411 matches
-
privind moralitatea și capacitatea de a raționa ale adversarului prin plasarea lui în sfera ridicolului, și semnificația atribuită de noua retorică perelmaniană: de "simulare a unui acord cu adversarul care este manipulat pragmatic" și care se întemeiază în baza unei "verosimilități doxale"67 între actanții comunicării. În această a doua ipostază, ad personam este un caz particular al lui ad hominem, referindu-se numai la "doxa admisă de interlocutor" care se opune "doxei raționale admisă de auditoriul universal". Prin urmare, argumentul
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
știrea de presă, iar groapa comună de la Timișoara este deja în Balzac. Ceea ce se va schimba în raport cu grafosfera este că problema "realității" imaginilor analogice (fotografie, cinema, televiziune) va fi curând și într-un mod mai perspicace înlocuită de cea a verosimilității lor. Iar aceasta nu va mai fi garantată decât de rapiditatea transmisiei: cu cât intervalul e mai scurt, cu atât sunt mai mici posibilitățile de trucaj (care cere mașini și timp). Când "verificabil" și "instantaneu" vor redeveni sinonime, realitatea va
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
idei și practici politice europene au oferit o bază de la care putea evolua democratizarea. Printre adepții democratizării de mai tîrziu, descrieri ale guvernămintelor populare din Grecia și Roma clasică și din orașele italiene ofereau uneori cauzei lor o mai mare verosimilitate. Aceste experiențe istorice demonstraseră faptul că guvernările subordonate voinței poporului erau mai mult decît speranțe iluzorii. A fost o dată cînd chiar au existat, și, în plus, duraseră secole întregi. Ce nu se realizase. Dacă ideile, tradiția, istoria și practicile descrise
Despre democraţie by Robert A. Dahl () [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
celorlalte, Bîrzava. Mai ales că această formă avea și are o bogată „familie“ lexico-onomastică (Bîrza, Bărzila, Bîr zan, Bîrzăvița, Bîrzeiul, Bîrzești, Bîrzetea, Bîrzica Mică - un pleonasm toponimic -, Bîrzogani, Bîrzoni, Bîrzota, Bîrzoțel, Bîrzuica, Bîrzunțul, Bîrzoiești, Bîrzu). Onomasiologic și alte nume sprijină verosimilitatea toponimizării, pornind de la însușirea de a fi „repede“: Răpedea, Răpegioara, Răpejoara, Repedele, Crișul Repede, Repedea, Repejoara, Repejorul, Bistra (< sl. bystrŭ, „repede“, „limpede“), Bistrețul, Bistrița, Sebeș (< magh. sebes, „iute, repede, grăbit, frumos“), Sebiș, Sebeșel, Sebișești, etc. Interesant este că sl. bystru
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
sunt cam nepotrivite pentru toponimizare, iar finalul a la prima și „infixul“ n la cealaltă sunt explicate neconvingător. Soluția descendenței slave e bine motivată lingvistic și onomasiologic (toponimele Valea Grajdului și Grăjdari, aflate în altă zonă, sprijină o astfel de verosimilitate geografică), cel puțin pentru topicele mai relevante. „Casa izolată“ descrisă ca obiect geografic denominat pentru unul dintre toponimele omonime Leamna poate să fie urmarea unei stîngăcii din partea informatorului (și, de ce nu?, și a anchetatorului). Leaota Este numele unui vîrf din
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
toponimelor Padea, Padeș, Pădeșel etc. ne dă ocazia să constatăm încă o dată, „pe viu“, că geneza numelor de locuri trebuie reconstituită atît lingvistic (etimon, originea acestuia într-o limbă sau alta), cît și toponimic (statutul formanților, apelative, antroponime sau toponime; verosimilitatea onomasiologică a denominării topice, modalitatea de toponimizare: prin conversiune, prin transfer intertoponimic sau interonimic etc.). Parîng Numele se regăsește în Munții Parîngului, munții ParîngCindrel, precum și în Parîngul Mare și Parîngul Mic (vîrfuri din munții cu același nume). Toponimul este atestat
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
decât un catalog de evenimente a căror succesiune dezordonată nu putea decât să obosească publicul. "Printre subiectele și acțiunile simple, cele mai rele sunt subiectele sau acțiunile "cu episoade"; numesc "istorisire cu episoade" cea în care episoadele se înlănțuie fără verosimilitate sau necesitate. Poeții nepricepuți compun acest gen de opere pentru că sunt ceea ce sunt, cei buni, din cauza actorilor; într-adevăr, cum compun piese pentru concursuri, lungesc deseori subiectul fără să țină seama de capacitatea sa, și astfel, sunt obligați să distorsioneze
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
întâmple voit." (cap. 9) Exigența de logică a spectatorului și înclinația lui către iraționalitate riscă să intre în conflict. De aceea, pentru a la satisface împreună, autorul dramatic poate să meargă până la limitele verosimilului. Există, după părerea lui Aristotel, o verosimilitate a lipsei de verosimil, punct de vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor condamna cu înverșunare. 3.2.3. Subordonarea personajului față de acțiune
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Acesta este, conform lui Aristotel, criteriul "celei mai frumoase tragedii". Acesta este și motivul pentru care Euripide "se dovedește cel mai tragic dintre poeți". Noțiunea aceasta de greșeală tragică, ce îl nefericește pe eroul acceptabil, dacă ne plasăm la nivelul verosimilității acțiunii, va fi comentată din abundență de viitorii teoreticieni, în special de Racine. Printre cele trei tipuri de relație care pot exista în sânul personajelor, relația de ostilitate reciprocă, relația de neutralitate, relația de alianță, numai cea de-a treia
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sumbru 29. Dacă riscați să aduceți în scenă un subiect nou și îndrăzniți să modelați un nou personaj, să fie până la capăt așa cum s-a arătat de la început și să rămână în acord cu el însuși." Dornic de a salva verosimilitatea, Horațiu condamnă, ca și Aristotel, deznodămintele cu "deus ex machina". "Să nu intervină vreun zeu, în afară de cazul în care ne va fi prezentată o intrigă demnă de un asemenea liberator." Din cauza unei supuneri excesive față de arta dramatică a Greciei clasice
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
El dă exemplul omului de bine care comite în mod voluntar o crimă. O asemenea acțiune, chiar dacă este de ordinul posibilului, nu este credibilă pentru spectator. Pentru docți, autenticitatea unui fapt nu ar putea fi considerată drept un garant de verosimilitate. Adevărul nu este întotdeauna verosimil. După Chapelain, care reia, în Prefața la Adone, distincția lui Aristotel, este de datoria istoriografului să relateze ceea ce este adevărat și specific, nu a autorului dramatic care are drept sarcină să arate ceea ce este verosimil
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
arate ceea ce este verosimil și general. Concluzia trasă de el de aici diferă totuși de cea a lui Aristotel, pentru că el declară că un subiect "adevărat" nu ar trebui adus pe o scenă de teatru dacă nu este dotat cu verosimilitate. Acesta este și punctul de vedere al lui La Mesnardière în Poetica, din 1639, în capitolul V: "Chiar dacă adevărul este demn de iubit pretutindeni, verosimilul este totuși mai important decât el; iar lucrul fals care este verosimil trebuie să fie
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sfătuiește pe actorul care monologhează să-și moduleze vocea, vorbind când tare, când foarte încet, iar pe acela ce ascultă să sublinieze, prin jocul său, neplăcerea de a auzi prost. În aceste întâlniri deci trebuie, fie găsit un motiv de verosimilitate care să-l oblige pe Actor să vorbească cu voce tare, ceea ce mi se pare destul de dificil (căci excesul de durere sau de altă patimă nu este, după părerea mea, suficient; cu adevărat, el poate să oblige un om să
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mult este adevărat că Tragedia se consideră în mod deosebit în sine, ca o acțiune veritabilă." (Cartea I, cap. 6, "Despre spectatori și cum trebuie să-i considere poetul") Unitățile de timp și de loc se elaborează pentru asigurarea acestei verosimilități externe. Elipsele temporale, schimbările de loc sunt de condamnat, amintind de joc. Pentru ca spectatorul să poată uita că se află la teatru, trebuie ca acțiunea la care asistă să se desfășoare în timp real și în loc unic, fiindcă el însuși
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să șocheze buna cuviință, pentru a păstra unitatea de loc și legătura între scene." Este soluția adoptată de Corneille în Polyeucte. Acțiunea se petrece într-o anticameră comună cu apartamentul lui Felix și cel al fiicei sale, procedeu care acordă verosimilitate atât întâlnirilor amoroase între Pauline și Polyeucte și între Pauline și Sever, cât și întrevederilor politice între Felix și Sever. Racine concepe spațiul într-un mod analog în Bérénice. "Scena se petrece la Roma, notează el, într-un cabinet ce
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
desfășoare fără conflicte și fără neconcordanțe într-un loc unic, să o facă; însă dacă trebuie, pentru a obține unitatea de loc, să introducă acolo absurdități, atunci este mai bine să se schimbe decorul și să se păstreze regulile de verosimilitate." (II, 3) Regula îi apare pe lângă asta lipsită de orice fundament. El adoptă, în majoritatea pieselor, "unitatea de oraș" preclasică, situând acțiunea în diferite locuri ale aceluiași oraș, cel mai adesea Veneția, uneori Verona, Chioggia, Florența, Livorno, Milano etc. "Acțiunea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
stupiditatea absolută a reprezentanților ei de frunte (Maiorul Boțan, Moș Belea), dar și de aspecte variate ale existenței burgheze (Un scos din pepeni), tratate cu mijloacele deplinei obiectivități care, paradoxal, amplifică virulența criticii implicate, pentru că "prin indiferență impinsă până la impasibilitate, verosimilitatea crește"32, după aprecierea lui E. Lovinescu dintr-un studiu în care demonstrează "superioritatea satirei obiective a d-lui Brăescu asupra satirei lui Caragiale"33. La polul opus, al atitudinii refractare explicite, redate cu vervă pamfletară, se disting dintr-o
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
pentru cititor. Așadar, în ceea ce privește gradul sau modalitatea în care realitatea se reflectă în operă, ceea ce îl apropie pe Urmuz de Caragiale este procedeul caricaturizării excesive, iar ceea ce distinge esențial universul său artistic de cel al înaintașului, este intenționata lipsă de verosimilitate a imaginii rezultate. Semnul lui Urmuz ar fi, folosind termenii care i-l definesc pe al lui Caragiale: caricatural și derutant prin neverosimil 35. 6.1.3. De la "lumea-lume" la infralume Domeniul tipologiei este cel care semnalează, înainte de orice, coincidențe
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
excesul, deplasările necontrolate pe verticala bunului simț și a bunului gust, discrepanțele între aparențe și esențe, Urmuz exagerează prin parodierea banalului, a locului comun, a aplatizarii limbajului sufocat de clișee, a discursului încorsetat în chingile inutile ale logicii și ale verosimilității. Dacă marele dramaturg parodia excesul de formă, brodând pe schema stereotip nesfârșite cascade de înflorituri cu scopul de a scoate în evidență procedeul și de a-l anula, așa cum alcătuiește, de pildă, pseudosonetele simboliste, sau basmele Smărăndița, Dă mult, mai
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
22. 33 I. L. Caragiale, Opere, I, Proză literară, ed. cit., p. 495. 34 Urmuz, op. cit., p. 22. 35 Formula pare să ilustreze un principiu al futurismului exprimat în Manifestul lui Marinetti din 1915: "E o prostie să ții seama de verosimilitate [...], e o prostie a voi să explici tot ce e reprezentat cu ajutorul logicii, de vreme ce nici în viață nu sesizăm un eveniment în toate cauzele și urmările sale". Nicolae Balotă consideră că Urmuz ar fi putut citi aceste îndemnuri și "se
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
absolut necesară a existenței naționale, care constituia esența socialismului ceaușist. Mai mult, istoria PCR a fost falsificată prin confecționarea de martiri și inventarea anacronică de "replici stângiste", istoria devenind o simplă "carte de vizită a comunismului", fără nicio regulă de verosimilitate faptică, plauzibilitate epică sau bun-simț, toate figurile exemplare fiind "injectate cu virusul comportamentului și discursului comunist". ibid., pp. 291, respectiv 297. 889 Ion Manolescu, Cutezătorii, în ibid., p. 234. 890 De râs: dacă în 1977, obișnuita poză a lui Ceaușescu
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
cel de atunci (cel povestit) și cel de acum (cel care povestește), ci Între mine și ea, mai precis, Între mine și plăcerea ei de a asculta anumite fapte și anumite nuanțe ale acestor fapte. Nu mai sunt atent la verosimilitatea povestirii, ci mă preocupă un stil autentic, Întreținut de tensiunea afectivă ce nu trebuie să scadă, ci dimpotrivă. Astfel, observ că schema povestirii mă domină complet, după ce au fost schițate câteva detalii; deodată constat că nu mai sunt eu cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
cel care povestesc, ci povestirea mă povestește pe mine, deși nimic nu pare să nu fie neadevărat. Într-adevăr, nimic nu este „neadevărat“, dar numai În sensul adevărului povestirii, ce se instituie ca instanță supremă, adjudecându-și altfel „adevărul“ sau verosimilitatea Întâmplărilor trăite de mine. Pe măsură ce avansez În povestit, Îmi dau seama că m-am Îndepărtat, că am modificat fără să vreau unele aspecte, că am inventat altele, fără să conștientizez că le inventez. De fapt, după confruntarea cu ea (o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
un bărbat pe nume George Stevens, era cunoscut pentru filme mai serioase. Făcuse parte din trupele americane care eliberaseră Dachaul, deci era la curent, așa ziceau ziarele. Avea și o reputație de regizor care pune accentul pe realism. Cât despre verosimilitate, banii nu erau o piedică pentru George Stevens și pentru domnii de la 20th Century Fox. Am citit că atunci când cădeau bombele deasupra anexei secrete din film, domnul Stevens nu lovea camera ca să o facă să tremure, cum făceau majoritatea regizorilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
ținuta de seară. — Cravată albă, presupun, domnule? — Bineînțeles, Smith. Mulțumesc. Dacă trebuia să facă o reverență În fața publicului, măcar să arate corespunzător. 2 În decursul activității sale de romancier și nuvelist, Henry ajunsese să aibă o Încredere neclintită În expresivitatea și verosimilitatea superioară a perspectivei limitate. Considera că autorul narațiunilor literare trebuie să prezinte viața așa cum este ea trăită În realitate, de către conștiința individuală, cu toate lacunele, enigmele și greșelile de interpretare ale percepției și reflecției pe care le presupunea, inevitabil, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]