257 matches
-
se găsesc în reprezentările sacre medievale. Însă, ca formă muzicală de sine stătătoare, oratoriul se conturează începând cu anul 1630, sub formă dramatică, dar fără reprezentare scenică: argumentul era biblic sau hagiografic. De obicei, un historicus cântă sub forma unui recitativ evenimentele și succesiunea faptelor, asemenea unui povestitor. Personajele, în schimb, intervin cântând sub formă solistică, în toate acele părți în care discursul este direct; corul intervine în acțiunile corale sau le comentează; instrumentele realizează acompaniamentul și, uneori, execută scurte refrene
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
și a principiului eterogenității: stil vechi și stil galant, belcanto și soliști vocali, cor și orchestră, contrapunct, fugă și imitație (îndeosebi în „Cum sancto Spiritu” sau „Et vitam venturi saeculi” sau „Amen”), toate elementele confluând în aceeași compoziție. Lipsește doar recitativul solistic sec, element ce va rămâne caracteristic formelor oratoriale și operei; acesta este însă înlocuit cu o declamare corală repentină (un fel de recitativ coral) atunci când se dorește - precum în cazul unor mise mozartiene - un tempo mai accelerat. Subliniem faptul
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
Spiritu” sau „Et vitam venturi saeculi” sau „Amen”), toate elementele confluând în aceeași compoziție. Lipsește doar recitativul solistic sec, element ce va rămâne caracteristic formelor oratoriale și operei; acesta este însă înlocuit cu o declamare corală repentină (un fel de recitativ coral) atunci când se dorește - precum în cazul unor mise mozartiene - un tempo mai accelerat. Subliniem faptul că missa-cantata folosea întreg vocabularul idiomei muzicale catolice din perioada la care ne referim, nu numai modelul arhaic alla Palestrina: practic, era folosit întreg
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
nu vorbește niciodată el însuși: în cadrul acestui gen de a scrie trebuie puse toate tragediile, comediile, anumite egloge și dialoguri și, mai pe scurt, toate piesele în care autorul introduce persoane pătimașe, fără să pună nimic de la el. Exegematica sau recitativul este o lucrare ce nu primește nicio persoană vorbitoare în afara autorului, cum sunt toate cărțile din care se învață fie fizica, precum o face Lucrețiu, fie astrologia, ca Aratus, sau agricultura, ca grecul Vergiliu în ale sale Georgice, în afara câtorva
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
urmare să-și aibă reprezentarea separată. Este o imitație prin mișcări, care presupune concursul poetului, al pictorului, al muzicianului și al pantomimei. Ea își are subiectul ei; acest subiect poate fi distribuit pe acte și pe scene. Scena își are recitativul său liber sau obligatoriu, și arieta sa." Importanța pantomimei pe care el o definește "ca pe o porțiune a dramei" este atât de mare pentru el, încât cere ca ea să fie notată. "Trebuie scrisă, spune el în Discursul despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
răspândite, cele în proză (g. asupra relațiilor de familie, g.-anecdotă, g.-povestire) cunosc dezvoltări ample. În acest caz, g. cuprinde scheme poetice similare cu cele din basm, din cântecul bătrânesc sau din descântec. Alteori, prin diverse transformări, poate ajunge recitativ în jocurile de copii sau frământătură de limbă. Procedeul cel mai uzitat în exprimarea enigmei este metafora. „Căciula mutului / în fundul pământului” sugerează plastic ciutura fântânii. Limbajul este adaptat tendinței acestei specii de a ridica dificultăți în dezlegare. O g. bună
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287258_a_288587]
-
implicit al lirei simboliste. Poetul este asociat figurii exemplare a cântărețului orfic, fuziune care avea loc în poezia medievală a trubadurilor și truverilor care erau adesea și compozitori și interpreți ai propriilor balade. În cazul de față, poezia nu devine recitativ, nu este instrumentată erotic, ci posedă o muzicalitate internă reactualizabilă chiar și la o lectură mută. În spațiul picturii, Orfeu devine figura tragică a sensibilității simboliste, expresie a supremației artei, dar și a unei relații în spirit decadent între artă
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]