300 matches
-
trebui să iubească un alt soț, nici un alt fiu." 4.2.3. "Statornicia" lor În fine, comportamentul trebuie să fie "statornic". Personajul, pentru a fi credibil, nu trebuie să-și schimbe comportamentul fără motiv. O asemenea incoerență ar păta acțiunea verosimilului. "Rămâne să vorbim de egalitate, scrie Corneille în Discursul pentru Poemul dramatic, care ne obligă să păstrăm personajelor noastre până la sfârșit comportamentele pe care li l-am dat la început: Servetur ad imum Qualis ab incepto processerit, et sibi constet
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
introducem persoane cu un spirit ușor și inegal, dar și atunci când, păstrând egalitatea în interior, oferim egalitate în exterior, după caz." Pentru teoreticienii secolului al XVII-lea, nu poate fi vorba de adevărul personajului când aceste trei condiții, indispensabile păstrării verosimilului obișnuit, nu sunt îndeplinite. De aceea, personajul Ximenei, în Cidul, nu le apare credibil, căci comportamentul său nu este nici "potrivit", nici "statornic". El păcătuiește față de bunăcuviința internă. Chapelain, în Despre Poezia reprezentativă (De la Poésie représentative), definește buna creștere în funcție de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Despre Poezia reprezentativă (De la Poésie représentative), definește buna creștere în funcție de coerența trăsăturilor de comportament ca "nu ceea ce este cinstit, ci ceea ce se potrivește persoanelor fie bune, fie rele, așa cum sunt ele introduse, în piesă". Cuviincios este adesea la el echivalentul verosimilului. Calificată drept "impudică" și "scandaloasă", după cum reiese din judecata emisă de Chapelain în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul, atitudinea Ximenei nu satisface "conveniența", căci ea este în contradicție cu rangul eroinei. Faptul că Ximena acceptă să-l primească pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care numeroși teoreticieni ai clasicismului o interpretează în mod eronat sau o trec sub tăcere. Un asemenea tratament al "comportamentului" dovedește, din partea amândurora, o egală admirație pentru o înaltă virtute sau pentru marea crimă. El nu este compatibil decât cu verosimilul extraordinar spre care merge preferința lor. Astfel de personaje, ieșite din comun, nu ar putea intra într-o acțiune condusă de verosimilul obișnuit. 4.3. Verosimil și limbaj dramatic Pentru a asigura verosimilul acțiunii prin coerența personajului, trebuie nu numai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
amândurora, o egală admirație pentru o înaltă virtute sau pentru marea crimă. El nu este compatibil decât cu verosimilul extraordinar spre care merge preferința lor. Astfel de personaje, ieșite din comun, nu ar putea intra într-o acțiune condusă de verosimilul obișnuit. 4.3. Verosimil și limbaj dramatic Pentru a asigura verosimilul acțiunii prin coerența personajului, trebuie nu numai ca "trăsăturile de comportament" să fie "potrivite", "asemănătoare" și "statornice", dar și ca ceea ce spune el să fie credibil. O asemenea exigență
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
crimă. El nu este compatibil decât cu verosimilul extraordinar spre care merge preferința lor. Astfel de personaje, ieșite din comun, nu ar putea intra într-o acțiune condusă de verosimilul obișnuit. 4.3. Verosimil și limbaj dramatic Pentru a asigura verosimilul acțiunii prin coerența personajului, trebuie nu numai ca "trăsăturile de comportament" să fie "potrivite", "asemănătoare" și "statornice", dar și ca ceea ce spune el să fie credibil. O asemenea exigență privește cele două genuri în uz în epoca clasică și în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi reprezintă, și să-i fac să vorbească en honnêtes gens29, și nu ca Autori." Un număr oarecare de forme care subliniază convențiile de teatru, folosirea versului, recurgerea la monolog sau la aparteu, introducerea unor lungi povestiri, riscă să dăuneze verosimilului dialogului. 4.3.1. Versul în discuție Versul este un limbaj foarte îndepărtat de conversație. Toți autorii dramatici sunt de această părere în epoca clasică, chiar dacă Corneille prezintă, în Aviz cititorului 30 la Văduva, versurile comediilor sale ca pe o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să pierd dorința de a lucra vreodată la poezia scenică chiar dacă aș avea o puternică înclinație. Și în această privință limba noastră se poate declara mai nefericită decât altele, fiind obligată, în afara versului, la tirania rimei, care înlătură teatrului orice verosimil și orice credit celor care aduc acolo vreo scânteie de judecată." Limbaj al convenției, versul este, după părerea lui, de evitat pe scenă. El îi citează ca modele pe autorii dramatici italieni sau spanioli care, în majoritate, utilizează în mod
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
toate celelalte fiind în proză sau în vers liber care aproape că nu se face simțit; în afara creatorului de rime Lope de Vega, toți spaniolii, care de altfel desconsideră toate regulile din teatru, au avut grijă să nu păcătuiască împotriva verosimilului în această privință, lucrând, ca și italienii în comediile lor, în proză sau în versuri fără rimă. Numai noi, ultimii barbari, mai păstrăm acest abuz, și ce-i mai rău, nu văd cum l-am putea abandona." Tot în numele verosimilului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
verosimilului în această privință, lucrând, ca și italienii în comediile lor, în proză sau în versuri fără rimă. Numai noi, ultimii barbari, mai păstrăm acest abuz, și ce-i mai rău, nu văd cum l-am putea abandona." Tot în numele verosimilului condamnă și d'Aubignac folosirea versului. Tragedia sa în proză, Zénobie, piesă scrisă în 1640 și publicată în 1647, trebuia să fie precedată de o "apologie a prozei contra versurilor", dacă ne luăm după Părerea librarului (Avis du libraire)32
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în această privință, scriind, în Argument la Andromaca, că "versurile care sunt recitate la teatru sunt presupuse a fi în proză: noi nu vorbim în versuri în mod obișnuit, și fără această ficțiune, măsura și ritmul lor ar ieși din verosimil."33 Pe de altă parte este convins, contrar lui d'Aubignac, că niște versuri inegale sunt mai apropiate de limbajul conversației decât alexandrinul prea regulat. Dacă l-am crede pe Aristotel, scrie el în Examen la Andromeda, trebuie să ne
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vorbirea obișnuită, și ar simți ardoarea și elanul unui spirit ce nu are decât pasiunea drept ghid, iar nu regularitatea unui autor care le rotunjește în același fel." Unii teoreticieni ai clasicismului, d'Aubignac în special, au încercat să justifice verosimilul perfecțiunii formale a stanțelor prefăcându-se a crede că personajul le-a compus în culise, înainte de a intra în scenă. Corneille subliniază absurditatea unei astfel de explicații. "Însă nu aș putea aproba ca un actor, scrie el în Examen la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adevărată conversație. Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect căutat. De aceea teoreticienii dramaturgiei clasice se străduiesc să șteargă aspectul convențional al acestor două categorii de limbaj dramatic, pentru a le face compatibile cu verosimilul. În monolog, personajul vorbește cu voce tare pentru el însuși. El nu pare să se adreseze spectatorului. El nu ar putea nici să fie auzit de un alt personaj a cărui prezență pe scenă ar ignora-o. Acest limbaj interior
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu monologul interior care li se întâmplă zilnic tuturor oamenilor ce nu sunt complet stupizi." Corneille urmează același drum. Povestirea, după părerea lui, nu ar putea apărea decât dacă este motivată de starea sufletească a celui care o pronunță. Pentru ca verosimilul să fie parțial păstrat, trebuie ca spectatorul să aibă sentimentul că personajul se află atunci într-o stare de descumpănire atât de mare, încât nu-și dă seama că-și exprimă gândurile cu voce tare. "Nu vreau să spun că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar face Monologul și-ar reține vocea, ar trebui ca celălalt să-i remarce toate acțiunile, ca ale unui om care ar visa profund și care ar fi muncit de o neliniște violentă. Astfel poate că s-ar putea păstra verosimilul și face un frumos joc de Teatru." Aparteul, care oferă o situație de vorbire tot atât de nerealistă ca și monologul, riscă și să distrugă iluzia. D'Aubignac îi subliniază, în nenumărate rânduri, neverosimilul. "Este foarte puțin rezonabil (orice ar spune despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acorde uneia singure." Aparteul nu poate fi lung, căci prezența interlocutorului nu mai are atunci rațiune de a fi, cu condiția ca autorul să reușească, printr-un tur de forță, să-și legitimeze tăcerea. Pentru a păstra un minimum de verosimil, d'Aubignac fixează trei condiții la care trebuie să subscrie aparteul. El nu ar trebui să depășească un vers: În ceea ce mă privește, cred, scrie el, că două versuri nu pot fi acceptate, că o jumătate de vers este măsura
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să-l amuțești; și orice-ai face, trebuie să fie totdeauna cineva care să vorbească." 4.3.3. Motivarea povestirii Versul, recurgerea la monolog și aparteul, forme care nu există în conversație, nu sunt singurele care să pună în pericol verosimilul. Povestirile, care totuși ocupă un număr mare din conversațiile noastre, riscă și ele, prin abundența și lungimea lor, să dăuneze verosimilului vorbirii personajelor. Este mai bine ca în teatru să arăți decât să povestești. Toți autorii dramatici au afirmat acest
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
recurgerea la monolog și aparteul, forme care nu există în conversație, nu sunt singurele care să pună în pericol verosimilul. Povestirile, care totuși ocupă un număr mare din conversațiile noastre, riscă și ele, prin abundența și lungimea lor, să dăuneze verosimilului vorbirii personajelor. Este mai bine ca în teatru să arăți decât să povestești. Toți autorii dramatici au afirmat acest lucru, chiar și Racine, la care povestirile abundă. În prima Prefață la Britannicus, detractorilor săi care îi reproșează că o readuce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
artificiu, iar diversitatea figurilor sale nu te face deloc să regreți timpul pierdut cu ea." Povestirea are totuși apărători printre docți. Chapelain ia cu atât mai multă bunăvoință partea povestirii împotriva celor care o judecă plictisitoare, cu cât ea satisface verosimilul, cu condiția totuși să fie motivată, pentru că-și are locul în conversație. În ceea ce mă privește, nu pot să înțeleg de ce o povestire probabilă a unui lucru petrecut este mai plictisitoare pe scenă decât în conversațiile obișnuite, mai ales când
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cere să justifice regula unității de timp, pe care el o contesta, și a cărei inutilitate o sublinia printr-o suită de nouă argumente pe care Chapelain, în răspunsul său, le respinge pe rând. Chapelain își sprijină regula pe mimesis. Verosimilul reprezentării se bazează parțial, după părerea lui, pe confuzia între cele două temporalități care interferează în teatru, timpul acțiunii, de pură ficțiune, și cel al reprezentării. D'Aubignac, în capitolul din Practica teatrului intitulat " Despre întinderea acțiunii teatrale sau a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
la ceea ce văd și de a se îndoi de realitate", scrie Chapelain în Scrisoare despre regula celor douăzeci și patru de ore. Mairet care anunță, un an după Chapelain, regula, în Prefața la Silvanire, din 1631, face și el din ea garantul verosimilului reprezentației. "Se pare deci că este necesar ca piesa să fie conformă cu regula, cel puțin a celei de douăzeci și patru de ore, astfel încât toate acțiunile de la primul până la ultimul act, care nu trebuie să fie mai puține nici să treacă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o surprindă și să nu o dezguste la extrem, dacă trebuie să alerge mereu după obiectul său din provincie în provincie și aproape într-o clipită să treacă munții și să traverseze mările cu el odată." Chapelain atrage atenția asupra verosimilului care ar consta în reprezentarea într-un interval de timp de trei ore a unei acțiuni ce-ar trebui să se desfășoare pe parcursul mai multor ani. Atunci spectatorul nu ar putea crede în realitatea spectacolului. "Însă nu cred să existe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
alții, mai interesați de verosomil, "le jour artificiel" (ziua "artificială"), adică douăsprezece ore. Cât despre Corneille, el consideră că este posibilă depășirea celor douăzeci și patru de ore dacă complexitatea subiectului o cere, ajungându-se la treizeci de ore și păstrând totodată verosimilul. Pentru a reduce pe cât posibil distanța dintre cele două durate, teoreticienii au luat în considerare mai multe soluții. Corneille este de părere să se scurteze, pe cât se poate, durata acțiunii: "De asemenea, să nu ne oprim nici la douăsprezece, nici
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
între sfârșitul uneia și începutul celeilalte, ceea ce nu se întâmplă când ele sunt legate împreună, legătura aceasta fiind cauza că una începe obligatoriu în aceeași clipă în care se termină cealaltă." Corneille știe că plăcerea teatrală, chiar trecând prin satisfacerea verosimilului, introduce mai întâi în joc imaginația spectatorului. Este preferabil deci, după părerea lui, să nu fie precizată durata acțiunii și să se mențină un flou propice iluziei. "Mai ales, aș vrea să las această durată la latitudinea imaginației auditoriului, scrie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ales, aș vrea să las această durată la latitudinea imaginației auditoriului, scrie el în Discurs despre cele trei unități, și să nu determin niciodată timpul pe care ea îl presupune, dacă subiectul nu are nevoie de asta, mai ales când verosimilul este puțin forțat ca în Cidul, pentru că acest lucru nu ar însemna decât să-i avertizăm asupra acestei iuțeli. Chiar și atunci când nimic nu este forțat într-un poem prin necesitatea de a ne supune acestei reguli, de ce este nevoie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]