KorAP: Find »[drukola/base=temporalitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...10 11 12 ...43 >

1,062 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

verbului - obiect al comunicării. Raportul dintre „momentul” comunicării (care este totdeauna prezentul locutorului) și „momentul” acțiunii verbale generează timpul noțional (în termenii lui Otto Jespersen 18), care cunoaște trei termeni corelativi, corespunzând celor trei termeni fundamentali în reprezentarea adverbială a temporalității din perspectiva timpului locutorului și a actului lingvistic: azi - simultaneitatea timpul acțiunii - timpul comunicării: prezent ieri - anterioritatea timpul acțiunii < timpul comunicării: trecut (perfect) mâine - posterioritatea timpul acțiunii > timpul comunicării: viitor Timpul gramatical este expresia lingvistică a timpului noțional. Planul său

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
interpretează prin consideraea în ansamblu a semanticii aspectuale, nediferențiată, a celor două ipostaze: aspectul subiectiv (perfectiv-imperfectiv,numit nonperfectiv, în . corelațiel cu opoziția durativ-momentan/punctual - frecventativ) și aspectul obiectiv (incoativ - continuativterminativ). (vol.I, pp.449-467) În procesul comunicării lingvistice, locutorul subiectivează temporalitatea prin modul specific în care și-o reprezintă. Aspectul se dezvoltă ca expresie lingvistică a modului specific de desfășurare în timp - din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
din perspectiva subiectului vorbitor - a acțiunii verbale în interiorul raportului enunț - enunțare. Un conținut temporal poate fi înscris în durata temporală a enunțului, fără raportare la durata enunțării, sau poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a acțiunii nu mai are în vedere

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
poate fi raportat la durata (momentul) enunțării. Considerată în sine, în spațiul temporalității sale, fără raportare la durata enunțării, acțiunea dezvoltă aspectul imperfectiv: cântam. Varianta temporală cântam dezvoltă sensul de trecut, prin raportare la prezentul comunicării, dar, odată fixată această temporalitate (de anterioritate - trecut), desfășurarea temporală a acțiunii nu mai are în vedere momentul vorbirii: „Anul trecut cânta la mare, prin restaurante.”. Nefiind raportată la momentul enunțării, acțiunea verbului este imperfectivă: îi lipsește reprezentarea încheierii sale. Varianta temporală am cântat dezvoltă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
momentul vorbirii: „Anul trecut cânta la mare, prin restaurante.”. Nefiind raportată la momentul enunțării, acțiunea verbului este imperfectivă: îi lipsește reprezentarea încheierii sale. Varianta temporală am cântat dezvoltă același sens, de trecut, prin raportare la prezentul procesului de comunicare. Această temporalitate este concomitent raportată de subiectul vorbitor și la durata (momentul) procesului de comunicare, în funcție de care acțiunea este reprezentată ca încheiată, perfectivă. Opoziția perfectiv - imperfectiv 19 se corelează cu opoziția împlinit - neîmplinit. Sub aspectul cunoașterii din partea subiectului vorbitor, aspectul perfectiv semnifică

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
o reprezintă, aceste opoziții au caracter obiectiv; nu mai reprezintă expresia intervenției (poziției) subiectului vorbitor. În condițiile păstrării termenului de aspect, se impune distingerea a două variante ale categoriei: Aspectul subiectiv - expresia modului specific de înscriere de către subiectul vorbitor a temporalității acțiunii verbale în durata enunțării; Aspectul obiectiv - expresia modului specific de desfășurare obiectivă a acțiunii verbale în durata enunțului. Prin aspectul subiectiv, subiectul vorbitor modalizează temporalitatea acțiunii verbale; el o poate prezenta ca: • perfectivă: Am traversat în fugă bulevardul. • imperfectivă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
variante ale categoriei: Aspectul subiectiv - expresia modului specific de înscriere de către subiectul vorbitor a temporalității acțiunii verbale în durata enunțării; Aspectul obiectiv - expresia modului specific de desfășurare obiectivă a acțiunii verbale în durata enunțului. Prin aspectul subiectiv, subiectul vorbitor modalizează temporalitatea acțiunii verbale; el o poate prezenta ca: • perfectivă: Am traversat în fugă bulevardul. • imperfectivă: Pe când traversam bulevardul, m-am auzit strigat de cineva. Prin aspectul obiectiv, subiectul vorbitor descrie modul de desfășurare sau momente, etape în desfășurarea acțiunii verbale în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
raportului semantic dintre verb (realitate lingvistică) și o acțiune (stare etc.) (realitate extralingvistică), interpretată prin enunțul sintactic - obiect al procesului de comunicare. Situat în centrul actului lingvistic, ca nucleu și condiție esențială a comunicării, verbului îi sunt imanente predicativitatea și temporalitatea. Pe de o parte, activitatea lingvistică înseamnă raportarea, prin intermediul limbii, la o realitate extralingvistică, pe de alta, orice act lingvistic situează în timp și se situează în timp. Fiind o categorie gramaticală circumscrisă actului lingvistic concret, modul presupune aceste două

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
parte, activitatea lingvistică înseamnă raportarea, prin intermediul limbii, la o realitate extralingvistică, pe de alta, orice act lingvistic situează în timp și se situează în timp. Fiind o categorie gramaticală circumscrisă actului lingvistic concret, modul presupune aceste două coordonate - predicativitatea și temporalitatea, precum și înscrierea în opoziția categoriei gramaticale a persoanei. Se înțelege, de aici, că distincția moduri predicative - moduri nepredicative, asociată curent și cu distincția moduri personale - moduri nepersonale, nu are îndreptățire. Formele „nepredicative” - infinitiv, gerunziu, participiu, supin - sunt, în realitate, neverbale

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
nu are îndreptățire. Formele „nepredicative” - infinitiv, gerunziu, participiu, supin - sunt, în realitate, neverbale sau nu sunt exclusiv verbale și, în orice caz, nu sunt „moduri”, întrucât nu exprimă conținutul semantic specific acestei categorii. Cât privește cea de-a doua coordonată, temporalitatea, orice termen corelativ în care se realizează categoria gramaticală a modului există în mod concret printr-o formă temporală. Gramaticile curente vorbesc de variante temporale ale modurilor, din perspectiva considerării modului ca o categorie gramaticală de amplă deschidere, oglindind categoria

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
parte verbul, prin sufixul tematic: „De uitat, n-am uitat nimica, tată.” (I. Creangă) SINTAXA VERBULUITC "SINTAXA VERBULUI" Identitatea specifică a verbului între celelalte categorii lexico-gramaticale (părți de vorbire) se întemeiază pe complementaritatea celor trei dimensiuni: • semantică - procesualitate/dinamism • deictică - temporalitate • sintactică - asumarea predicației Această complementaritate își are originea în modul specific în care se întrepătrund în planul semantic al verbului sistemul lexical și sistemul gramatical al limbii și determină gradul maxim de solidaritate (consubstanțialitate) morfologie-sintaxă, ceea ce face din verb „purtătorul

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
funcției sintactice de subiect: „Viața noastră e o ironie / Minciuna-i rădăcina ei.” (M. Eminescu) „Ne pierdem ca să ne-mplinim.” (L. Blaga) Caracterul consubstanțial al celor două dimensiuni definitorii ale planului semantic al verbului: procesualitatea/dinamismul - trăsătură semantică lexicală - și temporalitatea, trăsătură semantică gramaticală, impun ca imanentă verbului funcția de predicat. Verbe predicative - verbe nepredicativetc "Verbe predicative - verbe nepredicative" Realizarea funcției de predicat este dependentă de conținutul lexical concret al verbului. Capacitatea acestuia de a realiza întreg conținutul predicației (care implică

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
nume predicativ cu dezvoltare propozițională (propoziția predicativă din gramaticile curente), predicatul dezvoltă nucleul unei propoziții complexe: „Lumea-i cum este.” (M. Eminescu) subiect predicat 2. Cea de a doua situație este reprezentată de verbele semiauxiliare (de modalitate, de aspect, de temporalitate). Expresie a interpretării subiective a planului semantic al verbului predicativ care își asumă predicația, aceste verbe realizează predicatul compus: • ca predicat sintetic (verbal): „Am fost totdeauna surprins că nu cunosc limba arabă. Trebuie s-o fi uitat.” (M.Eminescu) „Stânca

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
nu mai poți prinde trenul.” În mod frecvent, planul semantic al gerunziului cu funcție de circumstanțial asociază circumstanțele temporală și cauzală: „Boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguța.” (I. Creangă) Exprimând, prin semantica sa lexico-gramaticală, o temporalitate nedeterminată, gerunziul intră cel mai adesea într-un raport de simultaneitate temporală cu verbul regent: „- Ei, ei! măi Zaharia, zic eu, coborându-ne la vale spre Pașcani: de-acum și munții i-am pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
simultaneitate temporală este, în mod frecvent, estompat sau chiar suspendat, impunându-se doar un sens nedeterminat de circumstanțialitate: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri Flori de tei de-asupra noastră / Or să cadă rânduri, rânduri.” (M. Eminescu) Suspendarea circumstanțialității (temporalității, cauzalității etc.) gramaticale prin absolutizarea trăsăturii semantice simultaneitate este proprie celei de a doua funcții sintactice a gerunziului: complement predicativ, funcție prin care în planul semantic global al enunțului se introduce o acțiune simultană cu acțiunea verbului ca o însușire

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
copulative - este condiționată de capacitatea lui de a-și asuma predicația, funcție fundamentală a actului de comunicare lingvistică, ceea ce implică: • înscrierea conținutului semantic al verbului (și, prin aceasta, a întregului câmp semantico-sintactic pe care îl guvernează) într-un raport cu temporalitatea comunicării, cu originea în eul locutor; • raportarea aceluiași conținut semantic la protagoniștii actului lingvistic prin eul locutor; • autonomia semantico-sintactică a enunțului minimal realizat de verb ca predicat al unei propoziții independente. Toate aceste trei condiții caracterizează întrebuințarea verbului la oricare

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
conținut lexical variabil în funcție de situația de comunicare. Conținutul lexical al termenilor este reprezentat de două straturi semantice: • un sens abstract, constant, rezultând din raportarea la coordonatele (temporale sau spațiale) ale desfășurării comunicării: ieri (= o zi anterioară acestui moment) sau ale temporalității textului: a doua zi (= în ziua următoare unui anumit eveniment reflectat în text) etc. sau la protagoniștii actului lingvistic: aici (= în locul unde mă aflu eu, locutorul), acum (= în timpul în care vorbesc eu, locutorul); • un sens concret, variabil în funcție de dimensiunile spațiale

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
se situează în planul paradigmatic al limbii; cu el adverbul vine în planul sintagmatic al textului, unde primește sensul concret. Adverbe pronominaletc "Adverbe pronominale" Adverbele pronominale sunt adverbe situaționale al căror conținut semantic concret este fixat de coordonate deictice (protagoniști, temporalitatea și spațialitatea comunicării lingvistice) și de coordonate ale textului - obiect al comunicării lingvistice. Sub aspect semantic, adverbele pronominale intră, alături de pronume, în clasa substituenților, iar sintactic, pot avea - și au cel mai adesea - întrebuințare anaforică: „Alături cu bordeiul era sub

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
adverbe de cantitate: mult, puțin, destul, cât de cât, îndoit, întreit, de două ori, de cinci ori etc. • adverbe de frecvență: din trei în trei, a doua oară etc. b. Adverbele circumstanțiale situează acțiunea pe una din coordonatele actului lingvistic (temporalitate sau spațialitate) sau într-un raport semantico-sintactic cu textul (componente ale textului) în care apar, dezvoltând sensuri dependente de situația de comunicare sau constante, independente, preexistente textului. În funcție de planul lor semantic, se disting: • adverbe de timp exprimând timpul, ca moment

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
un brac,/Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”. (Ibidem, p. 134); • exprimă constanța identității unor componente semantic-sintactice: tot: „De-ar fi-n lume numai mâțe - tot poet aș fi?” (M. Eminescu, I, p. 48); • subliniază și nuanțează aspectual temporalitatea acțiunii verbale, în sine, sau cu referire la diferiți factori implicați în desfășurarea acțiunii verbale: deja, abia, de-abia, tocmai: „Și abia plecă bătrânul.../ Ce mai freamăt, ce mai zbucium!” (M. Eminescu, I, p. 147), „Ce ți-e? zise un

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
termenului dependent prin trăsăturile lor semantice definitorii (sau prin una din fascicolul de trăsături din care se constituie planul lor semantic). Aceste trăsături semantice se înscriu cu deosebire în principalele câmpuri semantice, descrise în plan sintactic de un circumstanțial: spațialitate, temporalitate, cauzalitate, finalitate etc. Se adaugă asociativitatea, în diferitele ei variante sintactice. În interiorul acestor câmpuri semantico-sintactice, descrise, adesea la un nivel general, de termenii prin care se realizează funcțiile sintactice (mai ales termeni adverbiali: acasă, aici, acum, acolo etc., dar și

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
general, de termenii prin care se realizează funcțiile sintactice (mai ales termeni adverbiali: acasă, aici, acum, acolo etc., dar și substantivali): Mă duc acasă., Plec acolo chiar acum. etc., prepozițiile descriu, prin trăsăturile lor semantice proprii, diferite aspecte ale spațialității, temporalității etc. Aceste aspecte condiționează compatibilitatea (sau continuitatea) regent-prepoziție - termen dependent. Termenul caracterizat prin autonomie lexicală poate introduce în câmpul sintactic al regentului (verb, substantiv) o dimensiune semantico-sintactică generală - spațialitatea, de exemplu; conținutul semantic deplin, bine determinat, al funcției sintactice este

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
enunțului, prepoziția este dependentă, în primul rând, în mod relativ, de cele două categorii principale impuse de regent: atribut/complement (inclusiv circumstanțial). În dezvoltarea relației de dependență care generează cele două categorii de funcții, în exprimarea sintactică a spațialității și temporalității, termenul atribut este precedat de o prepoziție compusă, formată din prepoziția simplă de și prepoziția proprie termenului circumstanțial: A așezat cărțile pe masă. / Cărțile de pe masă sunt ale tale. A sădit un tei între doi stejari. Teiul dintre stejari e

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
copulative care realizează cel mai frecvent în complementaritate cu un nume, funcția de predicat dar și alte funcții sintactice(subiect, complement etc.); • situează verbul, mai ales când funcționează ca predicat, într-o opoziție categorială de tip sintactic: negația, modalitatea, aspectul, temporalitatea. Ocupă această poziție funcțională: - adverbe de negație: nu, nici: „Nu lua în seamă cântecele grele / Cu care turbur liniștea de-apoi.” (T. Arghezi) - de modalitate: aproape, mai, cât pe ce: Hârsita de mătușa nu mă slăbea din fugă nici în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
p. 68) Observații: Când face parte dintr-un predicat de formă negativă, adverbul mai semnifică încetarea unei anumite acțiuni, stări: „Și, goală ca de suflet, tristă, țara Nu mai găsește, parecă,-nțeles” (T. Arghezi, p. 263) - verbe semiauxiliare (de modalitate, temporalitate, aspect): „ - Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr-o săliță, din cârciumă în bucătărie... ” (I.L.Caragiale), „Cine era să plătească? taica?.” (I.L.Caragiale), „Iată îndărătul palatului Puntea suspinelor pe care treceau cei ce n-aveau

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]