263 matches
-
ostilă. Două din cele trei cicluri ale volumului sunt consacrate, după observația lui Nicolae Manolescu, în bună măsură, poeticului, facerii poeziei, a poemelor care, la rândul lor, ca într-o complicată alchimie, îl scriu ele însele pe poet. Pe urmele textualiștilor, încrederea lui B. în puterea întemeietoare, recuperatoare a cuvântului și în valoarea lui ordonatoare de lumi este majoră; cuvântul nu înseamnă doar un substitut al realului, ci este chiar acest real, anunțând ivirea unor stări-limită, tensionate, insinuarea unor momente de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285526_a_286855]
-
P. discreției aproape maladive. Scriitor care stăpânește povestirea cu un har nu deseori întâlnit, mai puțin dispus să fructifice artistic „viziuni”, cât să regizeze ingenios momente de viață, scoțându-le din banalul cotidian, artizan al cuvintelor, dar fără patima jocurilor textualiste, P. lasă criticii dreptul de a atrage atenția cititorilor asupra cărților sale. Ceea ce s-a întâmplat cu voci dintre cele mai avizate, care s-au pronunțat fără rezerve: Mircea Martin („are stofă de adevărat prozator”), Nicolae Manolescu („ilustrează admirabil procedeul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288791_a_290120]
-
din capitolul Caragialism în tendințele și căutările "Școlii de la Târgoviște". Precursori ai postmodernismului românesc, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu au ei înșiși un precursor în Caragiale. Prin omologii interferente și reproductive, toți trei au asimilat tipologia și intuițiile textualiste ale maestrului: "mozaicarea discursului, fărâmițarea ficțiunii, indeterminarea, ambiguizarea". Privirea globală asupra absurdului comic caragialian îi permite Loredanei Ilie să imprime o imagine valorizatoare dramei Năpasta, descalificată valoric de Paul Zarifopol, în eseul Publicul și arta lui Caragiale. Defectele amendate de
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
zici că ai fost la Cluj și am simțit urcând scările că mi se taie ceva de la genunchi. Înregistrarea pare a avea o motivație de ordin filologic, o "lăsare a cuvintelor în libertate" în sensul totalei neimplicări auctoriale, un interes textualist precizat ca atare, printr-o inserție metatextuală: Ajuns acasă, chiar înainte să mănânc, am deschis un caiet și am notat repede, cu un scris urât pe o pagină și jumătate, exact textul de mai sus între ghilimele. L-am notat
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
realist, în care sunt propuse trei variante de încheiere a unui proiect de roman realist, departajate pe baza unei analize psihologice în răspăr, a tipurilor de cititori amatori ai fiecărei formule în parte. Departe de a fi apanajul exclusiv al textualiștilor optzeciști, "transparența textuală" experimentată de Caragiale a fost practicată ludic, fără să fie interesat de denumirea procedeului, și de Eugen Ionescu în paginile eseurilor critice din Nu. Din arsenalul "ghidușiilor" prin care tânărul "neserios" erijat în critic literar "se amuză
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
poietician"22, atât în planul producției literare, cât și în cel al teoriei, expusă direct în Câteva păreri și O bună lectură. În concluzie, caragialismul se manifestă în proza scriitorilor târgovișteni în primul rând prin asimilarea constructivă a unor intuiții "textualiste" precum mozaicarea discursului, inventarierea și fărămițarea continuumului ficțiunii, indeterminarea, ambiguizarea sau transparența textuală, conștientizarea actului creativ. Experimentul caragialian devine model stimulativ, exercitând, cum am văzut, o influență productivă concretizată într-un nou tip de scriitură, caracterizată esențial print-un înalt
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
investigației este lărgit dincolo de fruntariile literaturii franceze (J.-J. Rousseau, E.T.A. Hoffmann, E.A. Poe, Nathaniel Hawthorne, H. Melville, Baudelaire, Eminescu, Creangă, Macedonski, Rimbaud, Mallarmé, Valéry, Kafka, V. Voiculescu, Jean Ricardou, Michel Butor ș.a.). Demersul teoretic-critic al lui C., deși „textualist”, nu se perimează, pentru că implică o rezervă ironică (față de doctrină) și prezintă o excelență a „realizării” care transcende orice mode culturale. În Mari corespondențe (1981), eseistul se ocupă de „corespondența” dintre, pe de o parte, opera destinată publicării și, pe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286252_a_287581]
-
de „valul” poetic, autorul își mobilizează și aici acele resorturi care deconspiră vocația sa „celestă”. De fapt, mai nimeni nu a reținut că el ar fi altceva decât poet, deși a experimentat destul de perseverent în proză, fiind în egală măsură textualist, „realist magic” (Ion Vlad) sau „postmodernist” (Liviu Petrescu). În poezie, în schimb, s-a menținut în permanență la aceeași cotă, înaltă, determinată în primul rând de constanta sa esențială: ironia. Cu această „armă”, mai mult decât o unealtă, P. s-
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289006_a_290335]
-
al onirismului alegoric, replică la alegoria morții din finalul baladei folclorice. Cuvântul nisiparniță (1994), carte bilingvă (textul începe în limba română, treptat apar tot mai frecvent ample secvențe în franceză, astfel încât spre sfârșit curge exclusiv în limba franceză), este jurnalul textualist și autoreferențial al migrării lingvistice a lui Ț. În Roman de citit în tren (1993), propria rescriere în românește a cărții Roman de gare, subiectul ar fi realizarea unei ecranizări a nuvelei Așteptare, făcută de un regizor identificat cu autorul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
destinată publicului francez (autorul a dat în 1997 o variantă în românește, însă inferioară originalului). Câteva chestiuni - identitatea (individual-biografică, cultural-etnică), limba maternă, puterile, limitele și șansele literaturii - sunt tratate sub semnul postmodernismului radical, cu un recurs masiv la felurite artificii textualiste. Sub titlul Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite (1993), Ț. și-a adunat cea mai mare parte a publicisticii postdecembriste, alături de câteva articole mai vechi. Un român la Paris (1993) conține secvențe din jurnalul parizian (decembrie 1970 - decembrie 1971) și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
preluate din cărțile precedente ale scriitorului, Dumitru Țepeneag procedează la o permanentă deconstrucție a universului exterior, ce își dezvăluie la tot pasul în felul acesta precaritatea nu numai în plan moral, ci și ontologic. OCTAVIAN SOVIANY D. Țepeneag este primul „textualist” (în traducere: primul postmodernist) român apărut într-un moment (sfârșitul anilor ’60) când „optzeciștii” noștri abia se născuseră, iar „Școala de la Târgoviște” își făcea încă temele în atelier. Spun toate acestea pentru că, în vânzoleala care există azi în viața literară
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
broasca țestoasă, L, 1991, 3; Ov. S. Crohmălniceanu, O partidă de șah câștigată magistral, CC, 1991, 8-9; Valeriu Cristea, Când absurdul devine firesc, ADV, 1991, 522; Corin Braga, Halucinaria - resurecția onirismului, RL, 1992, 6; Eugen Simion, Mitul mioritic în variantă textualistă, L, 1992, 7; Gabriel Dimisianu, Onirismul subversiv, RL, 1992, 10; Un roman în dezbatere: „Nunțile necesare”, CNT, 1992, 17 (semnează Ioan Groșan, Traian T. Coșovei, Florin Sicoie, Gheorghe Iova); Cornel Ungureanu, Țepeneag și ai săi, O, 1992, 20; Corin Braga
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290151_a_291480]
-
de o irezistibilă nevoie de exteriorizare. Ori Eminescu avea ceva de spus. Atitudinile, trăirile simpatetice ori empatetice, aspirațiile subiective specifice geniului constituie cheia demersului cognitiv și, de ce nu, capacitatea de receptare venită din disponibilități interioare individuale, semnificantul, după ultimele teorii textualiste. Poezia (În speță „Împărat și proletar”, „Scrisoarea III” și altele) nu reproduce evenimente istorice și nici concepte sociale, dimpotrivă, așa cum arată Hegel, „arta este modul de a cuprinde ideea absolută” prin intermediul unui fapt particular. Eminescu era prea profund ca să reducă
Repere istorico-literare : univers informaţional pentru cei interesaţi de pregătirea examenului de bacalaureat by Ioan Baban () [Corola-publishinghouse/Science/91623_a_93263]