643 matches
-
aude pe Pausanias făcând morala iubirii, intervine în discuție. Cere lui Eryximachos fie să-l lecuiască de sughiț, fie să-și continue discursul până ce deranjul îl părăsește. Medicul face și una, și alta. Oricum, la începutul cuvântării sale, Aristofan îl tachinează pe medic. O face surâzând și Eryximachos promite să-l ierte. Din perspectivă strict filosofică, intervenția lui Eryximachos este de reținut din două motive: - înțelegerea iubirii ca phylia, și dacă phylia ar fi între doi indivizi, aspectul n-ar depăși
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
altceva nu prea avea de ce să-i fie dor. Dar îi era. Ce te tot uiți prin gard? îl întrebau copiii, ginerii, nurorile și nepoții. El nu le răspundea. Era secretul lui. Ai vrea să mai mergi acolo? îl mai tachinau. Dacă n-ar fi granița, nici prin cap nu ți-ar trece să calci hârtoapele alea. Așa-i, le răspundea. Nu mințea, însă îi era groaznic de dor. Îi era tot mai dor de peisajul de dincolo, de nucul în
[Corola-publishinghouse/Science/1518_a_2816]
-
american era sătul de tot ceea ce era identificat cu transformările culturale din anii '60 și cu înfrângerea din Vietnam, criticul Thomas Powers ataca această varietate de jurnalism literar narativ într-un articol despre oboseala culturală. Mai precis, Powers l-a tachinat pe Tom Wolfe cu întrebarea: "Așadar, romanul trăiește și este așa cum trebuie, fiind considerat oriunde "iubita" oricărui scriitor, ceea ce îmi convine, însă jurnalismul, închis pentru atâta timp în aceste cizme de plumb, și de la care Wolfe a sperat să descopere
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
segmentări și meandre, scrierea derulează instantanee diverse, surprinse în redacții, tipografii, „pe teren”, în căutare de subiecte, în bufete, în cinematografe, pretutindeni unde profesia ori circumstanțe de viață personală îi poartă pe câțiva tineri ziariști. Aceștia discută între ei, se tachinează, își fac foarte sumare confidențe, unii și declarații de amor, deschise sau disimulate, dar ceea ce îi caracterizează e o anume intelectualitate, o vervă livrescă, o predispoziție de a se referi, indiferent de natura conversațiilor, la opere și personalități din toate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289637_a_290966]
-
și Légeron (1995). Patricia (30 de ani) este o tânără adaptată, exceptând eurotofobia sa: roșește puternic în anumite circumstanțe, ceea ce o face să se piardă cu totul. În urmă cu 15 ani, în prezența unui invitat seducător, tatăl său a tachinat-o în legătură cu acneea sa și mania de a se privi în oglindă. De atunci, în ciuda unei psihoterapii întinse pe durata a mai mulți ani, ea nu reușește să scape de acest handicap. Deși elimină anxietatea, terapia cognitivo-comportamentală nu conduce la
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
aude. El devine conștient de defectul său în comunicare, în procesul instructiv-educativ de corectare, în familie și în afară, când reușește să-și dea seama că diferă de ceilalți copii prin incapacitatea de se face înțeles sau când tovarășii săi tachinează încercările lui de a vorbi. Majoritatea cazurilor cu astfel de vorbire nu pot face diferențieri auditive între articularea corectă și cea incorectă. Procesul dezvoltării vorbirii se bazează în aceste cazuri pe o serie de acte compensatorii determinate atât de factori
RHINOLALIA ŞI TERAPIA EI STUDII ŞI CERCETĂRI by Margareta Tomescu () [Corola-publishinghouse/Science/91625_a_93000]
-
noastre. Mi se scula de nu se putea când o vedeam cum înfige acul în curul lui Marian, apoi abia așteptam să-i simt mâna care îmi tatona pielea fundului ciuruit de înțepături. Avea mâinile calde, catifelate. Pe mine mă tachina că mă droghez. Mă bănuia că am față de drogat. Eram suspect, diferit. Și diferența asta trebuia pusă în seama a ceva. Îmi plăcea să cred că îmi făcea curte cu asta, deși poate era doar datoria ei, avea în fișa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
bag mâna în foc dacă-i adevăr sau fabulație. De atunci și-a câștigat Șăfu respectul. Și chiar dacă mulți l-au mai vorbit pe la colțuri, nimeni nu mai avea curaj să-și bată joc de el pe față. Îl mai tachinau, aluzii, dar atât. De-aia m-a impresionat, adică uite, domnule, cum un individ cu o infirmitate probată sau nu, asta nu mai contează, dacă ceilalți cred despre tine că nu ai coaie, atunci te porți ca și cum nu ai avea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
să tragi. Când unul de-al lor rata. Nu ajungea la minge „făr’ un cui de briceag“, îi ziceam să pună mâna de la mână toți din echipă și să-i găsească bocanci mărimea 48. Îl demoralizam pe portarul ăla, îl tachinam, îl îmbolnăveam de nervi. Aici mi-am exersat pentru prima dată vocația pamfletară. Cu aceste invective cu care otrăveam portarii. Trebuia să găsesc mereu ceva nou, amuzant. Lucram sub presiune, pentru ca, în ochii golanilor, să-mi păstrez reputația de gură
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
a izbit de chiuvetă, mi-a fugit din mână. Bea, așa, cu figura aia mofturoasă, râzgâiată. Să mi-o închipui la trei-patru ani, mică și adorabilă, toți îi satisfăceau orice hachiță. O întreb cum era atunci. Îi place să fie tachinată. Nu mai ține minte și nici nu vrea să țină, de fapt. Copil crescut la bloc, îi zic. Fugi, măăăă! Când eram mic, simțeam o plăcere nebună să trag fetițele de păr. Le pândeam să le bat. Nu e bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
științelor politice și al relațiilor internaționale, iar marea lor atracție rămâne, ca pentru toți tinerii, sportul - și cel mai mult fotbalul. Băieții mei cunosc mai multe nume de fotbaliști români decât am știut eu În adolescență și uneori chiar Îi tachinez, Întrebându-i dacă faptul că tatăl lor e român explică afinitatea lor cu România sau admirația pentru fotbaliștii celebri ajunși În marile echipe internaționale! Cert e că nu am fost nevoit să le cultiv forțat interesul pentru țara mea. A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
partide, până când totuși, antrenându-mă vrând-nevrând, am început să fac unele progrese. Acestea îl bucurau mai mult pe adversarul meu decât pe mine. Întâlnea, cât de cât, o rezistență, avea de ce să se mobilizeze pentru a câștiga. Dar mă și tachina, chiar dacă mă prezentam ceva mai bine - cum se obișnuiește pe terenul de sport. Ultima oară când ne-am confruntat forțele, în 1992, m-a privit prin lentilele groase ale ochelarilor și, înainte de-a muta prima piesă, mi-a spus
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
o slăbire severă”. Cînd am intrat în tutungerie, un bătrîn se lăuda că are trecere la cutare vînzătoare de ziare: „și la 12 noaptea îmi dă”. Ca și cum n-aș fi fost de față, femeia de la tejghea a continuat să-l tachineze: „Nu te cred, aia-i încă tînără, îi trebuie morcov tare”. „Dacă-l îngrijești, îl ai”, i-a răspuns oarecum evaziv el. Astăzi, o ospătăriță de la Liceul Pedagogic, prinzînd din zbor vorba unuia dintre invitați (scriitor venit pentru o șezătoare
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
și-a schimbat culoarea politică în momentul aderării la Alianța Civică. Alături de Andrei Plesu, filosof fără doctrină, ce se consideră un Socrate al timpului prezent, Ana Balandiana, poeta dizidentă, pentru ”splendida” poezie cu Motanul Arpagic, Mircea Dinescu, cel care-l tachina pe Ion Iliescu în Consiliul Permanent al Unității Naționale, acest asa zis ”Alexandru Ioan Cuza” al României contemporane a făcut un tandem al adepților Alianței Civice. Dezvăluirile pe care le făcea Emil Constantinescu, poate cel mai puțin implicat în afaceri
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
de ascuns). De altfel și fără telefon unii mușterii de la mesele învecinate îți strică liniștiți cheful și ciorba întreținându-se cu amicii din jur ca și cum ar fi acasă, în bucătăria proprie: cu glas mare, cu hohote de râs ascuțite, cu tachină rii de budoar. Prin orașe s-a răspândit obiceiul ca, din când în când, în piața centrală, o orchestră „de fițe“ să-și instaleze pagode întregi de scule muzicale, cu ajutorul cărora tero rizează sonor, ore de-a rândul, tot ce
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
note rapide, în perspectiva unei răbdătoare încercă ri viitoare: 1. Vorbitorul amuzant. Vrea să te distreze cu orice preț, deși n-are nimic de spus. E plin de glumițe, istorioare în doi peri, calambururi și grimase mucalite. E băiat deștept, tachinează „paradigma feminină a auditoriului“, enervează, în final, pe toată lumea. 2. Vorbitorul competent. Știe. Ascultă vag nerăbdător neroziile celorlalți și intervine decisiv, cu un aplomb mirandolian, pentru a tranșa lucrurile. E autoritar și enciclopedic. De la agricultură la teologie, nimic din ce
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
verbale aduce riscuri reale inclusiv atacatorului. Agresorul poate să se confrunte cu probleme mai mult sau mai puțin grave dacă este surprins făptuind agresiuni verbale ostentative. Din această cauză, cei mai mulți agresori verbali au îmbrățișat utilizarea subtilă a cuvintelor periculoase, întotdeauna tachinând la limita dintre ceea ce este acceptabil și ce este abuziv. Acțiunile împotriva agresorilor verbali sunt, în fapt, de multe ori întârziate cu lunile datorită acestei ambiguități - „Chiar a spus ce mi s-a părut mie că a spus?” Iar agresorul
[Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
frustrarea? În cele mai multe izbucniri de violență fizică, scânteia care a declanșat totul este agresiunea verbală. Luați ca exemplu următorul caz, unul din multe altele. În ultima decadă a anilor ’70, doi angajați ai California State University de la Departamentul Audiovizual îl tachinau regulat pe un om de serviciu, sugerând că erau în posesia unor fotografii pornografice cu soția acestuia. Acești angajați nemiloși au mers foarte departe în a da senzația că dețineau role peste role de film și fotografii cu respectiva femeie
[Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
strigă și m-au rugat să le spun unde și la cine mă gândesc. Eram departe, mă gândeam știi tu unde, la tine și la tot visul nostru. Eram tare fâstâcită la întrebarea lor, că doamna a început să mă tachineze, după care am avut marea satisfacție să-mi dea ea scrisoarea de la tine. Eram jos în mare activitate. Îmi călcam trusoul, am început să le aranjez la valiză. Robotesc toată ziua, în schimb sărbătoarea mi-o las pentru odihnă. Duminică
Alexandru Mănăstireanu : corespondenţă by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/629_a_1301]
-
spune că tare ar fi dorit în clipele acelea să fi fost un fluturaș să vină și să ne vadă pe amândoi cum ciupeam din dragoste. Colegii m-au întrebat cum m-am simțit ca doamnă de ofițer... toți mă tachinează. Țuțule, mereu mă gândesc la tine și numai la tine. Ți-am mai scris, cum am ajuns, eu cred că ai și primit scrisoarea. Așa că poștașul și-a reluat serviciul în mod normal și în privința noastră. Eu nu mă supăr
Alexandru Mănăstireanu : corespondenţă by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/629_a_1301]
-
radio și am ascultat prima emisiune radio. Unchiul a încercat să se lase și de fumat cu ajutorul unui produs al laboratoarelor Vorel de la Piatra Neamț, intitulat „Lasfuma” însă nu prea i-a fost de folos. Un coleg de-al lui îl tachina într-o poezie cu refrenul: „Pe Lasfuma în-buzunar, el îl poartă în zadar”. Seara, unchiul mă pregătea în mod special ca să ajung la nivelul colegilor. După terminarea lecțiilor, verișoara „MELUȚA” (era de cinci ani) mă examina cu multă seriozitate și
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
de istorisire. Imediat după terminarea primului război mondial s-a căsătorit, dar mirele ei, din pricina rănilor cu care a venit de pe front, a decedat la cîteva luni după cununie, deci tata a fost al doilea soț al ei. Pentru ca să-l tachineze pe tătica, zicea dânsa, în noaptea de anul nou, când era vorba despre „vrăjile” care se făceau în acea noapte: „La miezul nopții mergeam în grădină, pe întuneric, fără lumină, și număram la gard doisprezece stâlpi (de lemn), și pe
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
dar uneori mi se pare că e mai curînd o imaginație scenografică decît una regizorală. în orice caz, nimeni n-ar putea spune că e un regizor inspirat de numere muzicale. Muzica lui Sondheim e jucăușă, subtilă și alunecoasă ; ne tachinează în permanență nevoia de ritm posedant și de refren șlăgăros, fără a o satisface vreodată. și e clar că Burton nu știe cum să se joace cu ea. Camera lui stă, oarecum crispată, pe personajul care cîntă, de parcă ar aștepta
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
răspunde cu o voce, după părerea mea, schimbată, ca și când i s-ar fi pus un nod în gât: Da, aud, poartă-te bine și, dacă ai nevoie de ceva, dă-mi un semn!" Camarazii se bucură să-l revadă. Îl tachinează pe tema amorurilor abandonate ispitelor capitalei, dar prea des le achită nota de plată ca bucuria lor să nu fie sinceră. Atmosfera e destinsă și locotenentul capătă iar curaj. N-o fi dracul atât de negru pe cât pretinde comandantul. Cum
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
trec, mă gândesc, să văd și „pe viu”, nu numai la televizor, celebra sală multifuncțională, din care s-au făcut atâtea transmisiuni sportive, în special tenis, dar și arte marțiale, foarte populare la Paris. Câte poeme am ratat - cum mă tachinează prietenii -, fascinat de jocul lui Sampras și Agassi? Va trebui cândva să pretind celor doi o recompensă pentru fidelitate... Mă readuce pe pământ, din această reverie cultural-sportivă, un sunet la ușă. Doi hamali mă întreabă dacă mi-am recuperat toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]