4,267 matches
-
și mai misterioasă, începând cu care vinul auriu încetează să mai curgă spre inteligență pentru a se întoarce în direcția marelui orice. Atinseserăm stadiul misticismului. În Biblie stă scris: „ Gura vorbește din belșugul inimii.” De-acum înainte, amândoi vorbeam conform Scripturilor. -Sfânta Tereza din Avila are dreptate: „Tot ce se întâmplă este adorabil.” Canicula aceasta, de pildă: nu știu de ce se plâng oamenii de ea. Canicula este adorabilă. -Mai cu seamă când nu muncești și când bei litri întregi de șampanie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
mușcînd din lobul urechii lui Roja, paza bună trece primejdia rea, se gîndește. — Hai că prea le știți pe toate, de parcă voi ați fi ăia curați, picați tocmai în clipa asta de pe altă planetă, spune Curistul. Părințelul citește zilnic din Scripturi și Viețile sfinților, are niște ediții îngălbenite de vreme, zice Roja. — Mare scofală, nu se lasă Curistul, asta nu demonstrează nimic, tot un ciripitor e și el, altfel n-ar fi rezistat atîta timp în culcușul lui confortabil din sînul
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
deocamdată atât: între imaginea tradițională (vom vedea cât de tradițională) a unei femei vicioase, convertită la mesajul evanghelic de către Isus, și cea up to date, a soției legitime a lui Dumnezeu, care este cea adevărată? Există în textele înseși ale Scripturii elemente clarificatoare sau măcar indicii pentru constituirea unui portret veridic, apropiat de realitate, al personajului respectiv? Din capul locului trebuie să afirm că nici imaginea „tradițională”, nici, cu atât mai puțin, cea „hyperdulică” nu cadrează cu informațiile Noului Testament. Totuși
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
peste intrare și văzuse giulgiurile aruncate pe jos. Scena conține câteva elemente bizare, asupra cărora însă nu este cazul să ne oprim aici. În primul rând, cei doi intră, privesc giulgiurile „care se odihnesc”, au revelația învierii (adică a veridicității Scripturii), după care „se întorc la ai lor”, fără a-i acorda nici o atenție Mariei Magdalena. Vin, văd și pleacă! În timpul acesta, Maria Magdalena așteaptă la ușa mormântului, „afară”, precizează textul, și „plângând”. și pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
favorabil Mariei Magdalena. Favorabil: femeia ajunsă în fața mormântului descoperit își dă seama că Domnul a dispărut, dar nu pricepe taina învierii. Îi cheamă pe cei doi discipoli, care, văzând giulgiurile împrăștiate, „au crezut”, adică și-au dat imediat seama că Scriptura s-a împlinit. Îndată ei pleacă, lăsând-o pe Maria Magdalena la ușa „tainei învierii” tot atât de perplexă și de încețoșată ca la început. Ea nu-și dă seama, plecând de la indiciile din mormânt, că Isus a înviat din morți. Stăruința
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o anchetă printre cunoscătorii Noului Testament din mai multe țări și confesiuni. Majoritatea destinatarilor mei s-au recunoscut depășiți, invocând cel mai des formula: „taină indescifrabilă a lui Dumnezeu”. Câțiva mi-au răspuns cu argumentul clasic: trebuia să se împlinească Scripturile. Îmi îngădui să închei subcapitolul cu reacția preotului american ortodox John Breck, care a îndrăznit să meargă ceva mai departe, analiza sa trimițând în chip straniu la teoria borgesiană din „Trei versiuni ale lui Iuda”, despre care voi aminti la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nici un compromis cu puterea în perioada persecuțiilor. În tratatul De Spirito Sancto I,3,54, Ambrozie propune aceeași interpretare ca și Ioan Gură de Aur67. Augustin În fine, Augustin comentează logion-ul, pe care-l consideră cel mai dificil pasaj din Scriptură, în trei texte de genuri diferite: scrisoare, comentariu, omilie (Scrisoarea 185 ad Bonifacium, cap. 49 sq.; Epistula ad Romanos inchoata expositio, cap. 14 sq.; Sermo 71). Mă voi ocupa de pasajul amplu consacrat păcatului împotriva Sfântului Duh din Comentariul neterminat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mesajul mântuitor într-un limbaj omenesc, nu înseamnă altceva decât reafirmarea implicită a transcendenței lui Dumnezeu și nelegitimitatea faptului de a-L reduce pe Fiul lui Dumnezeu la conținutul unei Cărți. Astfel vom înțelege mai just și dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum și soarta rezervată apocrifelor. * Constituirea canonului Noului Testament s-a întins pe o perioadă de aproape două secole, între jumătatea secolului al II-lea și sfârșitul secolului al IV-lea (Sinodul de la Cartagina, 397). Nu voi intra în detalii istorice
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să atrag numai luarea-aminte asupra ezitărilor Părinților din această lungă perioadă și asupra fluctuațiilor din interiorul listei de titluri. „Lista lui Muratori”, Irineu, Origen, Tertulian propun versiuni diferite ale „canonului”, în vreme ce însuși termenul kanon, cu sensul de „conținut normativ al Scripturii”, nu apare decât târziu, în anul 360, în Actele Sinodului de la Laodiceea 79. Până la această dată, termenul desemnează pur și simplu „regula de credință”. Or, ce observăm privind aceste prime liste? În primul rând, conținutul lor diferit, așa cum spuneam; nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un lucru: antrenamentul, contactul susținut cu literatura apocaliptică creează o familiaritate atât de profundă cu acest gen literar, încât abordarea textului ioaneic nu va mai apărea ca un act de eroism hermeneutic. I Voi începe cu un aparent paradox: întreaga Scriptură creștină este o apocalipsă. În accepția lui etimologică, cuvântul apocalypsis înseamnă „dezvăluire”, dezvăluire a unor adevăruri esențiale de către însuși Dumnezeu. Moise a primit pe muntele Sinai tablele Legii din gura lui Iahve. În Cartea jubileelor (numită și Geneza amănunțită), scriere
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
tainele dezvăluite de Dumnezeu. Caracterul inspirat al Bibliei implică și caracterul ei apocaliptic: autorii primesc revelații, au acces direct la misterele divine. Se poate așadar vorbi, fără a cădea în păcatul paradoxului gratuit, despre o „marcă apocaliptică” implicită a întregii Scripturi. Genul literar apare însă abia în secolul al III-lea î.Hr. și nu va căpăta o denumire de sine stătătoare decât în secolul I d.Hr. Într-adevăr, Apocalipsa lui Ioan este primul text cu acest titlu, iar în urma ei vor
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este primul text cu acest titlu, iar în urma ei vor fi numite astfel toate scrierile genului, chiar dacă multe dintre ele îi sunt anterioare. Germenii trebuie căutați în fenomenul profetic 89. Curentul apocaliptic apare după încetarea profețiilor, adică după stabilirea canonului Scripturii iudaice de către Ezdra (la întoarcerea din exilul babilonian, în 538 î.Hr.; ultimii trei profeți, contemporani cu Ezdra, au fost Agheu, Zaharia și așa-numitul Malachia 90). Între cele două experiențe există diferențe și similitudini. Experiența profetică se produce adesea, dar
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
viziune-cadru a lui Isaia. Înțelegem astfel cum ideologia a structurat textul. A doua parte (cap. 6-11) - de fapt, cea mai veche - provine de la o grupare profetică integrată unei comunități creștine din preajma Antiohiei. Această grupare practica o lectură inspirată a Sfintelor Scripturi, încă neorânduite într-un canon. Membrii săi își considerau viziunile ca fiind tot atât de inspirate precum textele comunității. Treptat, structurile din ce în ce mai închegate ale Bisericii au înăbușit sau, oricum, au marginalizat asemenea tipuri de mișcări autonomiste. Prima parte (cap. 1-5) constituie răspunsul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
propune interpretarea devenită deja clasică: În Scriptură este obiceiul de a se da oamenilor numele de fii ai lui Dumnezeu. Cei numiți astfel sunt descendenți ai lui Seth. ș...ț Urmașii săi sunt numiți fii ai lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi, pentru că ei imitau virtuțile strămoșilor lor; numele de fii ai oamenilor a fost dat celor care s-au născut înainte de Seth, adică fiilor lui Cain și, de asemenea, descendenților lor (22,3). Prin urmare, legăturile dintre fiii lui Dumnezeu și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
virtuoase din Noul Testament, cum ar fi Ioan Botezătorul (Mc. 1,2)171. În ceea ce privește problema uriașilor, Augustin o tranșează în modul următor: pe de o parte, ei existau deja și înainte de unirea fiilor lui Seth cu fiicele lui Cain (așa cum susține Scriptura însăși); pe de altă parte, ei sunt prezenți destul de frecvent de-a lungul istoriei, deci faptul că sunt uriași n-are nimic extraordinar. și el citează un caz foarte apropiat de epoca sa: „Acum câțiva ani”, povestește el, „pe când războinicii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aici în discuție Biblia apărută în 1982, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dar care, citez din sumara prefață, „reproduce întocmai textul Vechiului Testament din ediția apărută în 1975 ș...ț. La baza ultimelor trei ediții ale Sfintei Scripturi, inclusiv cea de față, stă Biblia din 1936, tradusă de Gala Galaction, Vasile Radu și episcopul de atunci, Nicodim Munteanu”. Într-o scurtă secțiune finală, voi face câteva remarci și despre ultima diortosire, datorată Î.P.S. Bartolomeu Anania, apărută în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
probabil) au scos la iveală manuscrise ebraice foarte vechi ale tuturor cărților VT, cu excepția cărții lui Esther. Dar manuscrisele ca atare, necuprinse într-o carte canonică (recunoscută așadar de autoritățile religioase), nu au decât o valoare intrinsec-științifică. Canonul integral al scripturii iudaice se formează abia prin secolul I d.Hr., prima tentativă serioasă de sistematizare fiind întreprinsă la așa-numitul „conciliu de la Iamnia”, în anul 90 d.Hr. Evident, constituirea unui „canon” parțial s-a realizat cu mult înainte. 2Regi 22-23 pomenește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Neviim), celelalte cărți sau hagiografii (Ketuvim). Urmează perioada „creștină”, când disputele asupra canonului Bibliei ebraice se radicalizează. Abia la sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. se ajunge la recunoașterea de către toate comunitățile evreiești a unei structuri definitive a Sfintei Scripturi. Dar să revenim cu cinci secole în urmă! Evreii din diaspora, și mai cu seamă enorma comunitate din Alexandria, nu mai cunosc ebraica; prin urmare, nu mai pot participa activ la cult. Necunoașterea limbii părinților și strămoșilor devine un handicap
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
unor termeni teologici ebraici atestă o voință profundă de subminare a autorității rabinice, devenită sufocantă. Cert este că, îmbrăcându-se în veșmântul limbii grecești, gândirea iudaică a câștigat în amplitudine, evitând riscul unei închideri sterilizante în sine. Odată cu traducerea Sfintelor Scripturi într-o limbă universală, iudaismul însuși a devenit „universal”. Numai că acest moment de deschidere a fost urmat, cum spuneam, de unul de repliere. Apariția creștinismului a radicalizat atitudinea nefavorabilă a evreilor conservatori față de Septuaginta, văzută ca principala armă ofensivă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Vocalele pentru fiecare cuvânt erau reconstituite prin lectură, care se făcea cu glas tare și cântat. Acest continuum de consoane putea fi interpretat diferit de fiecare cititor sau comunitate, fapt care ar fi provocat o inflație de versiuni ale Sfintei Scripturi. Din secolul al VI-lea și până în secolul al X-lea d.Hr. - simplific lucrurile de dragul clarității -, câteva generații de specialiști, numiți masoreți, punând la punct un sistem special de semne ce reprezentau vocalele, au ajuns la fixarea și stabilizarea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
patristică, respingând implicit Septuaginta ca text de sine stătător. LXX este Biblia citită și utilizată pentru exegeză de majoritatea Părinților Bisericii. Excepție fac numai câțiva Părinți antiohieni - Diodor, Teodor al Mopsuestiei -, adepții unei interpretări „istoriste”, mai aproape de literalitate a Sfintei Scripturi, spre deosebire de Părinții alexandrini, creatorii și propagatorii metodei de interpretare numită „alegorică”. Părinții n-au resimțit nevoia să învețe ebraica șexceptându-i pe antiohieni și, desigur, pe Ieronim - n.n.ț. Ei aveau doar câteva cunoștințe rudimentare ale acestei limbi, ca și Philon
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
restituie Vechiului Testament caracterul său de profeție și de figură (typos)”. Prin urmare, dacă vrem să insuflăm viață unei teologii profetice ancorate în Scriptură, recurgerea la Părinți devine obligatorie, întrucât „scrierile Părinților sunt în principal un vast comentariu la Sfânta Scriptură care, de la Hipolit al Romei până la Bernard de Clairvaux, constituie domeniul propriu al gândirii creștine”. Pe lângă metoda exegetică pe care ne-o pot pune la dispoziție, Părinții se dovedesc „actuali”, iar aici Daniélou urmează à la lettre Catolicismul lui De
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sistematic și deliberat, neglijat de unii, cu scopul foarte precis de a impune o noțiune vagă pe care ei spun că au preluat-o de la vechii Părinți și mai cu seamă de la cei greci. În plus, sensul literal al Sfintei Scripturi și explicarea lui, făcută cu temeinicie, sub controlul Bisericii, de către atâția exegeți de mare valoare, trebuie să cedeze, după invențiile care sunt pe placul novatorilor, în fața unei exegeze noi, zise simbolice și spirituale; numai astfel Cărțile Sfinte ale Vechiului Testament
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
scos sabia și i-a tăiat urechea servitorului marelui preot? Eram acolo, mai la o parte, am văzut cum i-a pus urechea la loc și s-a lipit de parcă niciodată nu fusese aruncată pe jos ; a zis cu cuvintele Scripturii: "Pune-ți sabia la locul ei, fiindcă toți cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri". Și a adăugat: Crezi că n-aș putea să-L rog pe Tatăl meu și mi-ar pune îndată la dispoziție mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
mult de douăsprezece legiuni de îngeri?". Pe urmă i-a mustrat pe cei care ieșiseră împotriva Lui ca și cum ar fi vrut să prindă un tâlhar, cu săbii și ciomege, și a adăugat: Toate acestea s-au făcut ca să se împlinească Scripturile". Așa că taci din gură și nu vorbi și tu ca tâlharul care-L chinuia și-L mustra când El își dădea duhul pe cruce! Știa El bine ce are de făcut." Și am înțeles, după glas, că plângea. Plângea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]