1,576 matches
-
-i extinde raza și asupra generației ’80: „poeții și prozatorii generației ’80 nu sînt, în marea lor majoritate, niște postmoderniști; ca să ne rezumăm la poeți: în punctul de plecare, chiar și cei care pot fi cel mai ușor interpretați ca postmoderniști (Traian T.Coșovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru) sunt poeți «calzi», participativi, angajați într-o față de o realitate socială și umană extrem de acută, de «prezent㻓. Cu toate că feței lor „calde“, „participative“ li s-ar putea alipi cu ușurință una „rece“, măcar la fel de
Postmodernism? by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6713_a_8038]
-
înnoiri de care s-au învrednicit intră (încă) în ramele cuprinzătoare ale modernismului, mai ales ale avangardei, moduri magnanime, după toate probabilitățile larg deschise și de acum înainte. Mica ceartă a poeților „Cenaclului de luni“ dacă doar ei ar fi postmoderniști și nu și cei din aceeași generație de la Cluj sau de la Iași sau de aiurea, ori dacă pur și simplu aparțin postmodernismului, evident că nu semnifică altceva decît o departajare a etichetelor, fără o deosebită semnificație asupra substanței literare. Însă
Postmodernism? by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6713_a_8038]
-
a fost o figură insolită în peisajul literar american, dominat pe atunci (ca și acum) de ficțiunea narativă de tip clasic. A vrut să demonstreze că se poate scrie scurt și abandonând modelul cehovian și a experimentat aproape toate trucurile postmoderniste, inclusiv jongleriile grafice. în mod surprinzător, legendarul redactor-șef al lui „New Yorker", William Shawn, care nu cultiva de obicei scriitori nonconformiști și le impunea colaboratorilor o ținută stilistică oarecum rigidă, cu ștaif, l-a îndrăgit din prima clipă pe
Colaj de perle și nestemate by Felicia Antip () [Corola-journal/Journalistic/6115_a_7440]
-
Caragiale e una isterică, în care se urlă necontenit (hibă preluată și într-un film, de altminteri complet ratat, al lui Lucian Pintilie), se joacă la cacialma, iar indivizii se altoiesc unii pe alții cu halbele în cap. Oricâte interpretări postmoderniste voi citi, n-am să desprind lumea lui Caragiale de lumea Europei - pentru că, în vremea lui, chiar eram o țară europeană. Or, Europa sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX a fost una dominată de reguli, de
Domnii noștri și domnii lor by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/4688_a_6013]
-
Capitolină (Lupoaica de pe Capitoliu), căreia i-au fost transferate însușiri simbolice... suprarealiste! O serie de critici de artă, printre care îl amintim aici pe Erwin Kessler, au reacționat la așa-zisele blasfemii publice, pe care noi le-am califica drept postmoderniste, dacă n-ar fi, unele dintre ele, excesiv de vulgare, când ele vin de la cei pe care nu-i putem suspecta de lipsă de înțelegere și de entuziasm maladiv, când li se asociază exibițiile anonime. Ni s-a părut, însă, că
Retorica artei și retorica străzii () [Corola-journal/Journalistic/4591_a_5916]
-
ușor scrântit, că nu e nimic de văzut și de auzit într-un spectacol de operă. Sigur că simplitatea - chiar schematismul - intrigii, artificialitatea, predictibilitatea reacțiilor și a deznodămintelor libretelor-standard se află la antipodul complicatelor scheme puse la bătaie de conștiința postmodernistă. Dar poate că sunt atras de operă tocmai din nevoia de claritate și simplitate, care poate fi o marcă a vârstei presenecte... Într-un interviu recent, publicat de „The New York Review of Books”, Jonas Kaufmann - nu doar o voce fenomenală
O seară la operă by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/4599_a_5924]
-
fi asumat de oricare dintre sexe. Confesiunea erotică e amânată, cu un suspans bine jucat, apoi se declanșează „O mie și una de nopți, privite pe sub fustă”. Adevărul „privirilor” e hermafrodit (grație ambigenului androgin!), când bărbat, când femeie, iar Șeherezada postmodernistă își vinde povestea scriitorului, bărbatul renunțând, pentru plăcerea ambiguă a textului, la plăcerea ambiguă a sexului. Sigur, e vorba de un roman erotic, dar aceasta nu e neapărat o pistă falsă, cât o pistă deturnată pentru a suporta lecturi pe
Despre ambivalență by Irina Petraș () [Corola-journal/Journalistic/4541_a_5866]
-
seamă traducătorul, Andrei Oprea, care a izbutit un balet aproape perfect între o exprimare colocvială de yankeu autentic, pasaje lungi argotice (sunt câteva nume de personaje absolut delicioase), fraze ample și întortocheate sau referințe intertextuale subtile, pentru ca tacâmul unei scrieri postmoderniste autentice să fie complet. Formația jurnalistică a autorului (editorialist la publicații precum „The New York Times”, „GQ” sau „Men’s Journal”) se vede cel mai bine în redarea excelentă a unor situații sau fapte de viață, ori în creionarea și imortalizarea impecabilă a
Cronica unui zbor amânat by Răzvan Mihai Năstase () [Corola-journal/Journalistic/5549_a_6874]
-
mai exista un istoric capabil să redacteze, de unul singur, o astfel de sinteză copleșitoare. E puțin probabil ca epoca noastră sufocată, pe de o parte, de „experți” ai câte unui domeniu îngust, pe de alta, de belferi cu ambiții postmoderniste, să mai producă un intelectual la care spiritul enciclopedic, curiozitatea intelectuală neobosită și stilul seducător să coexiste la asemenea înălțime. În 2008, Tony Judt a adunat într-un volum masiv o parte din cele mai importante studii și articole publicate
Brave old world (1) by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/5663_a_6988]
-
sa ontologică, deschizătoare de orizonturi infinite, metafizice, deși azi aceste aserțiuni sună anacronic. Azi contează să fii «cool» în poezie, afirma un comentator, iar «vizionarii sunt ridicoli». Realitatea invizibilului rămâne totuși vie , pentru unii, pentru mine, ei neurmând linia preponderent postmodernistă, egalizatoare a criteriilor sau indiferentă la sensul ascuns sub crusta cotidianului.” Adrian Popescu are dreptate: dacă să fii preocupat în poezie de realitatea invizibilului înseamnă anacronism, atunci e de preferat să fii anacronic. De citit Recomandăm din revista 22 (nr.
Ochiul magic by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/3437_a_4762]
-
Luni dominat de „sudicii” ironici și intertextuali va căpăta, în istorisirile postrevoluționare, aspecte epopeice. Sub aburul legendelor urbane, de care este întotdeauna nevoie, fapt e că un cenaclu și un critic al lui preferînd un anumit tip de poezie (cea postmodernistă, in statu nascendi, în 1981) au receptat profesionist un altul, empatizînd cu autorul care-l ilustra. Altfel spus, „lunediștii” nu au venit, asupra liricii tînărului Mureșan, cu un format procustian al poeziei lor, atît de diferită de a sa. Receptînd
Tînărul Mureșan (I) by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/3509_a_4834]
-
că formula pare astăzi depășită, însă scriitorul și-a climatizat viziunea la granița dintre cele două perspective dominante la mijlocul deceniului nouă. Între „realiștii” și textualiștii optzeciști, Nicolae Stan a încercat să jongleze cu filosofia, așa cum se poate ea plia discursului postmodernist. Cartea despre Nietzsche, scrisă cu nerv și talent literar, stă mărturie pentru inventarul nihilist căruia i se dedică, acribios, scriitorul. Era de înțeles de ce în prozele din Boare pe Waterloo (1984) nu reușea să omogenizeze viziunea istoricistă. Își lua însă
Textualism vintage by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3604_a_4929]
-
se suprapun tot mai febril, astfel că replica la ficțiune este cu mult supralicitată. De pildă, în prezentul anului 2091, Nicholas, vărul artist al lui Hans, își arde strategic tablourile. Nu e doar moartea artei sau Dasein-ul reinterpretat în cheie postmodernistă. E o sfidare față de „Marea Cenzură Corectă” - o instituție ce impune în 2091 „adevărul-adevărat”, dar și a memoriei artei, prizonieră în criterii străine interiorității, după cum dictează postistoria. Tezele filosofice captează în distopia lui Nicolae Stan, cu prioritate, accentele apoteotice. Adevărul
Textualism vintage by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3604_a_4929]
-
e că înaintăm pas cu pas pe un platou de filmare, într-un patinaj realist cu scurtcircuite suprarealiste, în developări în alb și negru. E de înțeles de ce Bogdan-Alexandru Stănescu făcea trimitere la Tarantino și Daniel Cristea-Enache citea parodierea strategiilor postmoderniste. Ori că defilează mizerabilismul excesiv, perceput de tânărul Baghiu. O. Nimigean oferă din toate câte puțin. Dar se joacă mult mai serios. Sigur că la prima vedere problema nu e una a realității, cât a instanțelor textului. Naratorul se străduiește
Un roman patafizic by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3652_a_4977]
-
face autorul, pretinzând că „respectând adevărul faptic” aduce „la lumină toate cele câte s-au întâmplat”, pentru a îndepărta „minciuna instaurată ca adevăr” și perpetuată în aproape toate studiile consacrate vieții și operei rebreniene. Romanul este construit în haloul procedeelor postmoderniste, Ilderim Rebreanu utilizând strategic epica propriu-zisă în combinație cu documentele de facto, evocarea personală cu citatul din memorialistica diverșilor săi eroi, sau cu fragmente din corespondența acestora, cu citate din articole de ziar etc., totul într-o turnură cvasipolemică, pamfletară
Romanul Rebrenilor by Constantin Cubleșan () [Corola-journal/Journalistic/3116_a_4441]
-
masculin ce se reazămă pe obsesia identitară a supraomului pierdut în problematizările etnicității și moralei patriotarde. De la istoria șvabilor (din Lindenfeld) la cea a țiganilor deportați, Ioan T. Morar are ambiția construcției, în primul rând. Evită artificialul filmic, diminuează șarjele postmoderniste și rezultă o frescă cu numeroase subterane, care mai de care mai ofertante. Impecabil îi iese lui Ioan T. Morar acțiunea desprinderii de identitatea nocivă și îmbrățișarea copilăriei contrafăcute (livresc). Când e înghițit de Istorie, eroul lui Morar scapă aparent
Antidot pentru înfrângeri by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3138_a_4463]
-
un raft, așa că în două seri am recitit și Cronica domniei lui Carol al IX-lea, care mă cucerise pe la paisprezece ani, dar din care azi nu mi-a mai plăcut nimic. Nici măcar (sau cu atât mai puțin!) acel capitol postmodernist, al VIII-lea, „Dialog între cititor și autor”, în care Mérimée abandonează firul narativ (oricum cam debil) și se dedă unui „divan” lipsit de haz pe tema misiunii romanului istoric... Destul, așadar, cu lecturile de plăcere (care au fost mai
Cărți de vacanță by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/3343_a_4668]
-
Radu Țuculescu e convingător în registrul burlesc, reușindu-i exemplar o savuroasă microbiografie a turnătorului de altădată, ajuns politician în epoca postrevoluționară. De asemenea, povestirea oferă două finaluri, nu doar ca reminiscență a fentării cenzurii ca odinioară, ci o soluție postmodernistă. Lașcu se transformă kafkian într-o lighioană, lângă soția oportunistă, fie - propune un al doilea scenariu - se denunță pe sine „prin gura întredeschisă, șuierul împrăștie duhori, precum o mlaștină în care au putrezit toate vietățile”. O povestire buzattiană este Scorpionul
Despărțiri în game diferite by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3011_a_4336]
-
marginalizate sau prea discrete. Atunci interviul își definitivează sensul „înalt” - nu cel publicitar: descoperă și arhivează documente biografice și de istorie literară; se constituie drept îndrumar pentru opera în cauză. Unii gânditori americani consideră mai nou interviul un veritabil produs postmodernist, în care se amestecă drama, monologul, dialogul, suspansul, intriga, memoriile cu jurnalul etc. E vorba, finalmente, despre o reală recuperare a genului: nu doar o dramă documentară și una biografică, fiind, nici mai mult, nici mai puțin, „o viață creată
Explozii controlate by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/3053_a_4378]
-
sufletul lumii (de fapt) aproape două secole mai târziu cu mâinile goale și cu sufletul dezgolit dezarmat în fața haitelor eu o nefericită întâmplare aud: închide ochii vei vedea întunericul zeilor în capul fiecăruia și în fiecare petală Sunt un corb postmodernist intru într-un oraș inexistent caut cu-ndărătnicie în mine eu urâtul și răpănosul ceea ce nu există mă așez lângă tramvai lângă piciorul zmeului visez înălțarea umbra ei mi se arată ca un avertisment într-un răsărit de cenușă din
Poeme de Slavomir Gvozdenovici by Lucian Alexiu () [Corola-journal/Imaginative/2694_a_4019]
-
într-un răsărit de cenușă din piatră și smoală înalț o oglindă imposibilă te-am iubit dar nesăbuința nu se vede rușinat mă înscriu în partidul celor inexistenți gândul meu păcătos apare într-o limbă care se stinge eu corbul postmodernist întâmpin rândunica o îmbrac în public ploile de primăvară vor fi rouă pentru ochii acesteia o ultimă însemnare pe luciul de apă Crnjanski la Timișoara l-am văzut de curând pe Crnjanski înfășurat în manta-i de piatră trecea (însoțit
Poeme de Slavomir Gvozdenovici by Lucian Alexiu () [Corola-journal/Imaginative/2694_a_4019]
-
lor. Specialiștii nu pot face mare lucru împotriva unei mode, dar tocmai pentru că au un rol subversiv nu trebuie să tacă. Specialiștii sînt acum underground-ul și adevărații nonconformiști ai acestei democrații a artei..." Tînărul jurnalist Constantin Vică are cele mai postmoderniste păreri: , Prefer să scriu în alți termeni decît cei estetici. Pentru mine nu există frumos, urît, brut, plăcut/neplăcut, armonios, definitiv, formă, construcție, conținut sau, doamne ferește, înțeles. Sînt conștient că nu fac decît să glosez în jurul unor Ťopereť care
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/11176_a_12501]
-
de primă instanță ale lumii actuale sunt altele decât cele întrupate de Hitler sau Antonescu. Situația a fost perfect ilustrată de gestul, de-acum câțiva ani, al unei cântărețe din Irlanda, Sinéad O'Connor: într-un acces de curaj tipic postmodernist, aceasta a rupt, într-o emisiune televizată în direct, o fotografie a papei Ioan-Paul al II-lea. N-a mai dovedit același curaj când cineva a invitat-o să repete gestul, tot la televiziune, cu fotografia ayatolahului Khomeini. Deși se
Umbra "instructorului C. C." by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/10897_a_12222]
-
viol banal, o pată ireparabilă pe onoarea pianistei ce o împinge la actul suprem masochist, care, pentru maximumul de umilință, trebuie săvârșit în spațiul public. Ironia, căreia, în contextul de față, nu poți să îi aplici altă etichetă decât cea postmodernistă, constă în raționalismul protagonistei pe care îl pretinde neînvins de sentimente. Ca această peliculă să aibă eficiență din plin, Haneke merge pe varianta punct-contrapunct în privința decorurilor: când extrem de formale și elegante (saloane și conservator), când sordide (toalete, debarale). Stilul de
Trilogie de psihologie by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11039_a_12364]
-
fantasmele și fantasmagoriile erotico-psihanalisto-livrești abundă, el are deja ,sound"-ul inconfundabil al scriiturii lui Weyergans, prevestindu-i viitoarea operă. Cu ultimul său roman, autorul se înscrie în ceea ce s-ar putea numi ,un postmodernism clasic", în timp ce Salomé este o scriere postmodernistă ,avant la lettre". Plăcîndu-i să încurce ,ițele", în viață, ca și în literatură, Weyergans însuși atribuia acestui ,tęte-ŕ-tęte" editorial valențele relației dintre ,tată și fiu", tematizate în penultimul său roman Franz et François. Salomé merită în sine o atenție specială
Premiul Goncourt 2005 - Weyergans-Houellebecq 6 - 4 by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/11041_a_12366]