3,183 matches
-
pare impropriu să vorbească despre faptul că I. L. Caragiale „înfățișează”, că „răsfrânge” lumi, când el în fond „aruncă în aer mimesisul”, „sabotează figurativul”, articulând ceea ce criticul numește „mari arhitecturi ale nimicului”. Esențial la Caragiale ar fi astfel mecanismul de construire textuală, al „producerii” și nu al „reproducerii”. Atenția ar fi să fie îndreptată către faptul elaborării și nu spre ce a rezultat, acea imagine a lumii lui Caragiale astfel cum mecanismul producerii textului ne-o propune. „...chiar și când lumea pare
Cheia textuală by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4324_a_5649]
-
temei această dislocare, e plauzibilă? Mircea A. Diaconu aduce în sprijinul ei argumentele pe care i le furnizează abordarea textualistă. Nu i le putem refuza cuiva care rostește apodictic: „Scopul scrisului nu este lumea, ci sinele, dezvăluit sub forma aptitudinilor textuale”. Și privitor la scriitorul în discuție: „În fond, Caragiale nu e interesat de adevărul lumii, ci de felul cum lumea e proiectată ca existență. Lumea chiar există? - sau există o sumă de proiecte ale ei? Oricum nu miezul - care își
Cheia textuală by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4324_a_5649]
-
lor rezultă la capătul unei operațiuni de reconfigurare structurală a textului, menită să le revalorizeze. Uneori, ele sunt urmate de detalieri, alteori manuscrisul adună la un loc secvențe care în prima versiune sunt disparate sau, dimpotrivă, „sparge” în fragmente blocuri textuale care acolo erau compacte. În fine, rânduri din registrul textual principal sunt trecute în cel secundar (intitulat în versiunea întâi Bughi Mambo Rag, iar în aceasta Boogey Mambo Rag) și invers. George Ardeleanu ne livrează un inventar selectiv - dar suficient
O versiune inedită a Jurnalului fericirii by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4323_a_5648]
-
textului, menită să le revalorizeze. Uneori, ele sunt urmate de detalieri, alteori manuscrisul adună la un loc secvențe care în prima versiune sunt disparate sau, dimpotrivă, „sparge” în fragmente blocuri textuale care acolo erau compacte. În fine, rânduri din registrul textual principal sunt trecute în cel secundar (intitulat în versiunea întâi Bughi Mambo Rag, iar în aceasta Boogey Mambo Rag) și invers. George Ardeleanu ne livrează un inventar selectiv - dar suficient de minuțios pentru a fi convingător - al transformărilor pe care
O versiune inedită a Jurnalului fericirii by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4323_a_5648]
-
cu tot dinadinsul (dat fiind că, până va fi regăsită versiunea a doua, proba definitivă lipsește): „Manuscrisul de la Rohia” este a treia versiune a Jurnalului fericirii, rezultată în urma unui proces de contopire a primelor două și de reordonare a secvențelor textuale. Rămâne de elucidat doar un detaliu: fragmentele inedite provin, oare, din versiunea a doua sau sunt introduse direct în cea de față? Până când textul dispărut nu va reapărea, trebuie să ne mulțumim cu întrebarea. Oricum, la sfârșitul lecturii, impresia de
O versiune inedită a Jurnalului fericirii by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4323_a_5648]
-
ficționale a fost răspunsul meu la teoria la modă în anii ’60 conform căreia textul literar nu vorbește despre lume, ci despre el însuși. Eu însă, cînd citeam un roman sau mergeam la teatru, nu o făceam ca să examinez structurile textuale, ci ca să văd ce se întîmplă cu personajele. Nu textualitatea Scrisorii pierdute mă interesa, ci cum acționau Tipătescu, Zoe, Trahanache și ceilalți. Lumea proiectată de opera literară mi se părea - și mi se pare încă - aspectul ei cel mai important
Toma Pavel: „Ființa umană nu trăiește numai și numai exact unde și cînd se află” by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4321_a_5646]
-
să facă o psihanaliză a operei epistolare - e un critic prea fin pentru o asemenea grosolănie -, Dan C. Mihăilescu scoate la iveală geologia sufletului caragialian și, subsecvent, tectonica unei narațiuni confesive de o năucitoare versatilitate. Consecințele acestei desfolieri a travestiurilor textuale depășesc cu mult simpla reevaluare a corespondenței. Caligrafia plăcerii este un concept ce redesenează, de fapt, portretul spiritual al lui I. L. Caragiale. Însă nu toți cititorii lui „nenea Iancu” au la dispoziție cele două ediții critice consacrate (Zarifopol - Cioculescu - Liviu
Caragiale reinventat by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4208_a_5533]
-
București. În realitate, Caragiale se bălăcește printre personajele sale - și în limbajul personajelor sale - ca într-un lichid amniotic, trecând de la unul la celălalt (cum se întâmplă și în epistole) cu ușurința unui Ariel, care ia, la momentul potrivit, chipul textual al interlocutorului, mimându-i genial, până la completa identificare, dicțiunea ideilor, lexicul și stereotipurile de gândire. Astfel, avem un Caragiale berlinez foarte amuzat de vizita pe care - după insistențe repetate - i-o face Delavrancea (în scrisoarea din 7/20 iulie 1905
Caragiale reinventat by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4208_a_5533]
-
o tehnică extrem de curentă în lumea universitară americană, și anume o close reading (în combinație cu critica receptării și critica biografistă), dar tentația sa, cumva mărturisită la finalul monografiei, este să se cufunde complet, să se piardă în hățișul lumii textuale. Absorbit de lumea textelor faulkneriene, fascinat în primul rând de personajele sale, criticul devine un fel de entitate subiectivă obiectivată sau impersonalizată, care se desfășoară concomitent cu derularea textului comentat, inefabilul actului critic dublând inefabilul lumii sondate. La drept vorbind
Ce rămâne? by Raluca Dună () [Corola-journal/Journalistic/4209_a_5534]
-
nebunia”, sintagme și teme frumoase, dar analiza în sine a operelor deviază de la subiect și nu aș putea spune că există concluzii ferme despre „ce rămâne” din fiecare și în ce sens..., mai ales raportat la problema comunicării acestei lumi textuale cu lumea „omului de azi”. Sorin Alexandrescu, în monografia sa din 1969, trecând în revistă exegeza faulkneriană și oprindu-se la „masiva lucrare” a lui Cleanth Brooks, consideră că acesta ar pierde esențialul, și anume „organizarea” lumii faulkneriene, pierzându-se
Ce rămâne? by Raluca Dună () [Corola-journal/Journalistic/4209_a_5534]
-
transcrie al doilea nivel al jurnalului lui Ioan Pîntea din Proximități și mărturisiri. Sînt critici care au remarcat, cu dreptate, faptul că în volume precum Mormîntul gol sau Casă Teslarului se rostesc, deopotrivă, poetul și duhovnicul; acum această relație (sub)textuala e mărturisita în jurnal. Astfel, Ioan Pîntea, în 2006, între experiențele lirice din Grădina lui Ion și Casa Teslarului, adică, scria Canonul Sfîntului Pahomie de Gledin, mărturisind „o experiență poetica și duhovniceasca fără egal”; episodul, datorat „îngerului păzitor”, îl învăța
Îngerul lecturii și scrisului by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/4225_a_5550]
-
Ivănescu, Sorin Mărculescu și Ștefan Stoenescu. Cel din urmă, dăruit profesor și traducător, descrie sintetic, deja prin titlul prefeței, evoluția complexului univers liric al acestui reprezentant de seamă al modernismului european: este vorba de o elaborare a unei „noi expresivități textuale”, pe traiectoria descrisă de „angajările Sinelui însingurat” atât în structurarea unui „discurs meditativ asupra imperativelor istoriei”, cât și în „asumarea unor experiențe transcendentale prin funcția cognitivă a imaginației”. Despre americanul T.S. Eliot, naturalizat britanic, nu putem vorbi decât în termeni
T.S. Eliot sau aventura poetică totală by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/4252_a_5577]
-
de complexe, de vreo mefiență față de influențe. T.S Eliot mânuiește aluzia cu o extraordinară nonșalanță, el face cotidianul să coexiste cu mărețul, chemând în jurul creației sale, simbolic, întreaga umanitate, în stare, potențial, să devină un furnizor perpetuu de complicități textuale, până la a face din poezie un strălucitor tăiș de sabie. Jocul de sclipiri, de enunțuri apodictice ține cititorul în suspans, în așteptarea unei dezvăluiri care să schimbe lumea ori a unei lovituri de teatru, deși, finalmente, nu se întâmplă nimic
T.S. Eliot sau aventura poetică totală by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/4252_a_5577]
-
dintre cele două mari teorii antinomice asupra procesului lecturii („descoperim” sensul sau îl „construim”), Steinhardt le alege pe... amândouă. Mai exact, el preia de la prima ideea că „Autorul nu a murit” și că a depus el însuși sensul în structurile textuale, dar, în același timp, nu neagă nici diagnosticul diferențial al celeilalte teorii, și anume activitatea inventivă, de „producere”, nu aceea simplă de „reproducere” a sensului, de către cititor. Spectaculosul acestei din urmă eventualități, a „construirii” sensului, îl seduce în egală măsură
Idiosincraziile unui pseudoînfrânt. N. Steinhardt văzut de Adrian Marino by Adrian Mureșan () [Corola-journal/Journalistic/4289_a_5614]
-
tărâmul virtual în care totul e posibil, un joc imanent, cu toate piesele date pentru totdeauna, asemenea șahului, și în care ceea ce contează este arta combinatorie. Li s-a reproșat întotdeauna gratuitatea, artificiul, livrescul, și, într-adevăr arta lor, predominant textuală, are ceva din tehnica laborioasă a împăturirii foii de hârtie în origami-ul japonez. Ei aproape că nici nu au produs opere propriu-zise, ci un continuum textual, din care, pentru necesități editoriale, au decupat uneori zone mai coerente pe care
Jocuri, vitrine, strategii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4469_a_5794]
-
s-a reproșat întotdeauna gratuitatea, artificiul, livrescul, și, într-adevăr arta lor, predominant textuală, are ceva din tehnica laborioasă a împăturirii foii de hârtie în origami-ul japonez. Ei aproape că nici nu au produs opere propriu-zise, ci un continuum textual, din care, pentru necesități editoriale, au decupat uneori zone mai coerente pe care le-au numit «romane», «nuvele» etc. ” (pp. 110 - 111). Sigur, nu până la capăt, dar ultima frază s-ar putea aplica și scrisului lui Mircea Cărtărescu însuși. Și
Jocuri, vitrine, strategii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4469_a_5794]
-
Cervantes, ca și al multor mii de anonimi: al marilor și micilor artiști din toate timpurile, care nu și-au transformat masa de lucru în tarabă de zaraf.” Sunt cuvinte care preced finalizarea trilogiei Orbitor. Pe care, apropo de continuumul textual, o regăsim, sub formă de trailer, în chiar povestirea care dă titlul întregului volum. Ochiul căprui al dragostei noastre este, în logica acestei bucăți similimemorialistice, străbătute de parfumul aspru al ficțiunii, rezultatul unei adorabile coregrafii puse la cale din priviri
Jocuri, vitrine, strategii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4469_a_5794]
-
experiențelor mistice care, la suprafață sau în profunzimi, modulează proza joyceană. Fără a fi un autor religios, Joyce utilizează religiosul ca factor de structurare a romanului. Acesta reprezintă nu doar un model de „inițiere în viață”, ci și de organizare textuală. Dificultățile traducerii sunt incomparabil mai mari decât în cazul Oamenilor din Dublin. Ele pornesc chiar de la titlu (în engleză, A Portrait of the Artist as a Young Man, relativizează și particularizează, subliniind unicitatea experienței, faptul că acesta e doar unul
Joyce și alți clasici by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/4485_a_5810]
-
false apropieri, fie coincidențe bazate pe caracterul comun sau general al afirmațiilor pe care le conțin. Această îndrăzneață exagerare face ca verdictul aproximativ al lui Zevedei Barbu să fie, prin comparație, mai apropiat de realitate. Pe lângă concluziile extrase din analiza textuală, Marta Petreu a avut însă și niște revelații (apocálypsis), a căror sursă rămâne inaccesibilă celor lipsiți de legături simpatice cu experiența mistică servită în împachetarea autoarei engleze. Ocupându-ne de ele, nu vom putea recurge așadar decât tot la analiza
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
pentru a folosi termenii Carmeliei Leonte, constituind ceea ce se numește geneză reciprocă. Carmelia Leonte vorbește, cu dreptate, despre scena interioară a oricărei ființe uma-ne și despre actorul din noi, confirmând, o dată mai mult, ipotezele unor teoreticieni ai textului literar: "Tipologia textuală spune Julia Kristeva în Recherches pour une sémanalyse este teatrală: stabilește o scenă unde eul se joacă pe sine, se multiplică, devine actor și cheamă în acest act spectatorul cuprins și jucat ca unul din elementele neprivilegiate ale scenografiei", iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
și mai puțin decât un om; mai puțin, în măsura în care se consideră o simplă ființă rațională, aridă, condamnată la singurătate; mai mult, în măsura în care se multiplică pe sine, mimează diverse vieți care se consumă scenic." Relația teatrală, în expresia ei scenică ori textuală, este un mod de sfidare a morții, observă Carmelia Leonte, dar și un spațiu de siguranță, de securizare a ființei pentru că, iată, chenarul alb din jurul textului și scena, cu aspațialitatea ei (avanscenă, față și spate de cortină, arlechinii, fosa, culisele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
a scoate din anonimat simpla meditație diurnă, contemplația temporară, spleenul cotidian, aceeași tendință de a supradimensiona evenimentul, însă finalitatea narativă este tocmai cea opusă: în proza sa de început, dominată de senzualism palpitul vieții) și investigație, ele sunt însăși magma textuală, scopul ultim, motivul pentru care se petrec diversele acțiuni. Așezarea unui amănunt în centrul de semnificații al textului, de la care pornesc ramificările ulterioare, dovedește cum o întreagă lume, un univers narativ se poate articula în jurul celui mai banal și mai
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
mare intensitate a trăirii, desăvârșit condusă de autor, este cea în care apare Oreste, aducând urna cu pretinsa lui cenușă; indicațiile scenice sunt de mare importanță: Electra o strânge în brațe, jocul actoricesc presupune sugerarea unei dureri sfâșietoare; în plan textual, Electra pronunță un monolog plin de jale care îl impresionează într-atât pe Oreste, încât își mărturisește identitatea. El intră în palat și își lovește mama; nici în această clipă, Electra nu se lasă înduioșată de țipetele celei care i-
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
consemneze în dreptul numelui HORIA GÂRBEA: comedian... Spectacolul schițelor dramatice din Doamna Bovary sînt ceilalți și Mephisto este rezultatul unui procedeu ale cărui funcții și consecințe sînt duse la extrem: intertextualitatea. Dacă pînă acum, în teatru, ea se recunoștea prin alunecări textuale numai în planul limbajului antrenat sau de care se lăsau antrenate personajele, la Horia Gârbea memoria culturală a autorului permite chiar personajelor consacrate de literaturi (mai) vechi să intre, cu nonșalanță, în scenă. Personaje al căror stagiu "dramatic" (literar) conveniserăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1557_a_2855]
-
într-o pagină de poezie veritabilă, chiar și ghetoul se metamorfozează, se colorează; uneori, dispare. După cum, simetric, suferința și moartea, figurate într-un poem aproape ceremonial și o parabolă cvasiperfectă ca Telenovela leoaicei Niobe, nu se volatilizează printr-un hocus-pocus textual, ci se amplifică și se multiplică, arătându-și condiția de funestă generalitate. Cu o desfășurare mai amplă, această "telenovelă" dă cele mai puternice pagini ale volumului și va rămâne o piesă de forță oricând antologabilă: "Niobe, leoaica virgină din savanele
Ghetoul galben by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/8699_a_10024]