theodor Codreanu, în perioada ceaușistă masca postmodernistă a fost folosită ca pretext al libertăților de tot felul pe care regimul le acorda intelighenției, iar după 1989, cum am arătat, pentru a se îmbogăți post-elita aceluiași regim, nestingherită de restricții politice, etnoculturale, morale, religioase sau de responsabilități politice

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
la sugestia cui, întreabă autorul Transmodernismului), practic de toate regimurile postdecembriste, în cabinetele de consiliere ale palatelor Victoria și Cotroceniului, dar și în funcții ministeriale sau în cele care formează opinia publică prin mass-media, mai ales în televiziuni, anume făcătura postmodernistă a tras realmente sforile astfel ca România postdecembristă să piardă și trenul democratizării, și pe cel al păcii generale, și pe cel al obținerii bunăstării generale (prin economia de piață funcțională), și pe cel al integrării în NATO și UE

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
al păcii generale, și pe cel al obținerii bunăstării generale (prin economia de piață funcțională), și pe cel al integrării în NATO și UE, și, desigur, pe cel al deconspirării fostei poliții politice a regimului comunist (vezi prezența decizională a postmoderniștilor în structura CNSAS, în Ministerul Culturii, la Institutul Cultural Român, în colectivele ce editează manuale, în fundațiile și asociațiile ce promovează, adicătelea, democrația, pacea civică și dialogul social), dar și al agenților serviciilor de informație ale altor state, infiltrați în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
serviciilor de informație ale altor state, infiltrați în România sub acoperirea etnicului, încă înainte de 1989 (cum a arătat A. Severin într-un arhi-uitat scandal politic din timpul regimului Constantinescu) . După o asemenea intrare în forță pe terenul controlat de rețeaua postmodernistă românească (autorul o definește ca o adevărată rețea Al-Qaeda), câteva precizări se cer făcute. Și Theodor Codreanu le face. Apărut ca o reacție postindustrială la modernismul industrial, postmodernismul s-a instalat prin 1976 în ochii opiniei publice internaționale, mai ales

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
mulți reprezentanți ai modernismului înalt, între care Derrida, Gilles Deleuze, Michel Foucault, Baudrillard, Nancy, în Franța, Gianni Vattimo, în Italia, Jürgen Habermas, în Germania, Richard Rorty, în America ș.a." (op. cit., p. 74). Deși mediatizat puternic prin scandal și diversiune, focul postmodernist euro-atlantic s-a stins foarte repede, fapt confirmat și de născătorul fenomenului, în 1986 și 1988, prin două cărți în care preciza că "el nu este groparul modernității". Cu toate astea, mai ales în România, și, după 1989, nu numai

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
a haosmosului, scoaterea manifestării luminice a lui Dumnezeu din existența lumii, reducerea existenței la biologicul cel mai rudimentar, iată doar unele din postulatele "plutirii în derivă", fără rădăcini, fără tradiție, fără hotare politice, artistice, metafizice sau religioase a acestui prăpăd postmodernist care a necăjit atât de violent ființa omenească după 1989 în România. "Omul postmodern a părăsit atât de mult calea adevărului, încât rătăcirile lui devin demente, paralizat fiind în distracții, în pornografie și în violență malefică" (op. cit., p. 34), susține

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Am insistat atât de mult anume pe această parte a cercetării domnului Codreanu, de altfel fundamentată ireproșabil din punct de vedere moral și academic, pentru a pune mai precis și întrebarea cu privire la răspunsul pe care România îl poate da diversiunii postmoderniste. Cercetând conservatismul tradițional american (SUA nu au scos din Constituție fundamentul creștin, în timp ce UE au făcut acest lucru și au obținut nenumărate rupturi sociale, politice și culturale, susține Th. Codreanu), lupta Papei Ioan Paul al II-lea pentru o nouă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
lui Mihai Eminescu și a părintelui Dumitru Stăniloae, dar și a părinților ortodoxiei, cum ar fi Maxim Mărturisitorul sau Grigore Palama), Theodor Codreanu propune și o cale prin care România, dar și Europa, pot ieși din impasul provocat de virusul postmodernist. Arătând legătură profundă dintre tradiție și modernitate, inspirată de la Dumitru Stăniloae, dintre origini și apropierea de Dumnezeu, care e în devenirea omului, nu în trecutul lui, dintre manifestarea energetică, luminică, catafatică a lui Dumnezeu și rostul omului în cosmos, a

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
în devenirea ființei, a rostului ființării ca prezență necontenită în câmpul manifestărilor energetice ale lui Dumnezeu, ca "încercare a ființei prin timp și spațiu" (D. Stăniloae, M. Eminescu), Theodor Codreanu propune transmodernismul (transcendență/modernitate) ca soluție pentru ieșirea din anarhia postmodernistă. Legiferarea (prin Constituție, ca în SUA) valorilor creștine și a celor naționale, interculturalismul și toleranța ecumenică, debarasarea de consumism și comunism, dar și de dreapta tropăitoare, născută din același comunism, orientarea ființării ființei în câmpul valorilor europene și naționale, renașterea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
trăiește în micul orășel Huși, de la hotarul de est al României), adică de pe linia întâi a civilizației europene, atât pentru construirea unei Europe (și a unei lumi) a bunăstării și păcii generale, cât și pentru mântuirea ființei omenești. În ce măsură virusul postmodernist sau ramificările lui nihiliste, nimicniciste, acumuiste, consumiste, comuniste și ateiste își vor subția rândurile în urma acestui demers, urmează să arate Timpul. Iar el măsoară, așa cum arată și Theodor Codreanu, urmând pe părintele Stăniloae, durata dintre bătaia lui Dumnezeu în poarta

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
la valorile europene". "Revoluțiune cu voie de la polițiune", produs al aparatului de partid și de stat al deceniului 8 din secolul XX, kitsch-ul postmodern a continuat să bântuie România ca o fantomă leninistă. [Secvențe despre evoluția postmodernismului și a postmoderniștilor români din vol. Transmodernismul, Iași, Ed. Junimea, 2005, de Theodor Codreanu (n.ed.,L.C.)] Am citat din cartea semnată de Theodor Codreanu, Transmodernismul, carte apărută la Editura Junimea, la sfârșitul anului 2005. Și este, într-adevăr o imagine fidelă realității. Cu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
mă mai interesează așa de mult postmodernismul. Acum mă interesează mai degrabă ideea căutării și găsirea unui sens definit al existenței" (p. 140). Și Codreanu identifică într-un Ihab Hassan recent "o recuperare a sacrului abandonat de ateismul rafinat al postmoderniștilor. Ihab Hassan privește lumea ca lumen, ca "miracol incredibil", simțindu-se atras de "Problema spirituală a materiei și a genezei acestei lumi"" (p. 140). Dar Theodor Codreanu bănuiește o retragere și a lui Mircea Cărtărescu din postmodernism, recentă, dat fiind

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Theodor Codreanu bănuiește o retragere și a lui Mircea Cărtărescu din postmodernism, recentă, dat fiind că postmodernismul e foarte departe de a cultiva toleranța și pluralismul; și îl numește pe Eugen Simion "spirit echilibrat și transmodernist", delimitat "față de excesele culturii postmoderniste". Și unul dintre marile excese este acela că "Omul postmodern a ajuns să se identifice cu masca, pe care o consideră mai importantă decât fața" (p. 223). Eliberarea de cenzură, din ce în ce mai evidentă, în biruința ei, odată cu trecerea timpului, proces în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ipostaze poezie, proză, critică la Nichita Stănescu, C.D. Zeletin, Victor Teleucă, Svetlana Paleologu Matta și Milan Kundera. Toate într-un discurs critic extrem de concentrat, bazat pe o cercetare acribioasă, din perspectiva hermeneutică, filozofică și socială. Un prim reproș adus canonului postmodernist vizează exclusivismul și radicalismul scriitorilor grupului, credința acestora că maniera poate înlocui stilul, precum și "abuzul" comis față de Nietzsche și de Heidegger atunci când și-i aliază "spre legitimarea deconstructivismului radical" bazându-se pe faptul că aceștia au eliminat transcendența și au

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o formulare calchiată după Robert Musil, un "om fără însușiri", prin "zombificare / mancurtizare" și devenire nu întru ființă, ci devenire întru devenire printr-o simplă mișcare de preluare a măștilor ce "mânjesc marea cu valuri". Prin exilarea adevărului din artă, postmoderniștii izgonesc și arheitatea, aducând-o în stadiul de simulacru, de parodie, prin actul patricid al diferanței, iar autorul recunoaște echivocul situației, pentru că însuși Platon în Pharmakon dorea să distingă adevărul de minciună și binele de rău "căutând piatra filozofală, fără

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
în care a ajuns postmodernismul atestă că se află deja și la noi la vârsta clasicizării fenomenului, chiar aflat într-un stadiu încă infantil, pentru că abia după '89 România părea că intră în postmodernitate. Repere precum valoarea (respinsă de cultura postmodernistă), tehnicile textualiste, sacrul (abandonat de asemeni), atitudinea față de tradiție și de specificul național și dimensiunea ludicului devin inoperante prin includerea ori excluderea a foarte mulți scriitori care au fixat identitatea unui curent ce "a avut oroare de identitate". Odată cu stingerea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
și Nietzsche, producând, după o scurtă etapă de precauție între eminescologi, o revelație (cum vedem și din volumul Calicantus: scene din viața lui Cristal), urmând în ultimul capitol al cărții ca autorul să răspundă la întrebarea "de ce Kundera nu e postmodernist". Așadar, o carte incitantă, de o mare densitate și nu foarte comodă le lectură, după cum ne-a obișnuit deja profesorul Theodor Codreanu". "Bucovina literară", nr. 7, iulie 2006 Adrian Dinu RACHIERU Un "ideocritic" A trecut ca și neobservată o carte

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Sau cehul Milan Kundera, invitând la o dualitate interpretativă, elogiind "splendoarea ușurătății". Pensând gospodărește coincidențe, Theodor Codreanu rămâne ferm: deplânge antimetafizica postmodernismului (privat de sacru) și e convins că scrierile lui Kundera ating "ethosul transmodernității" (vezi De ce Kundera nu e postmodernist). Cercetând zelos un copleșitor evantai problematic și având nevoie de un lector avizat, cartea lui Theodor Codreanu propune ipoteze îndrăznețe și conexiuni îmbietoare. Suspectat (de voci cârcotașe) că patinează, enunțiativ, la suprafața problemelor, că dezvoltă luxuriant un enciclopedism vagant, criticul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
drogurilor, pornografiei, întoarcerii la semibarbarie. E condamnarea omului la depersonalizare, la încetarea dialogului cu D-zeu și cu lumea. E recunoașterea opacității contra transparenței. Văzând în tradiții, istorie, instituții, manifestări antiumane, cauza răului. Nu întâmplător soluția lui A. Touraine e postmodernistă, deconstrucția tuturor acestora și reconstrucția lumii pentru individ prin joc și amuzament. În consecință, zombificarea și mancurtizarea devin dorința "mântuitoare". Nu tehnica în sine poartă vinovăția nenumăratelor războaie și acte teroriste de pe glob, ci criza valorilor, echivocul libertății umane. Căci

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
nenumăratelor războaie și acte teroriste de pe glob, ci criza valorilor, echivocul libertății umane. Căci atunci când din artă dispare ultima picătură de adevăr, ea alunecă în manierism. Recuperarea gândirii presocratice de către Heidegger și Derrida, Th. Codreanu o numește ethos transmodern. Atât postmodernistul cât și transmodernul gândesc postmetafizic, dar dacă primul are nevoie de ipoteza morții lui D-zeu, cel de-al doilea este prea realist pentru a se confrunta cu o asemenea imposibilitate ontologică. Eterna reîntoarcere produce sentimentul zădărniciei universale, nefiind altceva

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
decât devenirea întru devenire, cum considera Noica și nicidecum devenirea întru ființă. Postmodernismul a dus nihilismul până la capăt, cu eliminarea identicului. J. Derrida, G. Deleuze, M. Foucault au încercat să răspundă cum e posibil ceva nou în simulacre. În individualismul postmodernist, tendința este dispariția persoanei, pe când în antropologia creștină, omul este unic, cu o identitate inconfundabilă. Transmodernismul regăsește identitatea arheală. Rescrierea modernității profesată de Lyotard ce poate fi altceva decât parodierea, imitarea ironică, adică reprezentarea-joc? Schimbările istorice sunt schimbări de măști

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]